Ziua de 10 august 1792, zi decisivă pentru Revoluția Franceză, a fost, după cea de 14 iulie 1789, cea mai importantă din perioada revoluționară. Mare parte din istorici consideră această insurecție a fi a doua revoluțieJean Massin, Robespierre, Club français du livre 1956, p. 120. „Dar toți istoricii recunosc că 10 august 1792 este o nouă revoluție ; o nouă etapă a Revoluției ? Revoltă îndrumată ? Revoltă spontană ?” Jean-Paul Bertaud, La Révolution française, Perrin 1989 (rééd. Tempus 2004), p.159-160-162. „Cu toate acestea, marea majoritate a istoricilor vorbește de o a doua revoluție”. Pregătirea acestei zile, plină de consecințe pentru viitorul Franței și al revoluției, a fost organizată și pusă în aplicare de către Comuna insurecțională din Paris și de către secțiunile revoluționare pariziene; după mai multe asalturi, poporul a cucerit palatul Tuileries, centrul puterii executive. Dar a fost și prima oară, de la începutul Revoluției, când acțiunile revoluționare au fost îndreptate în egală măsură împotriva Adunării Naționale.Albert Mathiez, La Révolution française, Librairie Armand Colin 1922, p. 211 Această zi revoluționară a consemnat prăbușirea monarhiei constituționale. Pregătirea sa este prea complexă pentru ca responsabilitatea sa să poată fi atribuită unei singure persoane sau facțiuni. Guy Chaussinand-Nogaret, Madame Roland. Une femme en Révolution, Seuil 1985, p. 179
Acesta a fost și începutul primei TeroriToți istoricii sunt de acord astăzi că Teroarea, și în acest caz „prima Teroare”, a început odată cu insurecția din 10 august 1792; de ex. Georges Lefebvre, Raymond Guyot, Philippe Sagnac, La Révolution française, Librairie Félix Alcan 1930, p. 122 ; Albert Soboul, Histoire de la Révolution française, volumul 1, « Collection Idées », Gallimard 1962, p. 303 ; François Furet și Denis Richet, La Révolution française, Fayard 1973, p. 168 ; Jacques Godechot, Les Révolutions (1770-1799], PUF 1965, p. 160... Confirmarea există și în Dictionnaire critique de la Révolution française « Évènements », în François Furet, Mona Ozouf (dir.), Flammarion 1992, p. 216, precum și în Dictionnaire Historique de la Révolution française, Albert Soboul (dir.), (rééd. Quadrige 2005), PUF 2005, p. 1020., al cărei punct culminant au fost Masacrele din Septembrie. Această primă perioadă avea să se încheie cu reuniunea primei sesiuni a Convenției Naționale la 20 septembrie 1792 și cu victoria de la Valmy, obținută în aceeași ziAlbert Soboul, Histoire de la Révolution française, volumul 1, «Collection Idées», Gallimard 1962, p. 316 și aflată la Paris a doua zi.Convenția Națională a luat hotărârea să proclame Republica în 21 septembrie 1792. Jean-Clément Martin, La France en Révolution (1789-1799), Éditions Belin 1990, p. 141
Această insurecție și consecințele ei sunt denumite de istoricii Revoluției Franceze prin sintagma „10 august”; alte denumiri sunt „ziua de 10 august”, „căderea palatului Tuileries”, „insurecția din 10 august” sau „masacrul din 10 august”.
Contextul Situația monarhiei Deja, la întrunirea Stărilor Generale la 5 mai 1789, , care beneficia de popularitate și de respect în rândurile supușilor săi, a dezamăgit pe reprezentații stării a treia, dovedindu-și incapacitatea de a înțelege și de a urmări importanța schimbărilor care aveau loc în regatul său.Georges Bordonove, Louis XVI, le Roi-Martyr, Éditions Pygmalion 1983, p. 201-202-203 Sosirea la Versailles a poporului din Paris în ziua de 5 octombrie 1789, pentru a readuce familia regală la palatul Tuileries unde ea va trăi din acel moment sub supravegherea acestora, a afectat profund și pe termen lung prestigiul monarhiei.
După dezastruoasa fugă la Varennes din 20 iunie 1791, care a constituit unul din importantele evenimente ale Revoluției,Pe plan intern, fuga la Varennes a demonstrat incompatibilitatea regalității cu poporul revoluționar. Pe plan extern, ea a precipitat conflictul. Albert Soboul, Histoire de la révolution française, volumul 1, «Collection Idée», Gallimard 1962, p. 260 la Tuileries s-a reinstalat o monarhie sub tutelă, total discreditată, care nu mai inspira poporului niciun respect, și care nu a mai regăsit puterea decât prin voința deputaților constituționali și regaliști din Adunarea Constituantă,Este vorba de Feuillanți. În total dezacord cu elementele mai avansate ale Revoluției, cum ar fi Robespierre, Pétion sau Buzot, aproape toți iacobinii moderați (devotați regelui și Constituției) au hotărât să se retragă din Clubul Iacobinilor și să-și formeze propriul Club, cu sediul în rue Saint-Honoré la mănăstirea Feuillanților de la care își vor trage numele. Guy Chaussinand-Nogaret, (op. cit.), p. 118 dintre care s-a remarcat triumviratul: Barnave, Alexandre de Lameth, Adrien Duport, precum și la Rochefoucauld și La Fayette.Guy Chaussinand-Nogaret, (op. cit.), p. 119
Din acest moment, , care nu a acceptat niciodată pierderea puterilor sale absolute,Albert Mathiez, Le dix août, Les Éditions de la Passion 1989, p. 10 nu a mai crezut că le va putea recuceri și că își va putea reinstaura autoritatea decât cu ajutorul armatelor principilor și monarhilor străini împotriva Revoluției, trădându-și încă o dată jurământul de loialitate față de națiune. În mai puțin de un an, regele, ezitant, nehotărât, prost sfătuit, va lăsa evenimentele să curgă, ruinându-și ultimele șanse care i-ar fi permis să-și salveze tronul.
Acțiunile parlamentare De la începutul anului 1792, Franța intrase în primul său război revoluționar. În aprilie, eveniment fără precedent, regele a format un guvern cu girondinii. La 20 aprilie 1792, s-a declarat război Austriei.
Primele bătălii au fost un dezastru pentru Franța, iar Prusia s-a alăturat Austriei într-o alianță împotriva Franței. La început, întârzierea necesară pregătirilor a permis Franței să-și strângă o armată.
La acea dată, Revoluția era în curs de radicalizare. Adunarea legislativă a adoptat o serie de decrete, în special împotriva „clericilor refractari”, care refuzau să se supună Constituției Civile a Clerului, ceea ce a declanșat, la începutul lui iunie, un conflict între Ludovic al XVI-lea și miniștrii săi girondini. Când regele a pus la cale formarea unui nou guvern cu Feuillanții, monarhiștii constituționali moderați, prăpastia dintre rege și mare parte din liderii Adunării s-a lărgit, ca și cea între rege și poporul parizian.
La 20 iunie, mulțimea înarmată a invadat sala Adunării Legislative și apartamentele regale de la Tuileries, dar nu s-a îndreptat împotriva regelui. Eșecul insurecției a provocat o mișcare de simpatie față de rege. La Fayette a încercat să profite de ocazie pentru a pune capăt conflictului intern din Paris, dar poporul, deputații și Curtea l-au bănuit că acționează doar în scopul ambițiilor personale.
O ultimă propunere a girondinilor a fost refuzată și Feuilanții s-au prăbușit. Girondinii au efectuat și ei o schimbare de poziție spre stânga, unindu-se cu cei pregătiți să recurgă la forță pentru a răsturna monarhia. Într-un discurs adresat Adunării, Pierre Victurnien Vergniaud s-a adresat direct regelui prin întrebări retorice: „Constituția vă dă dreptul să alegeți miniștrii pentru binele nostru sau pentru ruinarea noastră?”Discursul din 3 iulie 1792 la Convenție. Brissot a fost și mai direct: „Vă spun că a lovi în curtea de la Tuileries înseamnă a lovi în toți acei preoți cu o singură lovitură. Vi se spune să îi urmăriți peste tot pe intriganți, pe conspiratori, pe certăreți; iar eu vă spun că toți vor dispărea dacă loviți în cabinetul de la Tuileries, căci acest cabinet este locul unde duc toate firele, unde se fac toate manevrele și de unde pleacă toate impulsurile. Națiunea este jucăria acestui cabinet, adică a acestor câțiva intriganți care îl domină; iată secretul situației noastre, iată izvorul răului, iată unde trebuie dată soluția, o soluție viguroasă.”Extras dintr-un discurs al lui M. Brissot privind cauzele și pericolele patriei, și măsurile ce trebuie luate etc. (Ședința din 9 iulie 1792, anul 4 de la libertate) în Choix de rapports, opinions et discours prononcés à la Tribune Nationale p. 199 disponibilă la Google Cărți.
„Patria în pericol” left|100px|thumb|Jérôme Pétion de Villeneuve La 5 iulie, Adunarea a declarat patria „în pericol”. Toți cetățenii capabili să poarte arme și să se înroleze în Garda națională au fost activați. Celor care nu-și puteau procura arme li s-au dat sulițe, iar în spațiile publice s-au pus drapele și pancarte inscripționate: „Citoyens! La Patrie est en danger!” („Cetățeni! Patria este în pericol!”) La 14 iulie (a treia aniversare a căderii Bastiliei), s-au organizat festivități patriotice. Pétion, demis din funcția de primar al Parisului ca urmare a comportamentului său în timpul evenimentelor din 20 iunie, și-a reluat atribuțiile. Grenadierii monarhiști-constituționaliști din batalionul Filles-Saint-Thomas s-au ciocnit cu federații din Marsilia, dar acesta a fost ultimul act de rezistență al facțiunii monarhiste moderate. Clubul Feuillanților, companiile de grenadieri și vânători ai Gărzii Naționale care alcătuiau forța burgheziei au fost dizolvate.
Între timp, armatele aliate austro-prusace s-au desfășurat de-a lungul frontierelor. Mare parte din soldații „constituționaliști” (monarhiști), împreună cu o parte din gărzile elvețiene, au rămas în Paris. În același moment, Garda Națională, formată din noua clasă de mijloc, a permis recrutări din rândul claselor celor mai de jos. Declarația ducelui de Brunswick, ofițer prusac, din 25 iulie 1792, prin care anunța că Aliații vor pătrunde în Franța pentru a restaura autoritatea regală, vor executa pe oricine ar aduce cel mai mic afront regelui, a fost făcută cunoscută la Paris la 1 august și a agitat pe revoluționari și republicani.
Drumul spre insurecție left|120px|thumb|Georges Jacques Danton right|120px|thumb|Jean-Paul Marat left|120px|thumb|Antoine Chrysostome Quatremère de Quincy Marea personalitate a acestei noi revoluții a fost Georges Danton, un avocat în vârstă de 32 de ani, care nu a fost membru al Adunării, dar a condus clubul Cordelierilor, una din multiplele grupări republicane, și care avea mare priză la parizieni. Danton, împreună cu prietenii și aliații lui — Maximilien de Robespierre, Camille Desmoulins, Fabre d'Églantine, Jean-Paul Marat, printre alții — au profitat în acțiunile lor și de teama de invazia străină.
Voluntarii și federații soseau fără încetare în Paris și, în timp ce mulți dintre ei doreau să se înroleze în armată, iacobinii i-au primit doar pe cei invitați de ei, circa 500 de marsiliezi primiți de girondinul Barbaroux. François Mignet scria că „proiectul lor a fost lansat și suspendat de mai multe ori. La 26 iulie, a fost înăbușită în fașă o insurecție; dar ea era artificială, iar Pétion o anticipase. Când au sosit federații din Marsilia, pe drumul dinspre tabăra lor de la Soissons, s-au întâlnit cu ei în faubourguri, și au văzut, inevitabil, castelul. Atunci putea începe insurecția.” S-a hotărât atunci să se dea lovitura decisivă în ziua de 10 august.
Cluburile politice discutau fățiș despre detronarea regelui, și la 3 august, Pétion a vorbit în fața adunării, cerând sfârșitul monarhiei în numele comunei și al secțiunilor. La 8 august s-a discutat punerea sub acuzare a lui La Fayette. El a fost achitat, dar (cum afirmă François Mignet), „toți cei care au votat pentru el au fost fluierați urmăriți și maltratați de popor la închiderea ședinței”, mai ales Vincent-Marie Viénot de Vaublanc și Quatremère de Quincy. Această hărțuire a fost însoțită de amenințări cu moartea sau cu invadarea domiciliului. Étienne de Joly, ministrul justiției, a scris președintelui Adunării: „am denunțat aceste atacuri la curtea penală; dar legea este impotentă, iar eu sunt obligat de onoare și de probitate să vă informez că fără ajutorul prompt al corpului legislativ, guvernul nu va mai putea fi responsabil mult timp.”
Insurecția