HIV

thumb|virusul HIV

HIV, prescurtarea în limba engleză a Human Immunodeficiency Virus (virusul imunodeficienței umane), reprezintă două specii de Lentivirus din subgrupul retrovirusurilor, HIV-1 și HIV-2, care cauzează la om sindromul imunodeficienței dobândite, SIDA. Acesta nu poate fi îndepărtat complet din organism pentru că acest tip de virusuri are capacitatea de a-și înscrie codul în codul genetic al celulei gazdă. O infectare cu HIV duce după o perioadă lungă de incubare, de ani, chiar zeci de ani, la declanșarea bolii SIDA.

Istoric

SIDA (sindromul imunodeficienței dobândite) este cauzat de virusul imunodeficienței umane (HIV), un retrovirus din familia lentivirusurilor, familie rămasă necunoscută până în anul 1983. În acel an, cercetătoarea franceză Barré-Sinoussi și colaboratori ai acesteia izolează de la pacienții cu adenopatie (creșterea în dimensiuni a ganglionilor limfatici din zonele axilare, inghinale, cervicale), un virus pe care îl denumesc "virus asociat limfadenopatiei" (LAV - Lymphadenopathy Associated Virus). Tot în acel an, în S.U.A., Gallo și colaboratorii săi izolează un virus pe care îl denumesc HTLV-III (Human T-cell Lymphotropic Virus type III). LAV și HTLV se dovedesc în final ca fiind același tip de virus, virus care primește numele de HIV. Începând de la acea dată s-a răspândit în jurul lumii, infectând milioane de persoane. Rezultatul infectării cu HIV este distrugerea sistemului imunitar, iar din această cauză toate persoanele infectate sunt predispuse la infecții ocazionale și complicații neoplazice. Retrovirusurile sunt incapabile să se reproducă în afara celulelor cu ADN. Luc Montagnier și colaboratorii săi descoperă în Africa de Vest un al doilea virus generator de SIDA, pe care îl denumesc LAV-II. Din aceeași zonă, se izolează de către cercetătorii americani un virus HTLV-IV, care se dovedește a fi identic cu LAV-II. Acum virusul LAV-II/HTLV-IV este cunoscut ca HIV-2. Alte cercetări virusologice efectuate pe specii de maimuțe africane scot în evidență la Cercopithecus aethiops (maimuța verde apucătoare sălbatică) existența unui virus producător de imunodeficiență, apropiat structural de HIV; virusul este botezat STLV-III (Simian T Lymphotropic Virus type III), pentru ca apoi să fie numit SIV (Simian Immunodeficieny Virus) și subclasificat în mai multe tipuri.http://hiv-web.lanl.gov/content/hiv-db/REVIEWS/PEETERS2002/Fig3.jpg

Tipuri

Virusurile HIV se împart în grupa HIV-1 in tipurile M,N și O. Virușii din subtipul M sunt cei mai raspanditi în lume si contin doua subtipuri denumite A și B. Tipul B este cel mai răspândit în Europa de vest și America de Nord. Grupa HIV-2 se împarte la rândul său in subtipurile A și B, fiind prezentă mai mult în Africa de vest, dar se răspandește si în Europa pentru că 15% din persoanele nou infectate în Portugalia în 2005 au fost infectate cu acest virus HIV-2. În ultimii ani se constată însă și răspândirea celelaltor subtipuri. Franța și Benelux înregistrează 30-50% din cazurile noi diagnosticate cu alte tipuri decât HIV-1-M subtip B. HIV-1 și HIV-2 se aseamănă dpdv a evoluției și simptomelor clinice a infecției. Ambele virsuri au aceeași prezentare sub microscopul electronic, dar se deosebesc prin greutatea moleculară a proteinelor și ordinea genelor.

Contaminarea

Virusul HIV (HIV) se transmite prin sânge, spermă, secreții genitale, lichid cefalorahidian (LCR) și lapte matern. Porțile de intrare cele mai frecvente sunt rănile proaspete, sângerânde din mucoasă (oculară, bucală, vaginală, anală) sau rănile nevindecate sau insuficient protejate de pe oricare parte a pielii corpului. Căile de transmitere cele mai frecvente sunt cele vaginale sau anale datorate nefolosirii prezervativelor și practica sexuală orală. La toxicomani folosirea în comun a acelor de seringă poate fi, de asemenea, un mod de transmitere prin consumul de droguri pe cale intravenoasă. Gradul de risc depinde direct de concentrația de virusuri din secreția vaginală, spermă sau sânge.

Transfuziile de sânge și produsele preparate din sânge pot, de asemenea, prezenta un risc de infectare cu HIV. Controalele de rutină a donatorilor reduc considerabil riscul de contaminare dar nu îl pot elimina complet datorită intervalului de aproximativ 25 de zile în care virusul nu poate fi încă detectat paraclinic o posibilă infectare a donatorului.

Riscul de transmitere HIV de la mamă la făt (intrauterin sau la naștere) este de 10-30%. În cazul mamelor infectate se poate reduce acest risc la 2% prin administrare de medicamente antiretrovirale, naștere prin operație cezariană și evitarea alăptării.

O modalitate de transmitere des întâlnită prin anii 80 din secolul trecut, este cea parenterală, prin folosirea de seringi contaminate în cazul toxicomanilor dependenți de droguri injectabile. Eliminarea folosirii în comun a seringilor a redus considerabil acest risc în țările în care narcomania este o problemă des întâlnită. Un grup de risc reprezintă și personalul sanitar care poate veni în contact cu secrețiile și sângele pacientului infectat, riscul direct reprezentând înțepături, tăieturi sau contactul direct pe pielea lezată, neprotejată corespunzător.

Cercetările ultimilor ani au arătat că se poate exclude transmiterea prin secreția oculară (lacrimi), bucală și prin transpirație, deoarece concentrația de HIV nu este destul de mare pentru a cauza infectarea, la fel ca transmiterea pe calea aerului prin aerul expirat, o cale des întâlnită la alte afecțiuni virale (v. Lista bolilor infecțioase mai frecvente).

Infectarea printr-un contact accidental cu HIV poate fi prevenit cu succes prin profilaxia postexpunere care durează 28 de zile și se poate începe 2 ore după contact. Prima doză medicamentoasă trebuie administrată în primele 24 de ore în cazul înțepăturilor sau 72 de ore în cazul contactului cu mucoase genitale.

Riscul de infectare

Riscul de infectare poate fi apreciat, din considerente etice medicale, doar prin statistici retroactive sau în baza unor studii de laborator. Se știe că riscul este direct dependent de următorii factori:

concentrația de viruși din produsul contaminat contagiozitatea (virulența) virusului transferul de celule infectate starea generală a sistemului imun a celui expus

Valoarea statistică depinde și de calea de transmitere, riscul prin contact sexual repetat cu o persoană infectată fiind mai mic decât cel care îi urmează unei înțepături. Mai mare chiar este riscul de transmitere de la mama netratată la făt (cu cca. 40%) iar cel de contaminare prin transfuzii este chiar de 95%. De asemenea sunt cazuri în care o singură expunere a dus la infectare și sunt cazuri în care această infectare nu a avut loc chiar la expuneri repetate.

Statistica de mai jos a fost efectuată cu ajutorul studiilor epidemilogice și studiilor la care au participat cupluri afectate. Riscul individual poate fi însă de câteva ori mai mare.

O altă afecțiune venerică mărește riscul de contaminare de 5-10 ori, o concentrație mare de viruși de 10-30 de ori. Cei nou infectați au o concentrație mai mare de viruși în sânge pentru că corpul nu are în această perioadă anticorpi specifici care reduc concentrația virusului din sânge. Contactul sexual în timpul menstrei femeii este mai riscant pentru partener, bărbații circumciși au un risc mai scăzut.

Se poate aprecia astfel că riscul unei contaminări nu depinde de numărul de expuneri. Printr-o medicație adecvată se scade probabil numărul de viruși din sânge și secreții.

Statistica de mai jos se bazează pe studii clinice efectuate în fazele subclinice, de latență a persoanelor infectate, circa 3 luni după infectare și înaintea izbucnirii bolii.

Contactul sexual neprotejat cu un partener seropozitiv, comportă un risc de 0,05-0,15 % la femei și 0,03-5,6% (un studiu) la bărbați. Infectarea prin practici sexuale orale: la bărbat (felație) riscul este mai mic dar nu poate fi exclus; la femei (cunilingus) și prin anilingus (stimularea anusului prin lingere, practică întâlnită în pornografie și la coprofili - o variantă a fetișismului) este considerat ca fiind extrem de redus. În timpul contactului sexual anal se produc deseori mici ragade (zgârieturi) pe mucoasa anală. Pentru această practică riscul este de 0,82% la partenerul pasiv și 0,3% la parteneul activ (studiu efectuat la parteneri homosexuali). Alte practici sexuale, fără contact direct cu secreții sau sânge infectat au un risc extrem de scăzut de infectare. Infecția prin înțepăturile de ac depinde de situație. Riscul general este de 0,3% și crește în leziuni adânci (de 16 ori), urme vizibile de sânge pe ac sau acul a fost anterior într-o arteră sau venă (de 5 ori), concentrația crescută de viruși în sânge (de 6 ori). Riscul în cazul canulelor este mai ridicat decât la ace compacte (ac de seringă-canulă , ac de cusut-compact). Riscul de contaminare prin folosirea în comun a acelor de seringă (practică întâlnită la toxicomani dependenți de heroină) scade o dată cu trecerea timpului dintre utilizările aceleiași seringi, ac de seringă, dar viruși din interiorul canulei pot rămâne mult timp virulenți, uneori chiar zile întregi. Fierberea acelor poate distruge virușii dacă se respectă timpul de sterilizare însă nu se poate efectua la acele uzuale din cauza amboului (capătului care se atașează seringii) care este din plastic. O dezinfecție prin alcool sau substanțe dezinfectante nu este suficientă, pentru că nu se poate pleca de la presupunerea că substanța dezinfectantă a ajuns și în lumenul (canula) acului.

În unele cazuri există posibilitatea profilaxiei postexpunere. Aceasta cuprinde măsuri generale: spălarea penisului după contact, stoarcerea locului înțepat și spălarea cu dezinfectante și măsuri specifice de administrare de medicamente antiretrovirale. În cazul existenței unei suspiciuni trebuie consultat imediat medicul pentru a evaluat riscul de contaminare și pentru a începe profilaxia antiretrovirală. Această profilaxie constă în principal din medicația antiretrovirală administrată pacientului HIV-pozitiv.

Mecanismul de infecție

right|thumbnail|200px|Formele imatur și matur ale HIV

În prima etapă, HIV-ul infectează receptorii CD4, folosindu-i apoi ca poartă de intrare în organism. Multe tipuri de celule au epitopul comun cu aceste proteine în care CD4 joacă un rol crucial: macrofagele, fibroblaștii, monocitele, limfocitele T, limfocitele B, limfocitele NK (natural killer); celulele endoteliale, celulele microgliale și celulele epiteliului gastrointestinal sunt țintele primare preferate de HIV.

Structură și funcționare: genomul viral

HIV este un retrovirus circular, din specia lentivirusurilor. Infecțiile cu acest tip de virus decurg de regulă cronic, cu o perioadă lungă de latență, afectând și sistemul nervos. Diametrul este de 100-200 nm ș este înconjurat de un înveliș de lipoproteine.

În interiorul acestui înveliș se găsesc circa 72-100 de complexe glicoproteice, formate doua glicoproteine:gp 120 si gp41. Gp120 are rolul de legare de receptorii CD4 a celulei țintă. Învelișul virusului se formează din membrana celulei gazdă și are deci o parte din proteinele membranare ale celulei gazdă, de exemplu molecule HLA I și II și proteine de adeziune (legare). Copia ARN-ului viral se află în interiorul a două capside alături de enzimele reverstranscriptază, intergrază și protează, necesare pentru multiplicarea virală.

Genomul virusului HI este mai complex decât cel a altor retrovirusuri. Genele accesorii (vif, vpu, vpr, tat, rev, nef) au alături de genele uzuale (gag, pol, env) îndeplinesc mai ales functii regulatoare.

Nu este vizibil sub microscopul electronic din cauza diametrului foarte mic.

right|thumb|250px|Structura HIV-

HIV este format din 2 lanțuri scurte de ARN, compuse din 9200 nucleotide precum și enzime virale, clasificate astfel: