Geții (în latină Getae) au fost un popor tracic, care în jurul anului 339 î.Hr. locuia pe ambele maluri ale cursului inferior al Dunării. Istoricul antic Strabo a arătatStrabo: ομóγλωττοι δ'εισιω οι Δακοι τοισ Γεταισ că dacii și geții „vorbesc aceeași limbă”. Iar Trogus Pompeius afirma că geții și dacii erau identiciGn. Pompeius Trogus: „Daci quoque suboles Getarum sunt”. Singura deosebire între cele două grupuri consta în împrejurarea că geții locuiau la câmpie în timp ce dacii trăiau în zonele mai înalte, montane.
Geții au fost menționați pentru prima dată în 468 î.Hr. de către Sofocle în tragedia Triptolemos.Augustus Nauck, Tragicorum Graecorum Fragmenta, fragmentul 557 Herodot i-a introdus în istorie prin următoarea mențiune: „geții sunt cei mai bărbați și mai drepți dintre traci”. Istoricul Tucidide spune că geții aveau aceleași arme și mergeau călare ca și sciții. În timpul expediției lui Darius I (522-486 î.Hr.) împotriva sciților (513 î.Hr.), geții i s-au opus, însă în cele din urmă au fost înfrânți, împreună cu celelalte neamuri tracice din dreapta Dunării. După înlăturarea ocupației persane (în secolul V î.Hr.), geții din dreapta Dunării plăteau tribut Regatului Odris, până ce acesta a fost supus de Filip al II-lea, regele Macedoniei (aprox. 340 î.Hr.). Întrucât geții din dreapta Dunării deveniseră dependenți de Macedonia, regii macedoneni au ridicat pretenții de stăpânire și asupra geților din nordul Dunării, însă încercările lui Alexandru cel Mare (335 î.Hr. și 327 î.Hr.) și Lisimah (310 î.Hr.) de a-i supune au eșuat. Alexandru cel Mare, la începutul domniei sale, înainte de marile cuceriri din Asia, a făcut o expediție în nordul Dunării, împotriva geților. În anul 335 î.Hr., după ce a supus triburile tracilor din sudul Dunării, el trecu acest fluviu și îi învinse pe geți, dând de regiuni cu populație deasă și lanuri de grâu. Geții se apărau în cetăți de lemn, dar Alexandru nu a putut să-i supună, căci fu imediat rechemat de o răscoală, ce izbucnise în lipsa lui, în Grecia. Peste vreo 30 de ani, un general al lui Alexandru, Lisimah, care ajunse după moartea lui, rege al Traciei, făcu și el o expediție în nordul Dunării, împotriva regelui get Dromihete, dar fu învins și luat prizonier de geți. Dromihete îl tratează foarte bine și, în cele din urmă, îl eliberează, dar grecii nu mai îndrăzniră să treacă Dunărea cu oștirile lor.Istoria Românilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990
Ulterior, geții din stânga Dunării au avut ciocniri cu bastarnii, un popor germanic care între 200 și 100 î.Hr. au ocupat poalele nord-estice ale Carpaților și malurile Nistrului. După lupte îndelungate, bastarnii au fost învinși de daci, locuitorii regiunilor muntoase, care mai apoi rămân stăpâni și pe câmpia răsăriteană până la Nistru.
Din secolul I î.Hr., în nordul Dunării predomină numele și neamul dac, iar numele geților se păstrează mai ales în sudul Dunării. În Scythia Minor (Dobrogea) au mai domnit trei regi geți: Roles, Dapyx și Zyraxes. După ce romanii au ocupat teritoriile tracice din sudul Dunării, geții sud-dunăreni au fost consemnați în izvoarele scrise cu denumirea moesi.
În zona geților de la sud de Dunăre (Moesia), s-au făcut numeroase descoperiri arheologice, care dezvăluie nivelul deosebit de civilizație a geților. Una dintre aceste descoperiri este despre cunoștințele avansate ale geților, ei efectuând plombe dentare și chiar coroane dentare artificiale, conform profesorului arheolog Diana Gergova din Bulgaria.
Dacii/geții au fost cunoscuți și prezentați de unii istorici antici (de exemplu Dio Chrysostom) și ca „filozofi naturali”.
Situația politică în Balcani în secolele VI-IV î.Hr.
În timpul domniei lui Darius I (522-486 î.Hr.), Imperiul Persan ajunge la apogeu. În urma expediției organizate în 514/512 î.Hr. împotriva sciților, Darius își extinde stăpânirea asupra Peninsulei Balcanice, cu precădere asupra zonei litorale și a cetăților grecești. Demonstrația de forță împiedică expansiunea sciților spre vest, iar Tracia este transformată în satrapia Skudra. În 500-494 î.Hr., cetățile grecești din Asia Mică se răscoală împotriva perșilor, în frunte cu Miletul. Atena și Eretria sprijină revolta ioniană, oferindu-i lui Darius pretextul unei intervenții în Grecia. În 490 î.Hr., perșii sunt învinși la Maraton de către atenieni. Urmașul lui Darius, Xerxes I (486-465 î.Hr.) inițiază o nouă campanie, dar înfrânt la Salamina și la Plateea în 480-479 î.Hr. renunță la politica expansionistă în zonă datorită dificultăților interne prin care trecea imperiul. Profitând de slăbiciunea imperiului și de faptul că Grecia era ocupată de războaiele cu perșii, pe ruinele satrapiei Skudra se fondează Regatul Odris, care aduce sub autoritatea sa întreaga Tracie până la Dunăre și întreg litoralul cuprins între Abdera și gurile Dunării. Regatul Odrisilor devenise principalul factor de putere în zonă. Tracia a fost cucerită de macedoneni în 341 î.Hr., iar după moartea lui Alexandru cel Mare, generalii săi, diadohii, au purtat războaie pentru supremație, ce au dus la slăbirea și dezmembrarea imperiului macedonean.
Istoria geților Secolele VI-IV î.Hr. Geții sunt consemnați în izvoare prima dată în secolul al VI-lea î.Hr., iar dacii din secolul I i.e.n. Strabon afirmă că geții vorbeau aceeași limbă cu tracii, dar și că dacii vorbeau aceeași limbă cu geții. Dar, evident, Strabon nu cunoștea el însuși limbile respective. După el, singura diferență era strict geografică, geții fiind așezați pe cursul inferior al Dunării, spre Pont, iar dacii spre izvoarele Dunării, mai aproape de populațiile germanice. Poziționarea dacilor departe de Grecia și de cetățile din Pont i-au făcut pe scriitorii antici să nu-i cunoască suficient sau să-i ignore. Herodot consemnează date despre geografia teritoriului locuit de geți și daci. Izvoarele târzii, ca Îndreptarul geografic al lui Ptolemeu scris în sec. II și Tabula Peutingeriana din sec. III-IV oferă ceva informații geografice. Primul izvor consemnează 15 populații tracice de la nord de Dunăre și numele a 44 de localități, cele mai multe terminate în sufixul "dava". Ptomeleu precizează coordonatele geografice ale localităților, însă a luat în calcul o rază a pământului altă decât cea reală. Tabula Peutingeriana mai adaugă localitățile Buridava și Pelendava.
Din secolul al V-lea i.e.n. se cunosc trei surse care îi pomenesc pe geți. Cea mai veche este tragedia numită „Triptolem”, scrisă de Sofocle, care consemnează numele unui basileu al geților, Charnabon. A doua sursă este lucrarea lui Herodot. Cel din urmă, Hellanicos din Mitilene. În cartea a IV-a a lui Herodot este descrisă expediția lui Darius împotriva sciților cu lux de amănunte. Darius conducea o armată de 700.000 de soldați, dublată de o flotă ce număra 600 de corăbii. A traversat Bosforul pe un pod de vase și a înaintat spre gurile Dunării, prin zona litorală. I-a supus pe tracii pe care i-a întâlnit în cale, mai puțin pe geții din sudul Dunării, care i s-au împotrivit, dar au fost repede zdrobiți. Sunt descriși de Herodot ca fiind "cei mai viteji și drepți dintre traci". Herodot scrie că geții se credeau nemuritori și oferă detalii despre religia și ritualurile acestora. Motivul expediției lui Darius a fost unul punitiv - pedepsirea sciților care invadaseră țara cimerienilor, intrând apoi și în Media. Dar Darius pregătea un război împotriva Greciei și această expediție trebuia să fie o demonstrație de forță care să-i intimideze pe sciți și pe greci. Expediția deschidea perspectiva aducerii Peninsulei Balcanice sub autoritatea Imperiului Persan. Sciții însă i-au respins pe perși, iar Darius a fost nevoit să abandoneze expediția. Tracia este totuși transformată în satrapie sub numele de Skudra, asigurând controlul asupra peninsulei balcanice și a cetăților pontice.
Geții de la nord de Haemus au fost supusi și integrați în regatul odrisilor ce au luat în stăpânire și tot litoralul de la Abdera până la gurile Istrului. Geții de la nord de Haemus chiar au și participat la expediția de 30 de zile a regelui Sitalkes în 429 i.en. În 341 i.en., Tracia este cucerită de Filip al II-lea. La scurtă vreme, sciții conduși de regele Atheas au patruns în Dobrogea, iar informațiile despre conflictul dintre Filip al II-lea și Atheas provin de la Trogus Pompeius care a scris Istoria lui Filip în latina, lucrare de 44 carti ce s-a pierdut. Trogus informează că Atheas, strâmtorat de luptele cu histrienii (locuitorii de pe Istros), a cerut, prin intermediul cetății Apollonia sprijin militar de la Filip al II-lea, lăsându-i țara ca moștenire. Regele histrienilor a murit, iar Atheas i-a trimis pe macedonenii veniți în ajutor înapoi acasă, transmițându-i lui Filip că sciții nu aveau nevoie de ocrotirea macedonenilor și că îi va lăsă tronul fiului său. Filip al II-lea asedia Bizantul și i-a cerut bani lui Atheas să-i plătească soldații din corpul macedonean expediționar pentru drum și serviciile aduse. Atheas a refuzat. Filip a renunțat la asediul Bizantului și s-a indreptat împotriva sciților, inițial cu gânduri pașnice, anunțându-l că trimite o solie și ar dori să ridice o statuie dedicată lui Hercule. Atheas a promis va va topi statuia și că își va face varfuri de sageți din ea. Filip l-a înfrânt și ucis în lupta, la vârsta de 90 de ani, după cum precizează Lucian din Samosata. A capturat 20.000 de femei și copii și a trimis în Macedonia 20.000 de iepe. Întors din expediție, este atacat de tribali și rănit, iar prada de război este pierdută. Rontinus, în Stratageme, susține că tribalii au participat la expediția împotriva sciților și, având pretenții la pradă, nu au primit-o. Filip avea un interes politic major , dorind să controleze zona Pontului stâng.
În 335 i.en., geții sunt menționați de Arian, autor grec din Bitinia, în lucrarea "Anabasis-Expediția lui Alexandru Macedon". Ca urmare a răscoalelor provocate de tribali și ilyri, Alexandru a organizat o expediție punitivă. A înaintat prin Munții Balcani, în trecătorile cărora tracii au organizat o ambuscadă, folosindu-se de căruțe pe care le împingeau și prăvăleau asupra macedonenilor. Alexandru scapă din ambuscadă și are o luptă cu tribalii pe râul Lyginios. Tribalii au evacuat femeile și copii dincolo de Istru și s-au refugiat pe un ostrov al Dunării, Peuce. Urmărindu-i, cu sprijinul unei corăbii venite din Bizant prin Pont și pe Dunăre, Alexandru a încercat să debarce pe acel ostrov, dar nu a reușit pentru că malurile erau înalte, iar curentul fluviului rapid. Pe malul nordic al Dunării s-a adunat o armata de 10.000 de pedestrași geți și 4.000 de călăreți. Alexandru, folosindu-se de monoxilele riveranilor și burdufuri din piele umplute cu paie, trece Dunărea cu 4.000 de infanteriști și 1.500 de călăreți macedoneni și înaintează prin holdele înalte de grâu spre un oraș al geților, unde aceștia s-au retras, situat la 5.500 de metri de Dunăre. Geții l-au abandonat, iar Alexandru l-a distrus din temelii și a luat o pradă bogată. Se întoarce pe malul celalalt, unde primește o solie a regelui Syrmos al tribalilor, ajungând la o înțelegere.
Sursele arheologice atestă existența unei formațiuni politice getice cu o resedință tribală sau unional-tribală ce era prosperă economic în secolul al IV-lea i.e.n.
A treia expediție macedoneană în zona Dunării a fost condusă de generalul Zopyrion, despre a cărei informații este găsită la Curtius Rufius și la Trogus Pompeius, precum și la Macrobius. Între 331-326 i.en., când Alexandru se afla în Îndia, guvernatorul Pontului, Zopyrion a organizat o expediție împotriva geților sau sciților cu o armată de 30.000 de soldati. Boristhene (Olbia) este asediat, însă locuitorii rezistă și resping invadatorii. La întoarcerea din expediție, Zopiryon, împreună cu toată armata, au fost zdrobiți din cauza unei furtuni, făcându-le imposibilă traversarea Dunării. De eșecul expediției a profitat regele odrișilor, Seuthes al III-lea, care și-a stârnit supușii la răscoală.