thumb|200px|right|Sediul ONU din New York Organizația Națiunilor Unite (abreviat: ONU) este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată pe 24 octombrie 1945, după Al Doilea Război Mondial, are astăzi 193 de state membre. Întemeierea ei a constat în semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”. Sediul central al organizației este la New York.

ONU este o structură internațională cu vocație universală, care acționează în multiple domenii ale cooperării internaționale și ale dezvoltării globale. Prin atribuțiile și mecanismele sale instituționale, îndeplinește un rol de monitorizare și coordonare la nivel internațional.Hurduzeu; Nicolescu, p. 73

Limbi oficiale

ONU utilizează 6 limbi oficiale: araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola.

Aproape toate reuniunile oficiale sunt traduse simultan în aceste limbi. Aproape toate documentele pe suport hârtie sau „online” sunt traduse în aceste șase limbi. În funcție de anumite circumstanțe, unele conferințe și documente de lucru sunt traduse numai în engleză, franceză sau spaniolă.

Istorie thumb|160 px|right|Imagini de la fondarea ONU 1919: Tratatul de la Versailles a încheiat Primul Război Mondial, deschizând porțile unei noi organizații: Liga Națiunilor, formată prin pacea decisă după discuțiile dintre țări. 1920–1933: Fără să fi primit o influență mai mare, Liga Națiunilor este un fiasco. 1939–1945: Are loc Al Doilea Război Mondial în Asia, Europa, Africa de Nord și Pacific. 24 octombrie 1945: Se înființează Organizația Națiunilor Unite.

Membrii fondatori: Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Belgia, Belarus, Bolivia, Brazilia, Cehoslovacia, Chile, Taiwan, Danemarca, Ecuador, Egipt, El Salvador, Etiopia, Filipine, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India, Irak, Iran, Iugoslavia, Canada, Columbia, Costa Rica, Cuba, Liban, Liberia, Luxemburg, Regatul Unit, Mexic, Nicaragua, Norvegia, Noua Zeelandă, Țările de Jos, Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Republica Dominicană, Siria, SUA, Turcia, Ucraina, Uniunea Sovietică (mai târziu Rusia), Uruguay, Venezuela.

1946: Liga Națiunilor este desființată oficial. Afganistan, Islanda, Suedia și Thailanda aderă la ONU.

1947: Pakistan și Yemen devin membri. 1948: Birmania devine membră. 1949: Israel aderă. 1950: Indonezia aderă. 1955: 16 noi membri: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Spania, Ungaria, Iordania, Irlanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, România, Sri Lanka. 1956: Japonia, Maroc, Sudan și Tunisia aderă. 1957: Ghana și Malaezia aderă. 1958: Guineea aderă. 1960: 17 noi membri: Benin, Burkina Faso, Republica Centrafricană, Ciad, Coasta de fildeș, Gabon, Camerun, Cipru, Republica Congo, Madagascar, Mali, Nigeria, Niger, Senegal, Somalia și Togo. 1961: Noi membri: Mauritania, Mongolia, Sierra Leone și Tanzania. 1962: Noi membri: Algeria, Burundi, Jamaica, Ruanda, Trinidad-Tobago și Uganda. 1963: Kenya și Kuweit aderă. 1964: Malawi, Malta și Zambia aderă. 1965: Gambia, Maldivele și Singapore aderă. 1966: Barbados, Botswana, Guyana și Lesotho aderă. 1967: Yemen aderă. 1968: Guineea Ecuatorială, Mauritius și Swaziland aderă. 1970: Fiji aderă. 1971: Bahrain, Bhutan, Qatar, Oman și Emiratele Arabe Unite aderă. 1972: Republica Populară Chineză aderă la ONU, aceasta înlocuind Taiwanul. 1973: Bahamas, Germania de vest și Germania de est aderă. 1974: Bangladesh, Grenada și Guineea-Bissau aderă. 1975: 6 noi membri: Capul Verde, Comore, Mozambic, Papua Noua Guinee, São Tomé și Príncipe și Surinam. 1976: Angola, Samoa și Seychelles aderă. 1977: Djibouti și Vietnam aderă. 1978: Dominica și Insulele Solomon aderă. 1979: Sfânta Lucia aderă. 1980: Sfântul Vincent și Grenadine și Zimbabwe aderă. 1981: Antigua și Barbuda, Belize și Vanuatu aderă. 1983: Sfântul Kitts și Nevis aderă. 1984: Brunei aderă. 1990: Liechtenstein și Namibia aderă. Se unesc Republica Federală a Germaniei cu Republica Democrată Germană, devenind un singur membru. 1991: URSS dispare, Rusia moștenește locul de membru permanent în Consiliul de Securitate. Șapte noi state aderă: Estonia, Letonia, Lituania, Insulele Marshall, Micronezia, Coreea de Nord și Coreea de Sud. 1992: 13 noi membri: Armenia, Azerbaidjan, Bosnia și Herțegovina, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Croația, Republica Moldova, San Marino, Slovenia, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan. 1993: 6 noi membri: Andorra, Republica Cehă, Eritreea, Macedonia, Monaco și Slovacia. 1994: Palau aderă. 1999: Kiribati, Nauru și Togo aderă. 2000: Tuvalu aderă. 2001: Secretarul General al ONU, Kofi Annan primește Premiul Nobel pentru Pace. 2002: ONU se extinde prin aderarea Elveției și a Timorului de Est. 2006: Muntenegru aderă. 2011: Sudanul de Sud aderă.

După Războiul Rece ONU și-a atins un apogeu de influență în deceniul 1996-2006, perioadă care a constituit o "renaștere a spiritului ONU". În acești ani Organizația a avut șansa de a-și duce la capăt obiectivele, iar statele membre au avut posbilitatea să se reunească și să participe la procesul de cooperare la nivel internațional. În același timp, ONU s-a confruntat și cu cea mai mare provocare la adresa existenței sale din ultimele decenii, cunoscută drept "criza de multilateralism". Aceasta constă în incapacitatea ONU de a-și adapta obiectivele noului mediu internațional, aflat într-o continuă schimbare.Hurduzeu, Nicolescu, p. 84

Reforma

Imediat după alegerea sa ca Secretar General al Națiunilor Unite în 1997, Kofi Annan, născut în Ghana, a subliniat nevoia unei reforme în cadrul Națiunilor Unite. El a prezentat Adunării Generală a Națiunilor Unite programul de reformă Renewing the UN: A Programme for Reform [pdf]. Programul includea reforma Consiliului de securitate al ONU. Pozițiile permanente din Consiliul de Securitate al ONU reflectă politicile din 1945, instituite imediat după începerea activității instituției. Annan a propus ca mai multe state să aibă poziții permanente în cadrul Consiliului de securitate al ONU. Proiectul pentru reformă discută și reducerea birocrației și creșterea transparenței în cadrul organizației. În ciuda eforturilor depuse de Annan, reformele nu au mai fost implementate.

Structura Organizația Națiunilor Unite este compusă din cinci entități: Adunarea Generală a Națiunilor Unite, Secretariatul Națiunilor Unite, Curtea internațională de justiție, Consiliul de Securitate al ONU și Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite. O a șasea entitate, Consiliul de Tutelă, și-a încetat activitatea în 1994, atunci când Palau a devenit stat independent.Fasulo, p. 8 Patru dintre cele cinci entități au sediul în New York. Curtea internațională de justiție se află în Haga, Regatul Țărilor de Jos, iar alte agenții își au sediile în Biroul Națiunilor Unite de la Geneva , Biroul Națiunilor Unite de la Viena și Biroul Națiunilor Unite de la Nairobi . În baza Convenției legată de privilegii și imunități a Națiunilor Unite, ONU și agențiile sale au imunitate în fața legilor din țările în care își desfășoară activitatea, menținând astfel imparțialitatea Națiunilor Unite legată de țările gazdă și statele membre.

Alături de cele șase entități principale se regăsește „o colecție extraordinară de entități și organizații, unele dintre ele chiar mai vechi decât organizația mamă, care își desfășoară activitatea aproape independent față de Națiunile Unite” (Linda Fasulo).Fasulo, p. 4 Această colecție include agenții specializate, instituții de cercetare și educație, programe, fonduri etc.Fasulo, pp. 4–7

Adunarea Generală a Națiunilor Unite- Întâlnirea tuturor membrilor - Secretariatul Națiunilor Unite- Instituția administrativă a Națiunilor Unite - Curtea internațională de justiție- Curtea universală de drept internațional - discută recomandări sau sugestii date statelor membre sau Consiliului de securitate al ONU decide admiterea de noi membri, conform propunerilor date de Consiliul de Securitate al ONU adoptă bugetul alege membrii temporari ai Consiliului de securitate al ONU, toți membrii Consiliului Economic și Social, Secretarul general al Națiunilor Unite, după propunerea acestuia din partea Consiliului de securitate al Națiunilor Unite și a 15 judecători de la Curtea internațională de justiție. fiecare țară are un vot. susține alte agenții specializate președintele - Secretarul General al Națiunilor Unite - este votat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite și are un mandat de 5 ani. ia decizii cu privire la disputele dintre state și emite decizii cu valoare legală. cei 15 judecători sunt aleși de Adunarea Generală a Națiunilor Unite și au mandate pe 9 ani. Consiliul de Securitate al ONU- pentru problemele de siguranță - Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite- pentru politicile economice și sociale - Consiliul de Tutelă al ONU- (inactiv) - responsabil pentru menținerea păcii la nivel internațional poate adopta rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU are 15 membri: membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU cu putere de veto (China, Franța, Rusia, Marea Britanie și Statele Unite) și 10 membri aleși ai Consiliului de Securitate al ONU responsabil pentru comunicarea dintre state pe domeniile economic și social coordonează cooperarea dintre agențiile specializate la început avea rolul de a administra domeniile coloniale care erau sub mandatul Societății Națiunilor și-a sistat activitatea în 1994, când statul Palau a devenit independent<noinclude>

Adunarea Generală

Adunarea Generală este principala adunare deliberativă a Națiunilor Unite. Compusă din toate statele membre a Națiunilor Unite, adunarea se întâlnește în sesiuni regulate în fiecare an, dar se pot efectua și adunări de urgență.Fomerand, p. 131–133 Adunarea este condusă de un președinte, ales dintre statele membre printr-o bază regională rotativă, și de 21 de vicepreședinți.Fasulo, p. 69–70 Prima sesiune a fost convocată pe 10 ianuarie 1946 în Methodist Central Hall Westminster din Londra, incluzând reprezentanți a 54 de țări.Milestones in United Nations History Națiunile Unite. Accesat la 23 ianuarie 2014.

Când Adunarea Generală votează pe diferite teme, două treimi dintre votanți și voturi sunt necesare. Exemple de întrebări importante includ recomandații privind pacea și securitatea; selecția membrilor unei entități; admiterea, suspendarea sau expulsia unor membri; și decizii bugetare.General Assembly of the United Nations: Rules of Procedure: XII - Plenary Meetings Națiunile Unite. Accesat la 23 ianuarie 2014. Alte întrebări sunt decise prin majoritatea voturilor. Fiecare reprezentat al unei țări are un vot. În afară de aprobarea problemelor bugetare, rezoluțiile nu depind de membri. Adunarea poate face orice recomandări pe orice temă pentru ONU, exceptând cele legate de pace și securitate, acestea fiind discutate de Consiliul de Securitate.

Propuneri pentru rezoluții pot fi acordate Adunării Generale de 8 comitete:Fasulo, p. 70–73 Comitetul General - un comitet supraveghetor constând în președintele, vicepreședintele și șefii comitetelor adunării Comitetul Acreditar - responsabil pentru determinarea acreditării fiecărui reprezentat al unei țări din ONU Primul Comitet (Dezarmare și Securitate Internațională) Al Doilea Comitet (Economic și Financiar) Al Treilea Comitet (Social, Umanitar și Cultural) Al Patrulea Comitet (Special Politic și Decolonizare) Al Cincilea Comitet (Administrativ și Bugetar) Al Șaselea Comitet (Legal)

Consiliul de Securitate