Nazismul sau Național-Socialismul (în germană: Nationalsozialismus) a fost ideologia și politica totalitară naționalistă, rasistă, antisemită și anticomunistă a Germaniei naziste, care au fost aplicate în timpul dictaturii lui Adolf Hitler în statul german între 1933 și 1945. Cuvântul "nazism" provine de la prescurtarea numelui național-socialism (Nationalsozialismus, prescurtat în germană Nazi, pronunțat , v. AFI). În 1921, Hitler a devenit liderul Partidului Muncitoresc Național-Socialist German (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, scurt NSDAP), iar la 30 ianuarie 1933 cancelarul (prim-ministrul) Germaniei, al Reich-ului german, cunoscut drept Al treilea Reich.
În momentul de față, în Germania, nazismul precum și folosirea svasticii sunt interzise prin lege, dar mai există grupări și chiar partide neonaziste, unele ilegale. Folosirea simbolurilor naziste, inclusiv a svasticii, nu este permisă în Germania decât în cazuri excepționale.
Nazismul este o formă de fascism, cu dispreț pentru democrația liberală și sistemul parlamentar. Credințele sale includ sprijinul pentru dictatură, antisemitism, fervent, anticomunism, anti-slavism, sentiment anti-romi, rasism științific, supremație albă, nordicism, darwinism social, homofobie, abilism și folosirea eugeniei.
Naționalismul extrem al naziștilor își are originea în pan-germanism și mișcarea etno-naționalistă Völkisch, care a fost un aspect proeminent al ultranaționalismului german de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Nazismul a fost puternic influențat de grupurile paramilitare Freikorps care au apărut după înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial , din care a provenit „cultul violenței” care stau la baza partidului. A subscris teoriilor pseudoștiințifice ale unei ierarhii rasiale, identificând etnicii germani ca parte a ceea ce naziștii considerau o rasă maestru ariană sau nordică.
Nazismul a căutat să depășească diviziunile sociale și să creeze o societate germană omogenă bazată pe puritatea rasială care reprezenta o comunitate populară (Volksgemeinschaft). Naziștii și-au propus să unească pe toți germanii care trăiesc pe teritoriul istoric german, precum și să câștige terenuri suplimentare pentru expansiunea germană sub doctrina Lebensraum și să-i excludă pe cei pe care îi considerau fie străini comunitari, fie rase „inferioare” (Untermenschen).
Termenul de „socialism național” a apărut din încercările de a crea o redefinire naționalistă a socialismului , ca alternativă atât la socialismul internațional marxist, cât și la capitalismul de piață liberă. Nazismul a respins conceptele marxiste de conflict de clasă și egalitate universală, s-a opus internaționalismului cosmopolit și a căutat să convingă toate părțile noii societăți germane să-și subordoneze interesele personale „ binelui comun”, acceptând interesele politice ca prioritate principală a organizării economice, care tindea să se potrivească mai degrabă cu perspectiva generală a colectivismului sau a socialismului.
Succesorul Partidului Nazist, Partidul Muncitoresc German pan-german naționalist și antisemit, a fost înființat la 5 ianuarie 1919. La începutul anilor 1920, partidul a fost redenumit Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani pentru a face apel la muncitorii de stânga, o redenumire la care Hitler a obiectat inițial. Programul Național Socialist, sau „25 de puncte”, a fost adoptat în 1920 și a cerut o Germanie Mare unită care să refuze cetățenia evreilor sau celor de origine evreiască, sprijinind totodată reforma agrară și naționalizarea unor industrii. În Mein Kampf („Lupta mea”), publicat în 1925–1926, Adolf Hitler a subliniat antisemitismul și anticomunismul din centrul filozofiei sale politice, precum și disprețul său pentru democrația reprezentativă, asupra căreia a propus Führerprinzip (principiul liderului ) și credința sa în dreptul Germaniei la extinderea teritorială a naziștilor.
Obiectivele lui Hitler au implicat extinderea spre est a teritoriilor germane, colonizarea germană a Europei de Est și promovarea unei alianțe cu Marea Britanie și Italia împotriva Uniunii Sovietice.
Partidul Nazist a câștigat cea mai mare pondere a votului popular la cele două alegeri generale ale Reichstag-ului din 1932, făcându-le de departe cel mai mare partid din legislatură, deși încă sub o majoritate totală (37,3% la 31 iulie 1932 și 33,1% la 6 noiembrie 1932). Deoarece niciuna dintre partide nu a fost dispusă sau capabilă să formeze un guvern de coaliție, Hitler a fost numit cancelar al Germaniei la 30 ianuarie 1933 de către președintele Paul von Hindenburg, prin sprijinul și complicitatea naționaliștilor tradiționali conservatori care credeau că îl pot controla pe el și pe partidul său. Odată cu utilizarea decretelor prezidențiale de urgență de către Hindenburg și o modificare a Constituției de la Weimar care a permis Cabinetului să guverneze prin decret direct, ocolind atât Hindenburg, cât și Reichstag, naziștii au înființat curând un stat cu partid unic și au început Gleichschaltung.
Sturmabteilung (SA) și Schutzstaffel (SS) au funcționat ca organizații paramilitare ale Partidului Nazist. Folosind SS pentru această sarcină, Hitler a epurat facțiunile mai radicale din punct de vedere social și economic ale partidului la mijlocul anului 1934. După moartea președintelui Hindenburg, la 2 august 1934, puterea politică s-a concentrat în mâinile lui Hitler și acesta a devenit șeful statului german, precum și șeful guvernului, cu titlul de Führer und Reichskanzler , adică „lider și cancelar al Germaniei”. Din acel moment, Hitler a fost efectiv dictatorul Germaniei naziste – cunoscut și sub numele de Al Treilea Reich - sub care evreii, oponenții politici și alte elemente „indezirabile” au fost marginalizați, închiși sau uciși. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, multe milioane de oameni – inclusiv aproximativ două treimi din populația evreiască a Europei – au fost în cele din urmă exterminate într-un genocid care a devenit cunoscut sub numele de Holocaust. În urma înfrângerii Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial și a descoperirii întregii întinderi a Holocaustului, ideologia nazistă a devenit universală dezonorată. Este considerat pe scară largă ca fiind rău, doar câteva grupuri rasiste marginale, denumite de obicei neo-naziști, descriindu-se ca adepți ai național-socialismului. Utilizarea simbolurilor naziste este interzisă în multe țări europene, inclusiv Germania și Austria.
Hitler și cartea sa "Mein Kampf" thumb|165px|left|Adolf Hitler. Ideologic, nazismul a preferat în permanență primatul acțiunii asupra gândirii. În timp ce se afla în închisoarea Landsberg, (în 1923-1924), Hitler și-a dictat prima parte din „Mein Kampf” (Lupta mea), care a devenit „biblia” național-socialismului german. Alături de programul în 25 de puncte din 1920, lucrarea a reprezentat cadrul de bază al nazismului. Ideile lui Hitler s-au întemeiat pe o concepție rasistă. El considera că omenirea poate fi împărțită pe baza unei ierarhii valorice a raselor și că viața nu reprezintă nimic altceva decât supraviețuirea celor adaptabili. Credea că „darwinismul social” se extinde la lupta între rase, și întocmai cum animalele se luptă pentru hrană și perpetuare, tot așa și în specia umană cei puternici înlătură sângele (caracterele presupus ereditare) celor slabi. „Poporul de stăpâni” („Herrenvolk”) era de "rasă ariană”, alcătuit fiind din populațiile Europei de Nord. La baza piramidei rasiale Hitler îi plasează pe negri, pe slavi, pe țigani și pe evrei, pentru aceștia din urmă având sentimente de ură exacerbată. Hitler îi socotea pe evrei drept „un cancer ce roade trupul Germaniei”, o boală ce trebuie tratată, după cum ilustrează următorul citat din „Mein Kampf”:
„Alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizațiilor străvechi; niciodată războiul nu a ruinat națiunile, ci pierderea puterii lor de rezistență – caracteristica exclusivă a sângelui raselor pure. În această lume, oricine nu este de origine sănătoasă poate fi considerat pleavă”.
După părerea lui Hitler, nu există nici o alternativă realistă la guvernarea dictatorială. Încă din timpul anilor petrecuți la Viena, el considerase democrația parlamentară slabă și ineficientă. Aceasta încuraja tradițiile istorice germane bazate pe militarism și absolutism și, mai mult, se opunea total răspândirii comunismului. thumb|165px|left Cel din urmă element al ideologiei naziste era naționalismul de tip agresiv, care se răspândise ca urmare a condițiilor specifice din Germania ultimilor ani. În opinia multor germani ca și a lui Hitler, Armistițiul din 1918 și Tratatul de la Versailles trebuiau reconsiderate, iar teritoriile pierdute trebuiau retrocedate Germaniei. Dar naționalismul lui Hitler cerea ceva mai mult decât simpla restabilire a frontierelor din 1914. El dorea crearea unui „Reich” care să-i cuprindă pe toți acei membri ai poporului german ce trăiau dincolo de frontierele Germaniei: germanii austrieci, germanii sudeți, comunitățile germane ce trăiau de-a lungul coastei baltice – toți urmau să fie cuprinși în limitele teritoriale ale noii Germanii. Totuși, țelurile lui Hitler nu se sfârșeau aici. Visa la Germania Mare, o supraputere capabilă să rivalizeze cu Imperiul Britanic și cu Statele Unite. Un asemenea obiectiv nu putea fi atins decât printr-o extindere teritorială de mari proporții. Acesta a fost motivul pentru care Hitler ceruse „Lebensraum” („spațiu vital”) pentru Germania. Numai prin cucerirea Poloniei, Ucrainei și Rusiei putea obține Germania sursele de materii prime necesare industriei germane. Inițierea „noii ordini” în Europa de est presupunea în același timp atingerea unui obiectiv important: distrugerea Rusiei, centrul comunismului mondial. El susținea în „Mein Kampf”:
„Poporului german trebuie să i se asigure teritoriul necesar existenței sale pe pământ... Oamenii de același sânge trebuie să aparțină unui imperiu (Reich). Poporul german nu are dreptul să se angajeze într-o politică colonială până în clipa în care nu și-a adunat copiii între granițele aceluiași stat. Atunci când teritoriul Reich-ului va cuprinde pe toți germanii și nu-și va mai putea permite să ofere acestora condiții decente de trai, numai atunci se va putea vorbi de dreptul moral, rezultat din nevoile poporului, de a dobândi teritorii străine. Plugul se va transforma în sabie și lacrimile războiului vor deveni pâinea zilnică a generațiilor următoare... Dreptul la teritoriu devine datorie în cazul în care o mare națiune pare destinată să decadă dacă nu-și extinde posesiunile. Iar acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când națiunea în cauză nu este o comunitate mică, negroidă, ci însăși Germania-mamă a tuturor celor care au conferit lumii actuala sa formă culturală. Germania fie va deveni putere mondială, fie va dispărea. Țelul de viitor al politicii noastre externe trebuie să fie o politică îndreptată spre est, care să prevadă teritoriile considerate necesare poporului german.”
Ideologia economică Teoria economică nazistă se baza pe interesele locale imediate, dar încerca să se îmbine și cu concepții ideologice economice recunoscute pe plan internațional.
Politica economică internă era focalizată pe trei obiective principale: eliminarea șomajului eliminarea inflației devastatoare extinderea producției de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăți standardul (nivelul) de viață al claselor de mijloc și jos.