Tratatul asupra Antarcticii și acordurile conexe, cunoscute împreună sub denumirea de Sistemul Tratatului asupra Antarcticii (STA), reglementează relațiile internaționale cu privire la Antarctida, singurul continent de pe Pământ fără populație umană autohtonă. A fost primul acord privind controlul armamentelor încheiat în timpul Războiului Rece, desemnând continentul drept rezervație științifică, consacrând libertatea cercetării științifice și interzicând activitățile militare; în sensul sistemului tratatului, Antarctica este definită ca întregul uscat și toate șelfurile de gheață situate la sud de paralela de 60° latitudine sudică. Din septembrie 2004, Secretariatul Tratatului asupra Antarcticii, care asigură funcționarea sistemului tratatului, își are sediul la Buenos Aires, Argentina.

Tratatul principal a fost deschis spre semnare la 1 decembrie 1959 și a intrat oficial în vigoare la 23 iunie 1961. Cele 12 state semnatare inițiale erau țările active în Antarctica în timpul Anului Geofizic Internațional (AGI) din 1957–1958: Argentina, Australia, Belgia, Chile, Franța, Japonia, Noua Zeelandă, Norvegia, Africa de Sud, Uniunea Sovietică, Regatul Unit și Statele Unite. Aceste țări înființaseră peste 55 de stații antarctice de cercetare pentru AGI, iar încheierea ulterioară a tratatului a fost considerată expresia diplomatică a cooperării operaționale și științifice realizate. , tratatul are 58 de părți.

Istorie

După Al Doilea Război Mondial, Statele Unite au luat în considerare formularea unei revendicări teritoriale în Antarctica. Între 26 august 1946 și începutul anului 1947, au desfășurat Operațiunea Highjump, cea mai mare forță expediționară militară trimisă vreodată de Statele Unite în Antarctica, alcătuită din 13 nave, 4.700 de oameni și numeroase aeronave. Obiectivele sale erau instruirea personalului militar și testarea echipamentelor în condiții de frig extrem, în vederea unui ipotetic război în Antarctica.

La 2 septembrie 1947, sectorul Antarcticii de care erau interesate Statele Unite (între 24° V și 90° V) a fost inclus în zona de securitate a Tratatului interamerican de asistență reciprocă, membrii acestuia angajându-se să îl apere în cazul unei agresiuni externe.

În august 1948, Statele Unite au propus ca Antarctica să fie pusă sub tutela Organizației Națiunilor Unite, sub forma unui teritoriu sub tutelă administrat de Argentina, Australia, Chile, Franța, Statele Unite, Regatul Unit și Noua Zeelandă. Propunerea a fost respinsă de Argentina, Australia, Chile, Franța și Norvegia. Înaintea acestui refuz, la 28 august 1948, Statele Unite propuseseră statelor revendicante o formă de internaționalizare a Antarcticii, idee susținută de Regatul Unit. Chile a răspuns prezentând un plan de suspendare a tuturor revendicărilor teritoriale din Antarctica pentru o perioadă de cinci până la zece ani, pe durata negocierii unei soluții definitive, însă propunerea nu a fost acceptată.

În 1950, intenția Statelor Unite de a ține Uniunea Sovietică departe de Antarctica a fost zădărnicită atunci când sovieticii au informat statele revendicante că nu vor accepta niciun acord privind Antarctica în care să nu fie reprezentați. Temerea că URSS ar putea răspunde formulând o revendicare teritorială, extinzând astfel Războiul Rece în Antarctica, a determinat Statele Unite să nu formuleze o asemenea revendicare.

Conflicte internaționale

Diverse conflicte internaționale au contribuit la necesitatea încheierii unui acord privind Antarctica.

Unele incidente avuseseră loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar un altul s-a produs în golful Hope la 1 februarie 1952, când militarii argentinieni au tras focuri de avertisment asupra unui grup de britanici. Regatul Unit a răspuns trimițând o navă de război, care a debarcat pușcași marini la fața locului la 4 februarie. În 1949, Argentina, Chile și Regatul Unit semnaseră o Declarație navală tripartită prin care se angajau să nu trimită nave de război la sud de paralela de 60° latitudine sudică, declarație reînnoită anual până în 1961, când a fost considerată inutilă după intrarea în vigoare a tratatului. Declarația tripartită fusese semnată în urma tensiunilor provocate de trimiterea de către Argentina a unei flote de opt nave de război în Antarctica, în februarie 1948.

La 17 ianuarie 1953, Argentina a redeschis refugiul Lieutenant Lasala de pe insula Deception, lăsând acolo un sergent și un caporal ai Marinei Argentine. La 15 februarie, în cadrul incidentului de pe insula Deception, 32 de pușcași marini regali au debarcat de pe fregata britanică HMS Snipe, înarmați cu pistoale-mitralieră Sten, puști și gaze lacrimogene, și i-au capturat pe cei doi marinari argentinieni. Refugiul argentinian și un adăpost chilian nelocuit din apropiere au fost distruse, iar marinarii argentinieni au fost predați unei nave argentiniene la 18 februarie, în apropiere de Georgia de Sud. Un detașament britanic a rămas trei luni pe insulă, în timp ce fregata a patrulat apele din jur până în aprilie.

La 4 mai 1955, Regatul Unit a introdus două acțiuni, împotriva Argentinei și, respectiv, a statului Chile, în fața Curții Internaționale de Justiție, solicitând constatarea nevalabilității revendicărilor de suveranitate formulate de cele două state asupra unor teritorii antarctice și subantarctice. La 15 iulie 1955, guvernul chilian a respins jurisdicția Curții în cauză, iar la 1 august guvernul argentinian a procedat la fel; la 16 martie 1956, cauzele au fost radiate de pe rolul Curții.

În 1956 și 1958, India a încercat fără succes să aducă problema Antarcticii în fața Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.

Anul Geofizic Internațional

În 1950, Consiliul Internațional al Uniunilor Științifice (ICSU) discutase posibilitatea organizării unui al treilea An Polar Internațional. La sugestia Organizației Meteorologice Mondiale, conceptul Anului Polar Internațional a fost extins la întreaga planetă, luând astfel naștere Anul Geofizic Internațional, desfășurat între 1 iulie 1957 și 31 decembrie 1958. La acesta au participat 66 de țări. La reuniunea ICSU desfășurată la Stockholm între 9 și 11 septembrie 1957 a fost aprobată înființarea Comitetului Special pentru Cercetări Antarctice (SCAR), iar cele douăsprezece țări care desfășurau cercetări în Antarctica au fost invitate să trimită delegați în comitet, în vederea schimbului de informații științifice privind Antarctica între membrii săi. Ulterior, SCAR a fost redenumit Comitetul Științific pentru Cercetări Antarctice.

Atât Argentina, cât și Chile au declarat că cercetările desfășurate pe continent în timpul Anului Geofizic Internațional nu vor conferi participanților niciun drept teritorial și că instalațiile construite în acel an ar trebui demontate la încheierea lui. Cu toate acestea, în februarie 1958, Statele Unite au propus prelungirea cercetărilor antarctice cu încă un an, iar Uniunea Sovietică a anunțat că își va menține bazele științifice până la finalizarea studiilor aflate în desfășurare.

Negocierea tratatului Creșterea numărului de baze științifice a amplificat tensiunile internaționale privind Antarctica. Pericolul extinderii Războiului Rece pe continent l-a determinat pe președintele Statelor Unite, Dwight D. Eisenhower, să convoace o conferință privind Antarctica cu participarea celor douăsprezece state active pe continent în timpul Anului Geofizic Internațional, în vederea încheierii unui tratat. În prima etapă, reprezentanții celor douăsprezece state s-au reunit la Washington în 60 de sesiuni desfășurate între iunie 1958 și octombrie 1959, pentru a stabili cadrul de bază al negocierilor. Nu s-a ajuns însă la un consens asupra unui proiect preliminar. În cea de-a doua etapă, între 15 octombrie și 1 decembrie 1959, s-a desfășurat o conferință la cel mai înalt nivel diplomatic, la finalul căreia tratatul a fost semnat.

Tratatul asupra Antarcticii a fost semnat în 1959 de 12 state și a intrat în vigoare la 23 iunie 1961. Principiile care au întrunit acceptarea deplină au fost libertatea cercetării științifice în Antarctica și utilizarea pașnică a continentului. A existat, de asemenea, un consens privind demilitarizarea și menținerea statu-quoului. Tratatul interzice testele nucleare, operațiunile militare, exploatarea economică și formularea unor noi revendicări teritoriale în Antarctica. Respectarea sa este verificată prin inspecții la fața locului. Singurele structuri permanente permise sunt stațiile de cercetare științifică. Statele semnatare inițiale au drept de vot în guvernanța Antarcticii; dintre acestea, șapte revendică porțiuni ale continentului, iar celelalte cinci nu formulează revendicări teritoriale. Alte state au dobândit statutul de părți consultative prin desfășurarea unor activități substanțiale de cercetare în Antarctica. La tratat pot adera și state care nu dețin statut consultativ. În 1991–1992, sistemul tratatului a fost renegociat de 33 de state, principala modificare fiind adoptarea Protocolului privind protecția mediului la Tratatul asupra Antarcticii, cunoscut și sub denumirea de Protocolul de la Madrid, care a interzis exploatarea minieră și explorarea petrolieră pentru o perioadă de 50 de ani.

Pozițiile Statelor Unite, Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Noii Zeelande coincideau în privința instituirii unei administrații internaționale pentru Antarctica, acestea propunând ca administrația să funcționeze în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Australia și Regatul Unit au susținut necesitatea unor inspecții efectuate de observatori, iar britanicii au propus și utilizarea personalului militar pentru îndeplinirea unor funcții logistice. Argentina a propus interzicerea tuturor exploziilor atomice în Antarctica, ceea ce a provocat o criză care a durat până în ultima zi a conferinței, deoarece Statele Unite, alături de alte țări, intenționau să interzică numai exploziile efectuate fără notificare și consultare prealabilă. Sprijinul URSS și al statului Chile pentru propunerea argentiniană a determinat în cele din urmă Statele Unite să își retragă opoziția.

Semnarea tratatului a reprezentat primul acord privind controlul armamentelor încheiat în contextul Războiului Rece, iar statele participante au reușit să evite internaționalizarea suveranității asupra Antarcticii.

Începând din 2048, oricare dintre părțile consultative ale tratatului poate solicita revizuirea tratatului și a întregului sistem normativ al acestuia, adoptarea oricăror modificări necesitând aprobarea unei majorități de trei pătrimi a părților consultative.

Alte acorduri

Alte acorduri – precum și aproximativ 200 de recomandări adoptate în cadrul întrunirilor consultative ale tratatului și ratificate de guverne – includ: Măsurile convenite pentru conservarea faunei și florei antarctice (1964) (intrate în vigoare în 1982) Convenția pentru conservarea focilor antarctice (1972) Convenția privind conservarea resurselor marine vii ale Antarcticii (1982) Convenția privind reglementarea activităților referitoare la resursele minerale antarctice (1988) (semnată în 1988, dar neintrată în vigoare) Protocolul privind protecția mediului la Tratatul asupra Antarcticii a fost semnat la 4 octombrie 1991 și a intrat în vigoare la 14 ianuarie 1998; acordul împiedică dezvoltarea și prevede protecția mediului antarctic prin cinci anexe specifice privind poluarea marină, fauna și flora, evaluarea impactului asupra mediului, gestionarea deșeurilor și ariile protejate. Acesta interzice toate activitățile privind resursele minerale, cu excepția cercetării științifice. O a șasea anexă, privind răspunderea în cazul situațiilor de urgență ecologică, a fost adoptată în 2005, dar nu a intrat încă în vigoare.

Tratate bilaterale