Salina Praid (în ) a fost o exploatare de sare gemă situată în județul Harghita, România. Aceasta se afla în bazinul Munților Gurghiu, în zona cunoscută sub denumirea de Dealul Sării, delimitată de localitățile Praid, Ocna de Jos și Ocna de Sus.
Zăcământul de sare se dezvoltă la o adâncime de aproximativ 120 de metri față de nivelul solului. Accesul vizitatorilor în subteran se realiza cu ajutorul autobuzelor special destinate, care parcurgeau o distanță de circa 1.250 de metri până la intrarea în zona de agrement a salinei.
Fosta cancelarie a minei, situată pe strada Minei, care a funcționat ulterior ca dispensar medical, este clasificată ca monument istoric (cod LMI: HR-II-m-B-12935). Cancelaria actuală a exploatării se află pe strada Gării, la numărul 44.
Partea superioară a masivului de sare este neomogenă, cu numeroase crevase, fisuri și goluri. Apele pârâului Corund au pătruns relativ ușor ȋn adâncime, provocând de mai multe ori infiltrații și inundații ale minelor de sare din apropierea Corundului, așa precum ȋn 1811 (Ocna Nouă), 1970, 2016, 2024 și 2025 (minele noi).
Ca urmare a inundațiilor din mai 2025, salina este închisă temporar pe perioadă nedeterminată.
Date geologice Zăcămintele de sare din Transilvania (exploatate sistematic în cursul vremii la Ocna Dejului, Sic, Cojocna, Turda, Ocna Mureș, Ocna Sibiului și Praid) s-au format cu 13,5 milioane de ani în urmă, într-o mare cu adâncime redusă și sub un climat tropical, foarte cald. Etajul geologic respectiv corespunde miocenului mediu. Stratul de sare se întinde pretutindeni în subsolul Transilvaniei, având o grosime medie (originară) de circa 400 m. Straturile groase de sedimente depuse ulterior deasupra orizontului de sare au apăsat cu o greutate imensă stratul maleabil și plastic de sare, care a căutat zone mai slabe ale scoarței terestre la marginea Transilvaniei, unde s-a ridicat sub forma unor ciuperci cu înălțimi de peste 1.000 m, ajungând de multe ori chiar până la suprafața pământului (cazul localităților cu vechi exploatări de sare menționate mai sus). Corpul de sare de la Praid are în plan orizontal o formă ușor elipsoidală, cu diametrele de 1,2 si 1,4 km, iar pe baza sondelor de explorare (S ACEX 401/1949 și S 110/1973) se apreciază că are o adâncime de 2,6 - 2,8 km, fiind în acest fel cel mai mare corp diapirogen de sare gemă din țară.
Istoric 295x295px|right|thumb|Una din camerele dreptunghiulare exploatate ȋntre anii 1957-1978Primele exploatări de sare sunt atestate de pe vremea romanilor, dar mina din Praid este atestată documentar de la 1200, iar exploatarea intensivă se face din 1700. Romanii lucrau numai la suprafață, în gropi patrulatere, până la o adâncime de 12-15 m, de unde sarea se putea scoate ușor pe punți alunecoase și cu aparate simple de ridicat, după care o părăseau și începeau alta. Așa au extras romanii sarea peste tot în Ardeal, iar excavațiile părăsite au devenit lacuri. Volker Wollmann în monografia sa asupra minerituluiMineritul metalifer, extragerea sării și carierele de piatră în Dacia Romană, Cluj-Napoca, 1996 subliniază prezența în imediata apropiere a zăcămintelor de sare, de fiecare dată, a unei fortificații romane. Castrul roman Praetoria Augusta de la Inlăceni a apărat exploatările de sare de la Praid.
Exploatarea subterană a sării geme de la Praid a început în anul 1762, când, în partea de sud-vest a Dealului Sării, s-a deschis mina Iosif (József). Mina a avut o formă de clopot (ogivală). Sarea extrasă manual era pusă în piei de bivoli și trasă la suprafață cu ajutorul unui crivac cu cai.
Exploatări de suprafață (cariere) sunt amintite în anul 1765, acestea funcționând o vreme în paralel cu extracția subterană.
Despre un minerit sistematic la Praid se poate vorbi numai cu începere din anul 1787, dată la care sarea din Praid devine proprietate de stat austriacă. Din ocna-clopot Iosif s-au deschis apoi două camere laterale, numite minele Carol (Károly) și Ferdinand, cu formă de clopot. Adâncimea totală, inclusiv puțul de extracție, a fost de 66 m.
În anul 1809, la o distanță de 140 m sud-est de mina Iosif/Jozsef, s-a deschis o mină nouă denumită “Ocna Nouă” („Újbánya”). Inundarea acestei ocne a dus la abandonarea ei ȋn anul 1811, la doar doi ani de la inaugurare.
În anul 1864, lângă mina Iosif, s-a deschis mina Paralelă (Párhuzamos), cu profil trapezoidal, care și în prezent constituie una din cele mai mari cavități subterane din țară. Biserica Sfântul Mihail din Cluj ar încăpea fără probleme în această cameră. Despre ocnele de sare active sau inactive de la Salina Praid a relatat în detaliu František Pošepný în anul 1867http://www.emt.ro/downloads/digitalizalt/geologia/05_Fr._Posepny_-_Studien_aus_dem_Salinargebiete_Siebenburgens.1.pdf Studien aus dem Salinengebiet Siebenbürgens, Jahrbuch der kaiserlich-königlichen Geologischen Reichsanstalt, Band 17, Erste Abtheilung, Wien, 1867.
În anul 1896 la Praid era deschisă o singură ocnă de sarehttp://epa.oszk.hu/02000/02000/00004/pdf/EPA02000_magyar_banya-kalauz_1896_119-120.pdf Magyar királyi sóbányák - Kön.Ung.Salzbergwerke (1896).
Ideea deschiderii unei mine de rezervă a apărut în anul 1898, an în care au început lucrările la galeria de cercetare Elisabeta (Erzsébet-táró), în partea nord-estică a Dealului Sării, extinsă cca 200 m spre interiorul masivului. Din galeria Elisabeta s-au trasat mai multe galerii laterale, cercetându-se partea superioară a zăcământului. La 200 m de la intrarea în galerie, s-a executat o cameră transversală de exploatare, denumită mina Elisabeta (Erzsébet). In anul 1939 ȋncercarile de exploatare prin dinamitare ȋn mina Elisabeta, au dus la prăbușirea tavanului camerei de exploatare și la apariția unei mari doline la suprafață (dolina există și ȋn prezent).
Între anii 1947-1949 s-a deschis mina Gh. Doja (Dózsa György), denumită după conducătorul răscoalei țărănești din 1514. alt=Intrarea în vechea mină|miniatura|295x295px|Intrarea în vechea minăDupă crivacul cu cai, transportul sării din mină la suprafață s-a făcut prin puțul Gh. Doja și pe calea ferată îngustă, iar după anii 70 ai secolului al XX-lea, cu autobasculante de 16 tone.
În anul 1972 au fost începute lucrări de deschidere ale unui nou câmp minier, în zona nord-estică, dar lucrările s-au sistat din cauza calității inferioare ale sării.
În anul 1978, la 40 m adâncime sub nivelul minelor vechi, a fost deschisă o altă mină, pusă în exploatare în anul 1980. Camerele minei au lățimi de 20 m, înălțimi de 12 m și lungimi de mai multe sute de metri. Cel mai adânc orizont se află la 320 m (socotit de la nivelul suprafeței).
În anul 1991 au început lucrările de deschidere a unui sector minier nou (sectorul Telegdy), dat în exploatare în anul 1994. Acest sector a fost denumit după Telegdy Károly, fost director al Salinei Praid. Metoda de exploatare în mina Telegdy este cu camere mici și pilieri pătrați (“metoda canadiană”) având lătimi de 16 m, înalțimi de 8 m și pilieri pătrați (14 m x 14 m). Planșeul de siguranță dintre orizonturi este de 8 m grosime.
Exploatările miniere de la Praid - Mina Iosif, cameră-clopot, 1762-1864. Din camera Iosif s-au deschis mai târziu două camere laterale (Carol-Károly și Ferdinand), tot ȋn formă de clopot. - Mina Ujbanya-Ocna Nouă, 1809-1811 (inundată).- Mina Paralelă, cameră trapezoidală, 1870-1954. - Mina Gh.Doja, cameră trapezoidală, 1949-1970. - Mina Elisabeta-Erzsébet, 1898-1939.- Mina Gh.Doja, camere dreptunghiulare, cu 2 orizonturi (+426 m și +402 m), ulterior amenajate ca Bază de Agrement (Sanatoriu), exploatate ȋntre 1949-1960. - Mina Gh.Doja, camere dreptunghiulare, cu 2 orizonturi (+375 m si +339 m), exploatate ȋntre 1957-1978. - Mina Orizonturile Inferioare (Mina Nouă), cu 7 orizonturi (+286 m, +266 m, +246 m, +228 m, +208 m, +188 m, +168 m), camere dreptunghiulare, exploatate între 1980-2025. - Mina Telegdy, camere dreptunghiulare, cu 2 orizonturi (+448 m și +432 m), exploatate între 1994-2025.
Crivacul de la Praid La Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida din București se află cea mai veche instalație folosită într-o salină din România. Este vorba de crivacul de la salina Praid, dotat cu un tambur uriaș, pe care se înfășura un cablu (odgon); se fixau la cele două capete ale acestuia doi vagoneți: unul cobora gol în salină, în timp ce altul se ridica plin. Tamburul se rotea cu ajutorul a 4 perechi de cai înhămați, ce îl învârteau. Caii erau mânați de 4 căruțași care își aveau locașul în scaune atașate de câte un braț al tamburului. Acest obiect a funcționat la salina Praid între anii 1762–1950http://www.poezie.ro/index.php/personals/123152/Memoria_minei Memoria minei.
Tehnica de deschidere în trecut a ocnelor de sare Înainte de deschiderea unei noi ocne de sare în Ardeal și Maramureș Sursă: „Beitrag zur Mineralgeschichte von Siebenbürgen“ de Johann Fichtel (1780), se făceau deobicei foraje de explorare. Dacă până la adâncimea de 36 m (18 Klafter = 18 stânjeni) nu se intercepta sarea, se renunța la proiect, din cauza adâncimii prea mari a puțurilor. Ideal era ca solul să aibă o grosime de max. 10-12 m (5-6 stânjeni). La un rezultat pozitiv al primului foraj, se executa un al doilea, la o distanță de 6 m (3 stânjeni) de primul, pentru stabilirea exactă a grosimii stratului acoperitor deasupra celui de al doilea puț. Al doilea puț se amplasa preferențial la aceeași cotă cu primul sau cu max. 4-6 m (2-3 stânjeni) diferență de nivel față de primul puț. Un puț era rezervat pentru intrarea și ieșirea minierilor din ocne (cu ajutorul unor frânghii de cânepă), iar celălalt puț pentru extragerea sării din subteran.
Puțurile se săpau cu profil patratic, fiecare latură având 2,8 m (9 pași; 1 pas = 0,3 m) până la o adâncime de 4 m (2 stânjeni) sub contactul steril-sare, după care se lărgea treptat pe următorii 4 m (2 stânjeni), cu profil tot patratic. Aici se făcea așa-numitul “fundament”, din bârne de lemn incastrate în sare, pe care se sprijinea întregul puț. Apoi se arma puțul, de jos în sus, la început cu un amestec de argilă, pleavă și lână de oaie (pentru impermeabilizarea pereților), după care cu bârne (grinzi) de lemn. Grosimea armăturilor era de 0,3 m (1 pas), astfel ca profilul efectiv al puțului se reducea în final de la 2,8 x 2,8 m la 2,5 x 2,5 m. De la nivelul steril-sare în jos pereții se căptușeau cu piele de bivol, care împiedeca contactul direct al apei cu pereții de sare.
Apa care picura totuși în mină era captată și scoasă la suprafață. De la nivelul “fundamentului” în jos se săpa cu profil tot mai lărgit, conic, așa că după alți cca 8 m (4 stânjeni) cele 2 puțuri alăturate se uneau. De aici, mina lua o formă conică-ogivală cu secțiunea pe cât posibil circulară (care nu se realiza practic decât rar). Mina se declara gata pentru exploatare numai după ce un agent al administrației salinei, stând pe un bulgăre de sare în mijlocul ocnei, nu mai putea atinge tavanul ocnei cu ciocanul. Din acest moment, salariul tăietorilor de sare scădea de la 4,5 creițari (4,5 Kreuzer) pentru fiecare bloc de sare, la obișnuitul tarif de 1,5 creițari.
Ocna era dată atunci oficial în funcțiune, primind totodată un nume. Costurile de deschidere ale unei ocne de sare se ridicau deobicei la peste 5.000 florini (guldeni) de argint.
Turism și speleoterapie