Bătălia de la Fredericksburg s-a dat în zilele de 11–15 decembrie 1862, în orașul Fredericksburg și în preajma lui, între armata confederată a Virginiei de Nord condusă de generalul Robert E. Lee și armata unionistă a Potomacului, comandată de gen.-mr. Ambrose E. Burnside. Zadarnicele atacuri frontale ale armatei unioniste de la 13 decembrie împotriva apărătorilor confederați cantonați pe înălțimile din spatele orașului a fost una dintre cele mai dezechilibrate ciocniri din Războiul Civil American, victimele unioniștilor fiind de peste două ori mai numeroase decât cele suferite de confederați.
Planul lui Burnside era de a trece râul Rappahannock pe la Fredericksburg la jumătatea lui noiembrie și de a pătrunde rapid în capitala Confederației, Richmond, înainte ca armata lui Lee să-l poată opri. Întârzierile birocratice l-au împiedicat pe Burnside să primească podurile mobile necesare și Lee a reușit să-și poziționeze armata în așa fel încât să blocheze trecerile. Când armata unionistă a reușit în cele din urmă să-și construiască podurile și să traverseze râul în ciuda tirului inamic, au început lupte în oraș în zilele de 11–12 decembrie. Soldații unioniști s-au pregătit să ia cu asalt pozițiile defensive confederate de la sud de oraș și de pe o creastă puternic fortificată aflată la vest de oraș, denumită Înălțimile lui Marye (Marye's Heights).
La 13 decembrie, „marea divizie” a gen.-mr. William B. Franklin a reușit să penetreze prima linie defensivă a gen.-lt. confederat Stonewall Jackson la sud, dar a fost respinsă. Burnside a ordonat marilor divizii ale general-maiorilor Edwin V. Sumner și Joseph Hooker să efectueze asalturi frontale multiple împotriva poziției gen.-lt. James Longstreet de pe Înălțimile lui Marye, toate acestea fiind respinse cu pierderi grele. La 15 decembrie, Burnside și-a retras armata, punând capăt unei noi campanii eșuate a Uniunii pe teatrul estic de operațiuni al războiului.
Contextul și planurile lui Burnside În noiembrie 1862, președintele Abraham Lincoln avea nevoie să demonstreze succesul efortului unionist de război înainte ca publicul din nord să-și piardă încrederea în administrația sa. Armatele confederate au fost în mișcare la începutul toamnei, invadând Kentucky și Maryland, și deși fiecare din aceste invazii a fost respinsă, aceste armate au rămas intacte și capabile de alte acțiuni. Lincoln i-a cerut gen.-mr. Ulysses S. Grant să înainteze împotriva fortăreței confederate Vicksburg, Mississippi. El l-a înlocuit pe gen.-mr. Don Carlos Buell cu gen.-mr. William S. Rosecrans, în speranța unei atitudini mai agresive împotriva confederaților în Tennessee. La 5 noiembrie văzând că înlocuirea lui Buell nu-l stimulase pe gen.-mr. George B. McClellan să acționeze, a dat ordinul de înlocuire a lui McClellan de la comanda Armatei Potomacului din Virginia. McClellan îl oprise pe Robert E. Lee în bătălia de la Antietam din Maryland, dar nu reușise să distrugă armata lui Lee, nici să-l oblige pe acesta să se retragă în Virginia, suficient de agresiv pentru Lincoln.O'Reilly, pp. 4-6.
Înlocuitorul lui McClellan a fost gen.-mr. Ambrose E. Burnside, comandantul Corpului IX. Burnside își construise o reputație de comandant independent, cu operațiuni reușite în acel an în zona de coastă a Carolinei de Nord și, spre deosebire de McClellan, nu părea să aibă ambiții politice. El se simțea însă insuficient de calificat pentru a comanda o armată și la început a vrut să refuze numirea. A acceptat abia când i s-a arătat că McClellan va fi oricum înlocuit și că alternativa ar fi gen.-mr. Joseph Hooker, pe care Burnside îl displăcea și în care nu avea încredere. Burnside a preluat comanda la 7 noiembrie.Esposito, textul de la harta 71; Marvel, pp. 159-61; O'Reilly, pp. 1-2.
Ca răspuns la insistențele lui Lincoln și ale generalului Henry W. Halleck, Burnside a pus la cale o ofensivă pentru sfârșitul toamnei; și-a comunicat planul său lui Halleck la 9 noiembrie. Planul se baza pe mișcarea rapidă și pe diversiune. Avea să-și concentreze armata în mod vizibil lângă Warrenton, prefăcându-se că se deplasează spre Culpeper Court House, Orange Court House, sau Gordonsville. Apoi, el urma să schimbe rapid direcția către sud-est și să traverseze râul Rappahannock River la Fredericksburg, sperând că Robert E. Lee va sta nemișcat, fără să-și dea seama de intențiile lui Burnside, în vreme ce armata unionistă va înainta rapid către Richmond, spre sud pe calea ferată de la Fredericksburg. Burnside a ales acest plan deoarece era îngrijorat că dacă va înainta direct către sud de la Warrenton, va fi expus unui atac în flanc din partea gen.-lt. Thomas J. Stonewall Jackson, al cărui corp se afla atunci în Valea Shenandoah la sud de Winchester. El credea și că calea ferată Orange-Alexandria ar fi o linie de aprovizionare necorespunzătoare. (Burnside era sub influența planurilor pe care McClellan începuse să le elaboreze înainte de a fi înlocuit. Conștient că Lee blocase calea ferată Orange–Alexandria, McClellan a luat în calcul o rută prin Fredericksburg și a ordonat unui mic grup de călăreți comandați de căpitanul Ulric Dahlgren să investigheze starea căii ferate Richmond–Fredericksburg–Potomac.) În timp ce Burnside începuse să strângă o bază de aprovizionare la Falmouth, lângă Fredericksburg, administrația Lincoln a purtat o îndelungată discuție despre cât de înțelept e acest plan, diferit de preferința președintelui pentru o mișcare către sud pe calea ferată Orange–Alexandria și o confruntare directă cu armata lui Lee în locul unei manevre concentrate pe orașul Richmond. Lincoln a aprobat în cele din urmă planul la 14 noiembrie dar și-a avertizat generalul să se deplaseze foarte repede, îndoindu-se că Lee se va comporta așa cum anticipa Burnside.Eicher, p. 396; O'Reilly, pp. 14-23; Welcher, p. 700; Marvel, pp. 164-65.
Forțele celor două tabere Comandanți ai UniuniiComandanți ai Confederației Burnside și-a organizat Armata Potomacului în trei așa-numite mari divizii, organizații ce conțineau corpuri de infanterie, cavalerie și artilerie, un total de 120.000 de oameni, dintre care 114.000 aveau să fie implicați în luptă:Eicher, pp. 396-97; O'Reilly, p. 21; Welcher, pp. 700-701. Marea Divizie Dreapta, comandată de gen.-mr. Edwin V. "Bull" Sumner, formată din Corpul II al gen.-mr. Darius N. Couch (diviziile generalilor de brigadă Winfield S. Hancock, Oliver O. Howard și William H. French) și Corpul IX al generalului de brigadă Orlando B. Willcox (diviziile generalilor de brigadă William W. Burns, Samuel D. Sturgis și George W. Getty). Acestora li s-a atașat o divizie de cavalerie condusă de gen. brig. Alfred Pleasonton. Marea Divizie Centru, comandată de gen.-mr. Joseph Hooker, formată din Corpul III al gen. brig. George Stoneman (diviziile generalilor de brigadă David B. Birney, Daniel E. Sickles și Amiel W. Whipple) și Corpul V al gen. brig. Daniel Butterfield (diviziile generalilor de brigadă Charles Griffin, George Sykes și Andrew A. Humphreys). Acestora li s-a atașat o brigadă de cavalerie condusă de gen. brig. William W. Averell. Marea Divizie Stânga, comandată de gen.-mr. William B. Franklin, formată din Corpul I al gen.-mr. John F. Reynolds (diviziile generalilor de brigadă Abner Doubleday și John Gibbon și a gen.-mr. George G. Meade) și Corpul VI al gen.-mr. William F. Baldy Smith (diviziile generalilor de brigadă William T. H. Brooks, Albion P. Howe și John Newton). Acestora li s-a atașat o brigadă de cavalerie comandată de gen. brig. George D. Bayard. Rezerva, comandată de gen.-mr. Franz Sigel din Corpul XI, se afla în zona Fairfax Court House. Corpul XII, condus de gen.-mr.Henry W. Slocum, a fost chemat de la Harpers Ferry la Dumfries, Virginia, pentru a se alătura forței de rezervă la 9 decembrie, dar niciuna dintre aceste corpuri de armată nu a participat la luptă.Kennedy, p. 144; Welcher, p. 701.
Armata Virginiei de Nord a lui Robert E. Lee avea aproape 85.000 de oameni, din care 72.500 au intrat în luptă. Organizarea acestei armate pe corpuri a fost aprobată printr-o lege a Congresului Confederației la 6 noiembrie 1862.Eicher, p. 397; O'Reilly, p. 10. Primul Corp, al gen.-lt. James Longstreet conținea diviziile general-maiorilor Lafayette McLaws, Richard H. Anderson, George E. Pickett și John Bell Hood, și cea a generalului de brigadă Robert Ransom, Jr. Al Doilea Corp, comandat de gen.-lt. Thomas J. Stonewall Jackson conținea diviziile gen.-mr. D.H. Hill și A.P. Hill, și a generalilor de brigadă Jubal A. Early și William B. Taliaferro. Artileria din rezervă era comandată de gen. brig. William N. Pendleton. Divizia de cavalerie era comandată de gen.-mr. J.E.B. Stuart.
Cele două armate de la Fredericksburg reprezentau cel mai mare număr de oameni înarmați care s-au confruntat în vreo luptă din cadrul Războiului Civil.Goolrick, p. 39; O'Reilly, p. 7.
Deplasarea spre bătălie
Armata Uniunii a început marșul la 15 noiembrie, și primele elemente ale ei au sosit la Falmouth la 17 noiembrie. Planul lui Burnside a început să meargă prost foarte repede—ordonase să se trimită poduri mobile pe front și să se asambleze pentru trecerea rapidă peste Rappahannock, dar din cauza întârzierilor administrative, podurile nu au ajuns înaintea armatei. Întrucât gen.-mr. Edwin V. Sumner a sosit, a sugerat cu fermitate o traversare rapidă a râului pentru a împrăștia forța confederată de 500 de oameni din oraș, și pentru a ocupa înălțimile de la vest de el. Burnside s-a îngrijorat că ploile de toamnă vor face vadurile inutilizabile și că Sumner s-ar putea vedea separat de restul trupelor și corpul său distrus. A renunțat la inițiativă, ordonându-i lui Sumner să-l aștepte la Falmouth.Rable, pp. 81-82; O'Reilly, pp. 25-32; Eicher, p. 397; Welcher, p. 700; Kennedy, p. 145; Salmon, p. 145.
Lee a anticipat la început că Burnside va trece Rappahannockul înainte ca el să-l poată opri și că, pentru a proteja Richmondul, va trebui să ocupe următoarea poziție apărabilă la sud de râu, pe râul North Anna. Când a văzut, însă, cât de încet se deplasează Burnside (și președintele confederat Jefferson Davis și-a exprimat rezervele în ce privește planificarea pentru o bătălie atât de aproape de Richmond), și-a îndrumat restul armatei către Fredericksburg. Până la 23 noiembrie, tot corpul lui Longstreet sosise și Lee l-a plasat pe creasta denumită Înălțimile lui Marye de la vest de oraș, cu divizia lui Anderson în extrema stângă, cea a lui McLaws exact în spatele orașului, iar cele ale lui Pickett și Hood la dreapta. El a trimis după Jackson la 26 noiembrie, dar comandantul celui de al Doilea Corp anticipase necesitatea și începuse deja un marș forțat de la Winchester la 22 noiembrie, acoperind până la 30 km pe zi. Jackson a sosit la cartierul general al lui Lee la 29 noiembrie și diviziile sale au fost desfășurate pentru a împiedica trecerea lui Burnside în aval de Fredericksburg: divizia lui D.H. Hill s-a deplasat la Port Royal, la în aval; a lui Early la în aval la Skinker's Neck; a lui A.P. Hill la casa lui Thomas Yerby, „Belvoir”, la circa sud-est de oraș; iar a lui Taliaferro de-a lungul căii ferate Richmond–Fredericksburg–Potomac, la sud la gara Guinea.Goolrick, p. 39; O'Reilly, pp. 33-43; Eicher, p. 397; Welcher, pp. 701-702.
Vasele și echipamentul pentru un singur pod mobil au sosit la Falmouth la 25 noiembrie, mult prea târziu pentru a permite Armatei Potomacului să traverseze fără opoziție. Burnside încă mai avea, însă, ocazia s-o facă, deoarece atunci avea în față doar jumătate din armata lui Lee, încă necantonată, și, dacă ar fi acționat rapid, ar fi putut să-l atace pe Longstreet și să-l învingă înainte de a sosi Jackson. Încă odată, el a irosit această ocazie. Toate podurile au sosit la sfârșitul lunii, dar până atunci Jackson era prezent și Longstreet pregătea întărituri puternice.Eicher, p. 398; Center for Military History, p. 1; Marvel. p. 168.