Nizariții (Arabă: النزاريون an-Nizāriyyūn; Nezāri Ismaʿilis) fac parte din comunitatea șiiților Ismailiți (Arabă: الإسماعيلية al-Ismāʿīliyya; Persană: اسماعیلیان ). Nizariții și Musta’iliții sau Ṭayyibī Mustaʿlī (Mustaʿlian Ṭayyebi Ismaʿilis) reprezintă astăzi principalele ramuri ale șiismului Ismailit. La momentul actual, terminologia de Nizariți este asociată primordial adepților lui Aga Khan.
În urma declinului dinastiei Ismailite fatimide și a morții Imamului Abu Tamim Ma’add al Mustansir Billah, cunoscut ca al-Mustansir (Arabă المستنصر) în 1094, un grup al Ismailiților a susținut la succesiunea Imamatului pe fiul cel mare al acestuia, Nizar ibn Mutansir Billah (Arabă: ابن المستنصر بالله نزار) – de unde și numele grupării, Nizariți – și s-a mutat în Iran și Siria, unde adepții săi au stabilit principate independente Martin, Islam and the Muslim World, p. 511. Ambele grupări (Nizariții și Musta’iliții) își au așadar rădăcinile în perioada fatimidă a istoriei Ismailite iar diferența majoră între cele două grupări este reprezentată de credințele proprii în Imamat (Imamul este liderul spiritual al comunității).
Nizariții cred într-un Imam fizic prezent (Ḥāżer-e Imam). Imamul lor actual (și cel de-al patruzeci și nouălea ca ordine de descendență) este Prințul Karim Aga Khan. Din acest motiv, Nizariții actuali mai sunt numiți și adepți ai lui Aga Khan. Imamatul este considerat o funcție ereditara Musta’iliții, pe de altă parte consideră că cel de-al douăzeci și unulea Imam, Aṭ-Ṭayyib Abī'l-Qāṣim ibn al-Manṣūr (Arabă: الطيب أبو القاسم بن المنصور) a fost și ultimul Imam (fatimid). At-Tayyib a intrat în ocultare fizică (satr) și în timp ce Imamatul continuă pe linia sa, autoritatea în absența fizică a Imamului este exercitată de un reprezentant care menține legatura cu Imamul ascuns (dāʿi moṭlaq).
Comunitatea nizarită o surclasează pe cea musta’ilită ca număr de adepți. Nizariții sunt singura comunitate de Șiiți Ismailiți care este astăzi condusa de un Imam prezent și in viață (Hazer wa Mawjud).
Distribuție geografică: Comunitatea nizarită are o prezență globală deși in secolele recente, Ismailiții au fost preponderent o comunitate Indo-IranianaNasr, The Shia Revival. p. 75-77. Din punct de vedere istoric, comunitatea reflectă diversitatea etnografică a diferitelor regiuni geografice de unde adepții săi au provenit și unde au trăit, care includ Asia Centrală, Persia/Iran, țările arabe și Asia de Sud. Nizariții se regăsesc în mai mult de treizeci de țări diferite, de la Iran, Afganistan, diferite țări din Africa, Bangladeș, India, Pakistan, Siria și Tadjikistan. În perioade mai recente, un număr de Nizariți a migrat în America de Nord și Europa.
În contextele naționale în care trăiesc, Nizariții se ghidează după Constituții Nizarite care uniformizează practici si modalități de organizare interna a comunităților, și încurajează voluntariatul și dezvoltarea îndeosebi în sfera socială, educaționala și economică. Viața spirituală este menținuta în Jamaatkhana, care constituie spații de întâlnire a comunității, spații existente în orice așezământ nizarit. În anumite cazuri, Jammatkhana urile sunt clădiri de o valoare arhitecturală Islamică excepționalăMartin, Islam and the Muslim World, p. 512.
Terminologie (eminamente Șiită. Ismailită. Nizarită.) Șiiți Septimani, „cu șapte imami”, Sabiyah (Arabă: سبعية). Ismailiții septimani, adeseori confundați cu Ismailiții din perioada actuală (ai căror predecesori sunt), considerau că șirul imamilor vizibili se încheiase odată cu al șaptelea, Muhammad ibn Ismail. Dintre aceștia, unii și-au schimbat părerea atunci când califii fatimizi au venit cu propriile revendicări de a fi considerați imami , considerând ca Imamatul continuă pe linia califilor fatimizi. Din Ismailiții septimani s-au dezvoltat Ismailiții Fatimizi, din care ulterior s-au despărțit Druzii. Cei care au urmat ideologia Ismailită fatimidă, s-au scindat ulterior și au format astfel comunitățile Nizarită și Musta’ilită. Așadar, ca și ideologie, gruparea septimană nu mai există în formula sa consacrată. Nizariții (Arabă: النزاريون an-Nizāriyyūn; Nezāri Ismaʿilis). La momentul actual, terminologia de Nizariți este asociată primordial adepților lui Aga Khan. Aga Khan (Persană:آقاخان; Agha Khan, Āghā Khān, Āqā Khān) este titlul moștenit de Imamii recenți ai Ismailiților Nizariți. Etimologic, titulatura de Aga Khan combină titlul militar de sorginte Turcică Agha (lord, prinț, nobil, șef sau comandant) cu titlul de sorginte Turcică, Mongolă și Persană/Paștună Khan (șef, proprietar,conducător sau prinț). Inițial, conducătorii Turcici au combinat agha și beg și au format titulatura de Agha Beg (titulatură nouă, pentru o persoană reputată) Conducătorii Qajari (Persană: دودمان قاجار ; Dudmân-e Qâjâr) au urmat acest model și au alipit Aga și Khan, formând astfel titulatura de Aga Khan sau Aqa Khan pentru a desemna nobilitatea purtătorului acestui titlu. În protocolul curții dinastiei Qajar din Persia, Khan era un apelativ utilizat pentru comandanții forțelor armate și pentru liderii tribali ORIGIN & MEANING OF THE TERM AGA KHAN By Mumtaz Ali Tajddin S. Ali. Titulatura (în accepțiunea sa religioasă) a fost acordată pentru prima oară în 1818 Imamului Hassan Ali Shah (n.1804 – d. 1881) de către Șahul Persan, Fath Ali Shah. Aga Khan I s-a răzvrătit în 1838 și a fost forțat să părăsească Persia. S-a stabilit în India Britanica. Fiul sau cel mare, Ali Shah a purtat titlul de Aga Khan II pentru o scurta perioada (1830-1835) și după moartea sa în 1835 a fost succedat de fiul său (în vârsta de opt ani la acea data). Aga Khan III a fost cunoscut pe plan internațional ca Sultan Sir Mohammed Shah (n. 1877 – d. 1957). Aga Khan III a fost numit în 1937 drept Președinte al Ligii Națiunilor. A ales sa fie succedat de nepotul său, Karim al-Hussyn Shah (n. 1936), care a devenit astfel Aga Khan IV. Khoja (Sindhi: کوجا، خوجا، خواجا ; Kōjā, Khōjā, Khvājeh, Hoja), derivat de la termenul persan khwajah (Persană: خواجه), un titlu onorabil, se referă la cei care s-au convertit în special de la hinduism la Islam (Șiit Ismailit Nizarit îndeosebi) în sub-continentul Indian, începând cu secolul al XIII-lea (al XIV-lea), până în zilele noastre. Convertirile inițiale au fost făcute de pīr-ul persan (lider religios sau invățător) Saḍr-ud-Dīn. Ulterior, forțați a se preface adepți ai altor religii (pentru a evita persecuția) precum hinduismul, Islamul Sunnit sau Ithnā ʿAsharīyah (duodecimani), unii Khoja, în timp, au devenit adepți de drept ai acestor grupări. Astfel, Khoja sunt la momentul actual cu precădere Ismailiți, însă grupuri mai mici aparțin Ithnā ʿAsharīyah sau Islamului Sunnit. Termenul khoja nu este o denumire religioasă, ci mai degrabă o distincție de castă (întrucât există și Sunniți Khōjās și Șiiți Khōjās). Este recomandat de evitat utilizarea (eronată de altfel) a termenului de Khoja pentru a desemna adepții lui Aga Khan, întrucât Khoja sunt doar o componentă a comunității Nizarite. Buhurii sau Bohra sunt în principal Ismailiți Musta’iliți însă există și o minoritate Sunita de Buhuri. Buhurii provin din India de vest. Termenul de Buhuri sau Bohra (sau Bohara sau Vohra) este o reinterpretare a cuvântului Gujarati vahorvu (a comercializa), după obiceiul de baza a castei din care provin aceștia. Confuzii recente: Aceasta terminologie de castă, asociată cu cea religioasă, a produs relative confuzii, și anume, a cauzat Hinduși, Jainiști și Musulmani alții decât Musta'iliții, care se ocupau cu comerțul, să se declare la recensământ ca fiind Bohra. Buhurii sunt cel mai larg grup din cadrul Musta’iliților. Cea mai mare subdiviziune Buhuri este Dawoodi (Daudi) Buhuri. Comunitatea Musulmană din Gujarat își găsește originea în convertirile la Șiismul Ismailit din timpul califului-Imam fatimid al-Mustansir (1036-1094 EN / 427-487 AH). Cei convertiți în sec. al XI-lea constituiau astfel o comunitate compactă care recunoștea da'i mutlaq ul (liderul religios) din Yemen. În urma unei schisme în anul 1426, un număr dintre ei au format Jafari Bohra, care au aderat la ideologia sunnită hanefită. Comunitatea actuală de Jafari Bohra este compusă primordial din agricultori cu reședința în Patan, Gujarat, care sunt descendenți ai misionarului sunit din sec. al XVI-lea Ahmad Jafar al-Shirazi. Alte formațiuni Bohra includ: Daudi Bohra, Sulaymani Bohra, Aliyah Bohra, și altele. La sfârșitul sec. al XVI-lea, grupările de Bohra Ismailite și-au transferat sediul și reședința da'i mutlaq ului în India. Ismaili Bohra urmează școala fatimidă de jurisprudență, care recunoaște șapte stâlpi ai Islamului. Dawoodi (Daudi) Bohra constituie cel mare numerous grup Buhuri, considerat de altfel și diviziunea cea mai bine organizată și stabilă financiar. Liderul spiritual (da'i mutlaq) al acestora este în acest moment Muhammad Burhanuddin. Din punct de vedere al organizării religioase, Dawoodi Bohra urmează linia fatimidă. Comunitatea este condusă de da'i mutlaq care este numit de predecesorul sau în funcție. Da'i ul numește de asemenea alte două persoane în poziții imediat inferioare, poziții care se numesc madhun și mukasir. Sub aceștia se găsesc pozițiile de shaykh și mullah. Ritualurile religioase se desfășoară în moschee și în jamaatkhana ua adiacentă moscheii. Dawoodi Bohra utilizează o formă arabizată a Gujarati, numită lisan al-dawah, care conține o proporție semnificativă de terminologie Arabă și utilizează alfabetul arab. Adepții Dawoodi Bohra numară astăzi aproximativ un milion de credincioși (cifrele sunt dezbătute de specialiști), care locuiesc în India, Pakistan, Orientul Mijlociu, Africa de Est (începând cu sec. al XVIII-lea), și Occident (începând cu 1950). Ginan / Ginanuri (Urdu: گنان, Gujarati: ગિનાન) (derivat din Sanskrită: Gnana/(ज्ञान)) desemnează imnuri și poeme cu încărcătură religioasă recitate de șiitii Ismailiți de sorginte Nizarită. La origine, ginanurile erau primordial înregistrate oral de catre Piri (personalități de un înalt nivel spiritual). Ginanurile au fost compuse cu scopul de a interpreta înțelesurile versetelor coranice în limbile vorbite în Asia de Sud, în special Gujarati și Urdu. In comparație cu ginanurile, Ismailiții de alte origini etnice, precum Persanii sau Arabii au recurs la Qaside (Arabă: قصيدة)
Istoric
În secolul al XI-lea Nizariții s-au despărțit de Musta’iliți și s-au stabilit în Iran și Siria. Nizariții au ajuns să fie cunoscuți drept Asasini (Hashshashini, Hashishini, Hashashiyyini) și au rămas la putere până la sfârșitul secolului al XIII-lea. O subdiviziune, condusă de Aga Khan, s-a mutat în India în 1840.
Dogmă și credință Generalități
Imamat Imamii sunt considerați de Nizariți ca Ahl al-Bayt (Arabă: أهل البيت) oamenii casei. Imamii, considerați ca intermediari între om și Dumnezeu , au pentru mulți dintre șiiți o aură divină, noțiune total străină sunniților, ca și aceea de imamat.
Ismailiții împart primii șapte imami cu șiitii duodecimani. De menționat însă faptul că există o dispută în ceea ce privește numărătoarea, întrucat unele grupări se referă la ’Ali ca fiind primul Imam, în timp ce altele îl consideră pe Hassan ca fiind primul. Adițional, unele grupări îl consideră pe Hassan ca fiind succesorul lui 'Ali, în timp ce altele pe Hussein (nenumărându-l pe Hassan). Ziadiții s-au rupt de acest fir de succesiune după Ali ibn Hussein, urmându-l pe Zayd ibn Ali în locul lui Muhammad al-Baqir.
Succesiunea Imamilor Nizariți Lineația Imamilor Nizariți este următoarea (pe cât posibil, s-au urmărit și elementele comune cu alte grupări șiite):
Imami comuni Ismailiților (Nizariți și Musta’iliți), și Duodecimanilor - Cu specificațiile din paranteze
1.1. Ali ibn Abi Talib (Arabă: علي بن أبي طالب,) ʿAlī ibn Abī Ṭālib (considerat primul de către Nizariți, dar nenumărat de Musta’iliți. Musta’iliții îl consideră „Fondatorul”sau „Fundația”)