Cauza Nistor vs. România (petiția numărul 14565/05, hotărârea din 2 noiembrie 2010) reprezintă o cauză judecată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în care România a fost condamnată pentru violarea articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În această speță Curtea a stabilit că deși autoritățile naționale competente în materie beneficiază de o anume marjă de apreciere, totuși imposibilitatea reclamanților de a-și exercita dreptul de vizitare reprezintă o atingere disproporționată adusă dreptului la respectarea vieții de familie.
Descrierea cazului Apelanții sunt mama, respectiv bunicii din partea mamei, a unui copil născut în 1998. Părinții copilului au plecat în Italia în 2000 și bunica din partea tatălui a fost numita tutore în absența acestora. După ce părinții au divorțat, copilul a fost încredințat tatălui pe motiv că ar ține legătura cu copilul, spre deosebire de mamă. Bazându-se pe art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) reclamanții s-au plâns de refuzul de a renunța la limitările impuse în a interacționa cu copilul și despre imposibilitatea de a-și exercita dreptul din cauza inactivității autoritarilor.Vezi http://asdcdo.org/blogweb/index.php?/archives/14-O-noua-zi-la-CEDO-pentru-Romania.html
Decizia Curții Conștientă de faptul că dificultățile întâmpinate în executarea hotărârii de punere în aplicare a programului de legături personale provin din animozitatea existentă între cei doi părinți și familiile acestora, Curtea de la Strasbourg a considerat că autoritățile ar fi trebuit să intervină pentru conciliere, fără să le revină, bineînțeles, o obligație în privința rezultatului. Curtea nu a putut admite ca reclamanții să fie considerați răspunzători de ineficiența hotărârilor sau a măsurilor luate de autorități în vederea stabilirii unor contacte efective. Prin urmare Curtea a considerat că autoritățile competente nu au depus eforturi rezonabile pentru a facilita contactele regulate între reclamanți și minor, în condițiile existenței unei hotărâri judecătorești de stabilire a unui program de vizitare. În consecință, în pofida marjei de apreciere de care beneficiază autoritățile competente în materie, imposibilitatea reclamanților de a-și exercita dreptul de vizitare a fost interpretată, în cazul de față, ca o atingere disproporționată adusă dreptului la respectarea vieții de familie, garantat de art. 8 din Convenție. Pentru violarea art. 8 statul român a fost obligat la plata sumei de 5000 euro mamei copilului și 5000 euro bunicilor, cu titlu de daune morale, respectiv 2500 euro cu titlu de cheltuieli acordate mamei. Curtea a respins însă capetele de cerere întemeiate pe art. 14 din Convenție și pe art. 5 din Protocolul nr. 7 la Convenție.
Legături externe Documentul complet în limba franceză se poate descărca de aici Documentul complet în limba română se poate descărca de aici (situl CSM) Cazul citat pe situl CEDO (în baza de date HUDOC) Cauza citată pe situl Definitiv.Ro (sit de avocatură) Cauza citată pe situl Asociației de studii în dreptul constituțional și drepturile omului Cauza citată pe situl HotarariCEDO.ro Cauza citată - în cartea Dreptul familiei publicat la Editura Hamangiu (pag. 279)
Vezi și Jurisprudența CEDO pentru deciziile cu privire la încredințarea minorilor și discriminarea dintre părinți Alte decizii CEDO
Referințe
Categorie: Jurisprudența CEDO