Istoria Aradului este una îndelungată care începe cu primele așezări umane pe actuala vatră a orașului, în nordul râului Mureș și mai apoi cu apariția primei cetăți de pământ situată la Vladimirescu, în jurul secolului al X-lea. Orașul a cunoscut o dezvoltare înfloritoare în timpul Mariei Tereza, culminând cu construcția cetății, care la acea dată a fost considerată de necucerit. În anul 1918, Aradul, este casa Consiliului Național Central Român, care preia conducerea Transilvaniei și pregătește actul unirii Transilvaniei cu România de la Alba Iulia.Alexandru Roz, Aradul - cetatea marii Uniri În decembrie 1989 Aradul devine al doilea oraș liber de comunism din RomâniaFlorin Tomuța - Aradul - al doilea oraș al Revoluției din decembrie'89, Informația, 17 decembrie 2003.
Din antichitate până în secolul al XI-lea
O expediție vânătorească, al unui grup de Homo sapiens venind dinspre Munții Zărandului, oferă primele dovezi arheologice, vechi de aproximativ 40.000 de ani, a prezenței omului pe meleagurile Aradului.
Prezența civilizației pre-indo-europene apare odată cu înființarea primei așezări pe malul nordic al râului Mureș, în mileniul al V-lea î.Hr., iar extinderea așezărilor omenești pe malul stâng al Mureșului apare în mileniul al IV-lea î.Hr.
În mileniul al III-lea î.Hr. așezări prospere apar pe ambele maluri, cât și pe insulele râului aparținând unei civilizații indo-europene din Epoca Bronzului, care a atins culmea evoluției în jurul anului 1000 î.Hr. Evenimente violente, certificate de descoperirile arheologice din centrul orașului o dată cu săpăturile efectuate pentru fundațiile hotelului Astoria, au pus capăt acestor așezări omenești.
Primele așezări dacice apar în mileniul I î.Hr. În secolul al V-lea un grup de sciți se așază în regiune, dar au fost asimilați de către daci. Valea Mureșului a fost în această perioadă una dintre porțile de intrare ale invaziilor celtice în Transilvania. Iar între secolele al IV-lea și al III-lea, celții prind rădăcini pe amândouă maluri ale Mureșului, în vecinătatea așezările dacice existente. Coexistența lor, nelipsită de evenimente violente, a durat aproximativ două secole, sfârșind cu asimilarea celților de către dacii majoritari.
Așezarea dacică aflată în sudul Micalăcii a fost cucerită de trupele romane în anii 101 - 102. Pe durata celui de-al doilea război dacic (105 - 106), Traian a cucerit teritorii la nord de Mureș, făcându-le parte din Provincia Dacia. În zona Aradului Nou, armata romană a construit un fort care a găzduit Legiunea a IV-a Flavia Felix. Împăratul Hadrian (117-138) a cedat teritoriile estice ale provinciei sarmațiilor și dacilor liberi, dar trupele romane au continuat supravegherea drumului comercial și militar de-a lungul Mureșului, drum care asigura comunicarea între provincia Dacia și provincia Panonia.
În perioada dintre secolele al II-lea și al IV-lea așezări dacice și sarmite sunt prezente în zona orașului de astăzi, având relații comerciale intense cu lumea romană. În perioada de anarhie din Imperiului Roman, de la mijlocul secolului al III-lea, locuitori ai provincie au emigrat în lumea barbară și au întemeiat așezări precum cele descoperite la Ceala, Horia sau Vladimirescu, în Pădurea vrăbiilor. După retragerea romanilor din Dacia comunitățiile din jurul Aradului, deși au fost pe perioade scurte sub dominațiile gotice, hunice, gepizilor și a avariilor, au menținut relațiile cu provincile romane situate în dreapta Dunării.
Primele dovezi ale asimilării elementelor slavice de către proto-români apar odată cu secolul al IV-lea, considerat punctul final de formare al poporului român
Așezările datate în cea de-a doua jumătate al primului mileniului au fost concentrate în partea de nord a Mureșului, printre acestea aflându-se cea de la Vladimirescu - Schanzen, datată în perioda secolele al VIII-lea și al IX-lea, conform examinărilor din timpul descoperirilor arheologice.
În secolul al X-lea, maghiarii au început expansiunea lor în Transilvania, una dintre principalele căi de acces fiind valea Mureșului. Acest moment istoric fiind confirmat de descoperirea arheologică a mormântului unui luptător maghiar la Pădurea Ceala. Românii aflați în subordinea lui Glad, sub amenințarea invaziilor ungare au construit o cetate de pământ la Vladimirescu - Schanzen. Luptătorii unguri cucerind și distrugând cetatea la mijlocul secolului al X-lea. Reconstrucția cetății are loc sub domnia voievodului Ahtum, dar fortăreața a fost complet distrusă în anul 1028 după o altă invazie maghiară.
Perioada medievală
Descoperirile arheologice certifică existența unor sate în zona orașului actual și împrejurimi, începând cu secolul al XI-lea. Din aceeași perioadă, respectiv anii 1080 – 1090 datează și prima menționare scrisă a toponimului Orod. Tot ceea ce a rămas din vechea reședință ecleziastă și comunitară, sunt ruinele catedralei din Vladimirescu, indicând poziția lui veterum Orod (vechiul Arad). Începând cu secolul al XV-lea, documentele menționează Aradul ca fiind civitas sau oppidum. Istoricii se contrazic referitor la relația dintre vechiul Orod, situat în Vladimirescu, și ulterior menționatul Arad, aflat strict în zona orașului modern. Unii le cred așezări complet diferite, pe când alții presupun că vechiul Orod s-a mutat în actualul amplasament al orașului, mai exact în zona actualului cartier Drăgășani.
În 1514 locuitorii Aradului, majoritatea șerbi, s-au alăturat armatei lui Gheorghe Doja. Nobili au înăbușit răscoala și s-au răzbunat cu cruzime. După dezastrul de la Mohacs (1526), Ioan Zapolya, regele ales al Ungariei, și-a stabilit stăpânirea și peste Arad. Când turcii au creat pașalâcul de la Buda, Transilvania a devenit un principat autonom, care includea și regiunea Aradului.
După distrugerea de către turci, în anul 1551, a vechii cetăți și cucerirea orașului în 1552 între 1553 și 1555, turcii au construit un fort pătrat, pe malul drept al Mureșului, aproape de actualul pod Traian, pe locul fabricii de textile „TEBA” pe malul drept al Mureșului. În jurul acestei cetăți va apărea viitorul oraș. Aradul se dezvoltă în perioada ocupației otomane (1551-1687), devenind, pe lângă un important punct strategic și un renumit centru de schimb comercial, în special pentru negoțul cu sare, unde târgul ținea zece zile și zece nopți, având administrație proprie, după cum consemnează Evlia CelebiIm Reiche des Goldenen Apfels. Des türkischen Weltenbummlers Evliâ Çelebis denkwürdige Reise in das Giaurenland und die Stadt und Festung Wien anno 1665. Trans. R. Kreutel, Graz, et al. 1987.. Teritoriul a fost divizat în trei sangeacuri (sanjkas), iar aceea care se lega de Arad cuprindea orașul și 113 sate. Recensămintele din 1567 și 1579, comandate de sultan, au înregistrat pentru Arad și localitățile învecinate, un număr de 297 familii, majoritatea țărani. Armatele Transilvaniei au eliberat valea inferioară a Mureșului în 1595, reintegrând Aradul în Principatul Transilvaniei. După victoria de la Șelimbăr (1599), teritoriul Aradului a ajuns sub autoritatea lui Mihai Viteazul. După moartea acestuia, Gabriel Bethlen a dat turcilor fortăreața de pe Mureș (inclusiv Aradul), în schimbul Ineului.
Epoca modernă thumb|Harta Aradului din anul 1897 După eșecul asediului otoman asupra Vienei (1683), trupele imperiale au pornit o mare ofensivă spre est, ajungând la Arad și cucerindu-l în 1687. După doi ani, Eugen de Savoia a proiectat reconstrucția vechii fortărețe turcești, Johann Georg Haruckern fiind numit să conducă lucrările. După armata austriacă, primii meseriași și negustori germani au ajuns în Arad. După retragerea stăpânirii turcești, cetatea Aradului trece sub dominația Imperiului Habsburgic (1687). Pacea de la Karlowitz (1699) a stabilit frontiera dintre imperiile austriac și otoman, pe Mureș, iar Aradul a devenit centru zonal de pază a frontierei. Prin urmare, în august 1699, primele trupe de grăniceri, recrutați mai ales dintre sârbi, au fost încartiruite în oraș.
În 1702 Aradul a fost ridicat la rangul de oraș cameral, statut care i-a dat facilități economice. În 1706 împăratul Iosif I al Sfântului Imperiu Roman înființează Episcopia Aradului. Primul episcop de Arad este Isaia Diacovici.
Răscoala curuților (rebeli anti-habsburgi) din vara lui 1707 a lăsat urme adânci în viața orașului, multe clădiri fiind distruse. După victoriile prințului Eugen de Savoia s-a instalat dominația habsburgică și în Banat, situație confirmată prin pacea de la Passarowitz (1718). Ca parte a planului de dezvoltare economică pentru regiunile nou cucerite, autoritățile imperiale au adus coloniști germani. Dintre aceștia, câteva zeci de familii din Franconia au fost aduse în Aradul Nou (1724). Românii și sârbii au populat și ei satele din împrejurimi. Populația orașului care s-a grupat în jurul cetății cuprindea grăniceri și civili (țărani, meseriași, negustori) români, sârbi, germani și unguri. Numărul de locuitori înregistrați în oraș și împrejurimi era de 441 familii în 1720. Aflat la întretăierea unor importante drumuri comerciale, Aradul devine cea mai dezvoltată urbe a zonei.
Din punct de vedere administrativ, Aradul și zona subordonată a avut o evoluție interesantă. Domnitorii habsburgi au inclus Aradul și Zărandul mai întâi în Ungaria. În 1732, aproape tot ținutul Aradului a fost al ducelui Rinaldo de Modena care l-a pierdut după opt ani. Aradul a devenit proprietate a statului (domeniu aerarial) și orașul a căpătat noi facilități economice. Garda de frontieră a fost desființată în 1746 și majoritatea sârbilor, foști grăniceri, au plecat în Rusia. În același an, Aradul a fost ales ca centru al organizației Comunități de Nobili.
În timpul domniei Principesei Maria Tereza (1740 - 1780), orașul s-a dezvoltat sub aproape toate aspectele. Populația a crescut la 1.321 familii în 1752. Ponderea manufacturii a crescut în economie. Numărul meseriașilor a crescut de la 90 în 1746, la 299 în 1774. S-au organizat în bresle și au căpătat privilegii de la autorități. Prima breaslă înregistrată oficial era una a blănarilor germani (1702). Până în 1845, numai în oraș erau înregistrate 44 de bresle cuprinzând 65 meserii diferite. Atelierele prelucrau mai ales materii prime furnizate de “sectorul agricol” al orașului, care încă predomina în secolul al XVIII-lea. Renumitul târg de cereale și vite, existența a numeroși meșteșugari, precum și avântul demografic vor determina ca la 1765, în centrul așezării să se contureze o stradă principală mai largă, viitorul Bulevard.
Construirea noii fortărețe, aflată pe malul sudic al Mureșului, a marcat adânc istoria orașului. O echipă de ingineri militari condusă de Ferdinand Philipp Harsch a proiectat cetatea în stil Vauban-Tenaille. Lucrările au durat peste 20 de ani (1763 - 1783) și s-au efectuat de mii de șerbi.
Încă din secolul al XVIII-lea, locuitorii Aradului au încercat să obțină statut de oraș liber regesc, dar numai în 1826 au reușit să aibă acest privilegiu. În 1834 împăratul Francisc a înmânat autorităților locale diploma certificând acest titlu. Noua stare a creat mediul optim pentru dezvoltarea economică. Mai întâi, numărul de negustori a crescut la 686 în 1870.
Activitatea industrială a rămas relativ modestă în prima jumătate a secolului XIX. În 1825 funcționa o fabrică de mașini-unelte, iar în 1836 Anton Dangl a pornit o fabrică de făcut orgi, unică în această parte a Europei. Majoritatea produselor se făceau tot în ateliere.