Stoinești este un sat în comuna Craiva din județul Arad, Crișana, România.
Situat in partea nordica a judetului, in apropierea judetului Bihor, satul Stoinesti este apartinator din punct de vedere administrativ de comuna Craiva.
Aici se poate ajunge pe un drum asfaltat din Craiva sau traversand zona piemontala a muntilor Codru Moma pe drumul pe la Maraus, de unde putem cobora spre sud pana la Beliu.
Fiind un sat de munte localnicii se ocupa cu cresterea animalelor si cu agricultura pe spatii mici. Biserică In Stoinesti a existat o bisericuta de lemn inca din secolul al XVIII-lea care a fost inlocuita in 1975 cu actuala care are hramul "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril". Istorie Articol - Despre Origini:
Stoinești – din 1940 către prezent
(un sat mic, cu o istorie mare)
În nordul județului Arad, aproape de hotarul cu Bihorul, între dealuri moi și livezi bătrâne, se află Stoinești, un sat care pare desprins dintr-o fotografie veche. Astăzi, face parte din comuna Craiva, dar trecutul lui poartă urme mai adânci, păstrate în documente, povești și oameni. Pe Harta Iozefină a Comitatului Arad (1782–1785), localitatea apare deja sub numele de Bélkismaros sau Maros, menționată ulterior în acte oficiale din 1808, 1828 și 1851, cu variantele Kis-Maros și Bélkismaros. Istoricul Elek Fényes scria la 1851 despre un sat de munte, parte din domeniul episcopului de Várad, cu aproximativ 220 de suflete și o biserică-mamă, unde credința ținea loc de lege și rânduială.
Pe atunci, satul aparținea districtului Béli din comitatul Bihar, iar terenurile erau încă în proprietatea Episcopiei din Oradea. În 1910, Stoineștiul număra 320 de locuitori, dintre care 310 români și 7 maghiari. La religie, 312 erau Ortodocși Creștini și șapte erau evrei.
O bisericuță de lemn exista deja în secolul al XVIII-lea, martor tăcut al generațiilor de oameni care s-au născut, au trăit și s-au dus în pământul satului. În 1975, ea a fost înlocuită de biserica de zid cu hramul “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, cea care se înalță și astăzi peste acoperișurile roșcate ale satului.
Stoineștiul de altădată – anii 1920–1940
În jurul anilor 1920, comunitatea a pus mana de la mana, sapand Fântâna Bamfii, prima fântână sătească folosită de întreaga așezare. Construită „de sat, pentru sat”, ea a fost inima Stoineștiului vreme de un secol. Se spune că Banfii, un jidov stabilit în sat, ar fi contribuit la săparea ei – iar de atunci, apa ei limpede a răcorit oameni și vite deopotrivă.
Din acea perioadă se remarcă și câteva familii instărite:
Cula / Teodorica – Lupului (Dealu Lupului), Totos, Traianu, Toma Tinchii (Dogoiu), Maxim, Ghica, Pilea Pompii, Gavrila – oameni cu pământuri întinse, case trainice și boi puternici, semn de prosperitate într-o lume simplă, dar dreaptă.
Viața economică era legată de agricultură, creșterea animalelor și exploatarea pădurii. Se cultiva cânepa, din care femeile torceau și țeseau haine în război, via ocupa dealurile însorite (precum Copacelul si zona Macaului), iar piparca (din care se făcea boia) era nelipsit din gospodării.
În curți se găseau boi, vaci, bivoli, cai, oi și porci, iar pământul era lucrat cu plugul tras de animale mari.
Anii războiului și după
După cel de-Al Doilea Război Mondial, satul a început să se ridice din nou. S-au construit mai multe case, iar familiile s-au înmulțit.
Printre dascălii care au modelat generații de copii se numără:
-Borza Ioan (1940) – profesor, fost ofițer de armată, om cu autoritate și respect;
-Tamas (1945);
-Felinar (1950);
-Nistor Stadnic și Nistor Elena (1960) – dascăli de origine rusească, rămași în sat după război. Erau stricți și aplicau „linia” sau pedeapsa cu boabele de porumb la colț, dar copiii lor au ajuns oameni cu carte.
-Berce (1980) și Miclea Vasile, care au dus mai departe școala satului.
Tot în acei ani, Ioanea Florii, mergea cu popa prin sat cu crucea, ducând vestea binecuvântării.
Satul avea meșteșugari pricepuți:
-Puf Traian (1940) făcea roți la carele de boi;
-Natea construia case și „coplite”;
-Vesa Teodor, tâmplar de meserie, meșterea uși și ferestre;
-Cotuna Nicolae (Laica) se ocupa de acoperișuri;
-Sim Ioan, constructor de case trainice;
-Craciunea și Pavelea Ilii, cântăreți bisericești (cantori);
-Puf Simion, birăul satului – un fel de notar și paznic al rânduielii;
-Samnioanea Mariuții, frizerul satului;
-Lenciu, primul vânzător la Cooperativa locală.
Tot atunci, în vremuri fără stomatologi și cabinete moderne, Togherea Flortii (Trinc Teodor) și Lia Carnului erau „dentistii satului” – oameni simpli, dar curajoși, care scăpau consătenii de durere cu metode primitive, dar eficiente.
După război, printre oamenii care s-au remarcat se numără și Puf Teodor, ajuns milițian, Puf Vasile, ofițer în armată, și Trinc Gheorghe, activist de partid – semn al vremurilor noi care schimbau fața lumii.
Anii modernizării 1960–2000
Stoineștiul a păstrat mereu un echilibru între tradiție și adaptare.
Tarlea a fost primul vânător cu pușcă legală din sat, iar Puf Ioan, fierarul, a fost printre primii care au adus o batoză, semn al începutului mecanizării agricole. El potcovea caii satului și lucra fierul cu migală.
Pinta Ioan, „dubasul” și copotarul satului, aducea viață la sărbători, iar Coras Floare, telefonista de la școală, era legătura satului cu lumea – printr-un singur telefon public, veștile treceau dintr-un capăt al țării în celălalt.
Satul era viu, cu gospodării pline, ulițe pline de copii și oameni care munceau pământul cu răbdare.
Stoineștiul de azi
Astăzi, Stoineștiul și-a schimbat chipul, dar nu sufletul. Biserica albă strălucește între casele roșcate, iar dealurile, care odinioară erau acoperite de vie și cânepă, păstrează încă urmele hotarelor vechi.
Oamenii s-au rărit, dar amintirile au rămas. Fiecare nume, fiecare meserie, fiecare poveste e o parte din temelia acestui sat.
De la Fântâna Bamfii până la ultima bătaie de ciocan a fierarului, Stoineștiul poartă în el o istorie de peste două sute de ani, scrisă nu cu cerneală, ci cu muncă, credință și dragoste de pământ.
De-a lungul generațiilor, Stoineștiul și-a trimis copiii în lume.
Unii au rămas aproape de pământ, ținând sapa, plugul și credința, iar alții au purtat mai departe numele satului — în uniformă, în școală, ori peste hotare. Din băncile vechii școli s-au ridicat oameni care au ajuns profesori, ofițeri, medici, preoți, oameni de stat sau truditori în fabrici străine. Fiecare, în felul lui, a dus cu sine o fărâmă din acest colț de Ardeal.
Cei care s-au întors, s-au întors mereu cu dor, căutând ulița copilăriei, fântâna satului, casa părintească. Cei care n-au mai apucat să revină, au lăsat în urmă povești, scrisori și amintiri care încă se spun la gura sobei.
Pentru că, dincolo de anii care au trecut și de vremurile care s-au schimbat, Stoineștiul a rămas un loc al rădăcinilor — al oamenilor care, prin simplitate și muncă, au arătat că mărimea nu se măsoară în faimă, ci în cât bine lași în urma ta.
Iar dacă urci pe deal, într-o seară liniștită, și privești satul cum se scaldă în lumina apusului, parcă auzi din depărtare glasurile celor care-au fost... și care, într-un fel, sunt încă aici.
Din respect pentru toți cei care au fost și au clădit, prin muncă și credință, satul nostru.
Poate n-am reușit să-i pomenim pe toți, dar fiecare om din Stoinești rămâne o filă din povestea acestui loc.
Așa cum am aflat-o de la bătrânii satului — și am așternut-o, cu sufletul plin, eu, Darius Puf. (Facebook Page: Stoinesti-ul Vazut Altfel)
Stoinești în Harta Iozefină a Comitatului Arad, 1782-85|300px|thumb|right
Stoinești, Craiva