Sahih al-Bukhari (, Ṣaḥīḥ al-Bukhārī) este o colecție de hadithuri compilată de savantul musulman Muhammad ibn Ismail al-Bukhari (d. 256 AH/870). Este una dintre cele șase colecții de hadith care au dobândit statut canonic în islamul sunnit și, împreună cu Sahih Muslim, formează cele două colecții cunoscute drept al-Sahihayn („cele două Sahih-uri”).
În tradiția sunnită, colecția lui al-Bukhari a ajuns să fie considerată cea mai prestigioasă colecție de hadithuri, fiind descrisă frecvent în literatura religioasă sunnită drept cea mai autoritativă carte după Coran. Statutul său canonic nu s-a stabilit însă imediat după redactare, ci s-a consolidat treptat în secolele următoare.
Titlul complet al lucrării este redat în sursele ulterioare sub forma al-Jamiʿ al-musnad al-sahih al-mukhtasar min umur Rasul Allah wa-sunanihi wa-ayyamihi (), aproximativ „Colecția cuprinzătoare, susținută prin lanțuri de transmitere, autentică și prescurtată despre treburile Trimisului lui Dumnezeu, tradițiile și zilele sale”.
Termenul arab sahih () desemnează în terminologia științei hadithului o relatare considerată „sănătoasă” sau autentică potrivit criteriilor tradiționale de critică a hadithului.
Compilatorul
Muhammad ibn Ismail al-Bukhari (810–870) a fost unul dintre principalii specialiști în hadith ai secolului al IX-lea. A trăit într-o perioadă de intensă dezvoltare a disciplinelor de colectare, transmitere și critică a hadithurilor și a călătorit în mai multe centre de învățământ ale lumii islamice pentru a studia și transmite relatări.
Sahih al-Bukhari a fost alcătuit în contextul culturii savante a hadithului din secolul al IX-lea, în care transmiterea orală prin audierea unui profesor și transmiterea scrisă prin caiete și cărți coexistau. Prin urmare, istoria colecției nu poate fi descrisă pur și simplu ca o serie de tradiții „transmise oral timp de mai multe generații”; hadithurile și lucrările de hadith circulau prin combinații de lectură, audiere, memorare, copii scrise și autorizări de transmitere.
Structură și conținut
Sahih al-Bukhari este o lucrare de tip jamiʿ, adică o colecție de hadith organizată astfel încât să trateze o gamă largă de teme religioase, nu numai norme juridice. În forma standard a textului, lucrarea este împărțită în 97 de „cărți” (kutub), subdivizate la rândul lor în numeroase capitole (abwab).
Subiectele abordate includ credința, revelația, purificarea rituală, rugăciunea, postul, pelerinajul, zakatul, comerțul, căsătoria, dreptul penal, etica, comportamentul social, istoria profetului Muhammad, virtuțile Companionilor, comentariul coranic, escatologia și teologia.
Una dintre particularitățile lucrării este faptul că al-Bukhari nu s-a limitat la simpla enumerare a relatărilor. Organizarea capitolelor și formularea titlurilor acestora au o funcție interpretativă și juridică. Comentatorii ulteriori au acordat o atenție deosebită relației dintre titlul unui capitol și hadithurile introduse sub acesta.
Repetarea hadithurilor
Același hadith poate apărea de mai multe ori în colecție. Repetarea nu este în mod obișnuit pur mecanică: al-Bukhari poate include aceeași relatare în capitole diferite pentru a evidenția implicații juridice, teologice sau etice distincte.
Uneori sunt folosite versiuni diferite ale aceluiași hadith sau este citată numai partea relatării relevantă pentru tema capitolului. Ibn Hajar al-Asqalani, în analiza structurii lucrării, a identificat printre procedeele caracteristice ale lui al-Bukhari repetiția (tikrar), abrevierea sau fragmentarea relatărilor (taqtiʿ) și prescurtarea (ikhtisar).
Din acest motiv, numărul exact de hadithuri atribuit colecției diferă în funcție de metoda de numărare: unele sisteme numără fiecare apariție repetată, în timp ce altele încearcă să numere numai relatările distincte. Diferențele dintre ediții și dintre tipurile de material incluse fac ca o singură cifră să nu descrie adecvat întregul conținut al lucrării.
Relatări principale și alte materiale
Textul nu conține exclusiv hadithuri profetice cu lanțuri complete de transmitere. Al-Bukhari introduce și alte forme de material, în special în titlurile și introducerile capitolelor.
Printre acestea se află relatările muʿallaq („suspendate”), în care o parte a lanțului de transmitere este omisă, precum și relatări sau afirmații atribuite Companionilor și generațiilor ulterioare.
Această distincție este importantă deoarece criteriile pe care al-Bukhari le-a aplicat materialului principal cu lanț complet nu trebuie presupuse automat pentru fiecare citat sau afirmație auxiliară din întreaga carte.
Metoda de selecție și critica hadithului
Al-Bukhari a lucrat în cadrul tradiției de critică a hadithului dezvoltate în secolele al VIII-lea și al IX-lea. Specialiștii acestei tradiții examinau lanțurile de transmitere (isnad), identitatea și reputația transmițătorilor, continuitatea transmiterii și existența unor variante sau defecte ascunse ale relatărilor.
Cercetarea modernă a criticii timpurii a hadithului arată că examinarea nu se limita întotdeauna la lanțurile de transmitere. Jonathan A. C. Brown a documentat cazuri din secolele al IX-lea și al X-lea în care criticii hadithului, inclusiv mediul intelectual din care făceau parte al-Bukhari și Muslim, evaluau și conținutul (matn) relatărilor, chiar dacă asemenea judecăți erau adesea exprimate în vocabularul criticii transmițătorilor și a isnadului.
Metoda proprie a lui al-Bukhari trebuie, de asemenea, reconstruită în parte din modul în care și-a organizat și selectat materialul. El nu a lăsat o expunere sistematică completă a tuturor criteriilor sale într-un tratat separat, iar comentatorii ulteriori, în special Ibn Hajar al-Asqalani, au încercat să deducă aceste criterii prin analiza colecției.
Organizarea juridică și titlurile capitolelor
Titlurile capitolelor lui al-Bukhari (tarajim al-abwab) au devenit unul dintre cele mai studiate aspecte ale colecției.
Al-Bukhari introduce adesea un capitol printr-un titlu formulat ca afirmație juridică, întrebare, fragment coranic sau aluzie, după care prezintă unul sau mai multe hadithuri care susțin sau discută tema respectivă. Prin această tehnică, structura cărții poate exprima și propriile concluzii sau priorități juridice ale compilatorului.
În perioada medievală, comentatorii au încercat să explice relația uneori dificilă dintre titlul unui capitol și relatările aflate sub acesta. Joel Blecher arată că, în perioada mamelucă, cercetători precum Ibn Hajar au ajuns să trateze unele dintre aceste titluri drept indicii deliberate ale intențiilor juridice și interpretative ale lui al-Bukhari.
Transmiterea textului
Ca alte lucrări savante medievale, Sahih al-Bukhari a fost transmis prin linii de profesori și elevi, iar copiile textului erau asociate cu autorizarea și audierea lui de la un transmițător.
Una dintre cele mai importante linii de transmitere a trecut prin Muhammad ibn Yusuf al-Firabri (d. 320/932), care a audiat Sahihul direct de la al-Bukhari în două ocazii, în 248/862–863 și 252/866.
Transmisia lui al-Firabri a devenit deosebit de importantă în istoria ulterioară a textului. Printre transmițătorii renumiți ai acestei tradiții s-a numărat Karima bint Ahmad al-Marwaziyya (d. 463/1070), savantă de hadith stabilită la Mecca. Karima a transmis textul prin Muhammad ibn Makki al-Kushmihani, care îl audiase de la al-Firabri.
Existența unor asemenea linii de transmitere arată că istoria textuală a Sahih al-Bukhari a implicat atât manuscrise, cât și practici de audiere, recitare și autorizare savantă.
Statutul canonic
Sahih al-Bukhari și Sahih Muslim nu au dobândit instantaneu statutul pe care îl dețin în sunnismul ulterior. Jonathan Brown descrie formarea canonului celor două Sahihuri drept un proces desfășurat în principal în secolele următoare compilării lor.
În cursul secolului al X-lea și ulterior, cele două lucrări au devenit tot mai frecvent folosite ca reper pentru autenticitatea hadithurilor. În literatura sunnită au ajuns să fie desemnate împreună drept al-Sahihayn, iar acceptarea lor largă de către specialiști a dobândit o importanță teologică și juridică.
În perioada medievală târzie, prestigiul Sahih al-Bukhari a continuat să crească. Studiul și comentarea sa nu erau limitate la citirea individuală; textul era recitat și comentat în sesiuni publice, în madrase și chiar în contexte asociate curților politice.
În sunnismul contemporan, Sahih al-Bukhari este în general descris drept cea mai autoritativă colecție individuală de hadithuri.
Critica unor relatări
Statutul canonic al lucrării nu a însemnat că fiecare element al acesteia a fost scutit de analiză sau critică în tradiția savantă sunnită.
Unul dintre cei mai cunoscuți critici medievali a fost (d. 385/995). În lucrarea sa Kitab al-ilzamat wa-l-tatabbuʿ, al-Daraqutni a analizat și criticat o serie de relatări din Sahih al-Bukhari și Sahih Muslim pe baza criteriilor tehnice ale criticii hadithului.
Brown arată că tocmai această tradiție critică a contribuit la conturarea canonului ulterior: atunci când savanții sunniți au formulat afirmații puternice despre acceptarea celor două Sahihuri, obiecțiile tehnice cunoscute ale unor critici precum al-Daraqutni au fost tratate separat, nu pur și simplu ignorate.
Prin urmare, afirmația că tradiția sunnită acordă lucrării un statut excepțional nu trebuie confundată cu ideea că în istoria islamică nu a existat nicio critică savantă asupra unor relatări individuale.
Tradiția comentariilor
Prestigiul colecției a generat o vastă literatură de comentarii.
Printre cele mai cunoscute comentarii se află al lui Ibn Hajar al-Asqalani (d. 852/1449), considerat una dintre cele mai importante lucrări dedicate explicării structurii, lanțurilor de transmitere, vocabularului și implicațiilor juridice ale Sahih al-Bukhari.
Un alt comentariu major este al juristului hanafit Badr al-Din al-Ayni (d. 855/1451). În perioada mamelucă, Ibn Hajar și al-Ayni au făcut parte dintr-un mediu intelectual în care interpretarea Sahih al-Bukhari era legată atât de dezbateri academice, cât și de predare și sesiuni publice de comentariu.
Studiul titlurilor capitolelor lui al-Bukhari a devenit în sine un domeniu important al tradiției comentatoriale. Blecher arată că interpretarea acestor titluri a permis comentatorilor medievali să discute intențiile compilatorului și să dezvolte noi argumente juridice și hermeneutice.
Manuscrise, ediții și tipărire
Timp de secole, Sahih al-Bukhari a circulat în manuscris prin numeroase linii de transmitere și în diferite regiuni ale lumii islamice.
Istoria manuscrisă a textului a păstrat variante și urme ale practicilor de lectură. Manuscrise medievale și postmedievale conțin corecturi, note marginale, certificări de audiere și comentarii lăsate de generații succesive de cititori.
În secolul al XIX-lea, tiparul a schimbat modul de circulație al colecției. Savantul indian Ahmad Ali Saharanpuri (d. 1880) a pregătit între 1848 și 1854 una dintre primele ediții critice importante ale al-Jamiʿ al-Sahih.
Saharanpuri a colacionat textul cu cel puțin zece manuscrise, a consultat comentarii și a înregistrat variante textuale. El a redactat și o amplă introducere care trata biografia lui al-Bukhari și terminologia științei hadithului.
Acest episod este important și pentru istoria generală a editării arabe: cercetarea recentă arată că savanții musulmani din Asia de Sud au jucat un rol major în apariția edițiilor critice ale textelor arabe clasice în epoca tiparului.
Studiul academic modern
În studiile islamice moderne, Sahih al-Bukhari este cercetat din mai multe perspective, printre care istoria canonizării, formarea corpusului de hadith, critica isnadului și matnului, structura juridică a colecției, istoria manuscrisă și tradiția comentariilor.