thumb|right|250px| Szlachcic polonez Șleahta (în poloneză: szlachta) era clasa socială a nobililor în Regatul Poloniei și în Marele Ducat al Lituaniei, (care au format Uniunea statală polono-lituaniană). Șleahta s-a format pe la sfârșitul evului mediu și a continuat să existe până în secolul al XIX-lea. Șleahticii erau în mod tradițional proprietarii principali ai pământurilor cultivabile, a marilor moșii cunoscute cu numele de folwark. Șleahticii se bucurau de privilegii importante fără egal în epocă, până la dispariția statului polono-lituanian la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Clasa nobililor a fost în mod oficial abolită în timpul celei de-a doua republici poloneze de constituția din 1921. Totuși, continuă să existe pretențiile diferitelor persoane privind apartenența la șleahtă, atât în Polonia cât și în afara ei.
Istoria Etimologia
Cuvântul polonez „szlachta” poate fi tradus aproximativ prin cei cu sânge albastru, nobilime. Bărbatul aristocrat era numit „szlachcic”, iar femeia din aceeași clasă a nobililor era „szlachcianka”. Primii istorici polonezi considerau că numele clasei nobililor în limba poloneză ar fi venit de la numele strămoșului legendar Lech, menționat în scrierile poloneze și cehe. „Șleahta” ar fi trebuit să însemne „Lechitieni”, „bărbați din neamul lui Lech” (în poloneză, „z Lecha”), probabil denumind clasa războinicilor conducători din tribul Lech. În zilele noastre, ucrainenii îi denumesc pe polonezi „lachi”, în vreme ce turcii folosesc termenul „leh”. Altă teorie afirmă că „șleahtă” ar veni din germanul „Geschlecht” sau „slahta” („cămin, familie”), la fel ca multe alte cuvinte poloneze din domeniul nobiliar, (de exemplu, plonezul „rycerz” („cavaler”) este derivat din germanul „ritter”, iar polonezul „herb” („însemn heraldic”) este derivat din germanul „Erbe” („moștenire prin dreptul sângelui”)]
Pentru aristocrația poloneză mai pot fi folosite cuvinte precum polonezul „rycerz” - „cavaler” sau latinescul nobilis (plural: nobiles). Nobilii foarte puternici și bogați se numeau și magnați.
Originile
right|thumb|300px|„Uniunea de la Lublin” (1569). Tablou de Jan Matejko, 1869, Muzeul Național, Varșovia. Este posibil ca șleahta poloneză să fi fost clasa războinicilor slavi, care formau un grup distinct în rândul triburilor antice poloneze. Aceasta este doar o presupunere, deoarece există puține documente din perioada istoriei timpurii poloneze, a migrației triburilor slave în teritoriile locuite azi de polonezi.
Prin secolul al XIV-lea, nu se făceau diferențe între cei numiți „rycerz” (cavaleri) și șleahtici. Membrii șlehtei aveau datoria personală apere țara (pospolite ruszenie), și de aceea au devenit clasa privilegiată a regatului polonez.
Cucerirea puterii de către șleahtă
Șleahtic era persoana care se născuse într-o familie nobiliară, fusese adoptat de o asemenea familie, (această posibilitate a dispărut în 1633), sau fusese înnobilat de rege sau Seim pentru diferite motive (vitejie în luptă, servicii deosebite aduse statului, etc – dar aceasta era cea mai rară cale de a ajunge la statutul de nobil). Mulți nobili erau de fapt niște uzurpatori de titluri, fiind doar țărani avuți sau negustori, care se mutaseră în alt colț al țării și pretindeau că sunt șleahtici. Sute de astfel de falși aristocrați au fost denunțați de către Walerian Nekanda Trepka în scrierea Liber generationis plebeanorium din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Seimul a încercat pe parcursul existenței sale să rezolve prin intermediul a diferite decrete această problemă spinoasă, dar fără succes.
Nobilimea poloneză se bucura de numeroase drepturi care nu erau accesibile aristocraților din alte țări și fiecare nou rege ales le oferea noi și noi privilegii. Aceste privilegii au devenit fundamentul pentru Libertatea de Aur. În ciuda faptului că țara era condusă de un rege, Polonia era considerată o republică nobiliară (Rzeczpospolita) datorită faptului că monarhul era ales de toți membrii nobilimii, Polonia fiind considerată ca proprietate a nobililor, nu a regelui sau a unei dinastii conducătoare. Această stare de lucruri a devenit posibilă în parte datorită dispariției liniei masculine a vechilor case domnitoare (la început Dinastia Piaștilor, mai apoi Dinastia Jagiellonilor), și a alegerii regelui dintre urmașii pe linie maternă a regilor. thumb|right|200px|Jan Klemens Branicki, ținând în mână buława (buzduganul) de hatman.
Regii care s-au succedat pe tronul Respospolitei au oferit diferite privilegii nobilimii, privilegii specificate în așa numita pacta conventa, înțelegere convenită în momentul alegerii monarhului, în alte ocazii fiind privilegii oferite la schimb pentru acordarea permisiunii ad hoc de înființare a unei taxe extraordinare sau a unei acțiuni războinice (pospolite ruszenie).
În acest fel, nobilimea poloneză a acumulat numeroase privilegii și imunități:
În 1355, regele Cazimir al III-lea cel Mare a acordat primul privilegiu major pentru nobili, în schimbul acceptării de către șleahtici ca moștenitor al tronului, în condițiile lipsei unui urmaș de gen masculin al lui Cazimir, a lui regelui Ludovic I. Regele Cazimir a acceptat ca nobilii să nu mai plătească vreodată taxe extraordinare și să nu mai plătească din banii proprii pentru expedițiile militare din afara Poloniei. El a mai promis că în timpul călătoriilor curții regale, regele și însoțitorii săi își vor plăti toate cheltuielile, în loc să folosescă de ospitalitatea nobililor locali.
În 1374, regele Ludovic I a aprobat Privilegiul de la Cașovia („przywilej koszycki” ori „ugoda koszycka”) pentru a garanta moștenirea tronului de către fiica sa, Hedviga. El a mărit numărul celor îndreptățiți să fie considerați nobili și a scutit întreaga șleahtă de la plata oricăroro taxe, cu excepția uneia, łanowy, limitată la 2 groși pentru fircare łan, (veche măsură poloneză de suprafață, 16,8 – 24,2 ha). În plus, dreptul regelui de a crește cuantumul taxelor a fost abolit, nici o taxă nouă nu putea fi înființată și nici o taxă veche nu putea fi mărită fără aprobarea nobililor. De asemenea, din acel moment, toate funcțiiile publice erau rezervate doar nobilimii locale, prin sus-numitele privilegii fiind stabilit ca regele să nu poată oferi posturi oficiale și castele importante cavalerilor străini. În plus, aceste privilegii îl obligau pe rege să plătească despăgubiri nobililor răniți sau căzuți în prizonierat în timpul războaielor din afara granițelot țării.
În 1422, regele Vladislav al II-lea, prin Privilegiul de la Czerwińsk („przywilej czerwiński”) a stabilit inviolabilitatea proprietății nobiliare, (proprietatea șleahticilor nu putea fi confiscată decât după ce un tribunal își dădea acordul în această privință), și ceda anumite drepturi privind politica fiscală către Consiliul Regal, (mai târziu transformat în Senat), inclusiv dreptul de a bate monedă.
În 1430, prin Privilegiile de la Jedlnia, confirmate la Cracovia în 1433 („przywileje jedlneńsko-krakowskie”), având parțial la bază Privilegiile de la Brześć Kujawski din 1425, regele Vladislav al II-lea a acordat nobililor garanții împotriva arestărilor arbitrare, asemănătoare celor din Habeas corpus al Magna Carta englezească, privilegii cunoscute cu numele latinesc „neminem captivabimus (nisi jure victim)”. Din acel moment, nici un nobil nu putea fi închis fără un mandat de la un tribunal competent. Regele nu putea să dispună după bunul plac arestarea sau trimiterea în închisoare a unui nobil. În schimb, regele primea garanția nobililor că tronul avea să fie moștenit de unul dintre fii săi, urmașul regelui urmând să fie obligat la rândul lui să respecte înțelegerea de la Jedlnia. Pe 2 mai 1447, același rege a acceptat Privilegiul de la Vilnius, prin care erau oferite boierilor Lituanieni aceleași drepturi de care se bucurau șleahticii polonezi. 200px|thumb|right|Șleahtici polonezi din Gdańsk. Tablou de Wilhelm August Stryowski.
În 1454, regele Cazimir al IV-lea a aprobat Legile de la Nieszawa („statuty cerkwicko-nieszawskie”), prin care clarifica bazele legale ale seimurilor (parlamentelor) voievodale (regionale). Regele putea promulga legi noi, introduce taxe noi, ridica cuantumul celor vechi sau putea porni o acțiune militară de amploare (pospolite ruszenie) numai cu aprobarea seimurilor locale, nobilii fiind protejați împotriva abuzurilor judiciare. Aceste legi limitau puterea magnaților prin faptul că Seimul, parlamentul național, primea dreptul de a alege numeroși funcționari publici, inclusiv judecătorii, voievozii și castelanii. Aceste privilegii au fost cerute de șleahtă ca o compensație pentru participarea lor la Războiul de treizeci de ani.
Primele „alegeri libere” („wolna elekcja”) ale unui rege au avut loc în 1492. (Chiar și mai înainte, anumiți regi au fost aleși cu ajutorul unei părți a nobilimii, așa cum a fost cazul lui Kazimierz al II-lea cel Drept, prin aceasta stabilindu-se un precedent.) Doar senatorii au putut vota în alegerile din Polonia, când pe tronul țării a fost ales Jan I Olbracht. Pe toată durata existenței Dinastiei Jagiellonilor, numai membrii familiei regale puteau candida în aceste alegeri. Mai târziu, nu au mai existat restricții în alegerea candidaților.
În 1493, parlamentul național, Seimul, a început să se întâlnească din doi în doi ani la Piotrków. Parlamentul era compus din două camere: un Senat format din cardinali și alți demnitari și un Seim format din deputați („poseł”) care reprezentau parlamentele locale (seimic). În timp, numărul de senatori și deputați a fost mărit.
Pe 26 aprilie 1496, regele Ioan Albert a promulgat Privilegiul de la Piotrków („przywilej piotrkowski”, „konstytucja piotrkowska” sau „statuty piotrkowskie”), crescând puterile feudale ale nobililor asupra iobagilor. Iobagii au fost legați de glie și doar un singur fiu, (nu cel mai în vârstă, ca până atunci) primea dreptul să părăsească moșia. Orășenilor le era interzis să stăpânească pământ, iar pozițiile de frunte în ierarhia bisericească puteau fi acordate numai nobilimii.
Pe 23 octombrie 1501, la Mielnik, s-a încercat reformarea Uniunii polono-lituaniene prin actul cunoscut ca Uniunea de la Mielnik (unia mielnicka, unia piotrkowsko-mielnicka). Aici a fost stabilită tradiția Seimul Încoronării („Sejm koronacyjny”). Încă o dată, nobilimea a încercat să reducă puterea magnaților printr-o lege prin care erau făcuți responsabili în fața Senatului pentru diverse abuzuri. Totuși, prin Privilegiul de Mielnik (Przywilej mielnicki) din 25 octombrie, puterea magnaților din Senatul Poloniei a fost crescută în dauna șlehtei mărunte. Șlehtei i s-a acordat dreptul să nu se supună hotărârilor regelui sau reprezentanților acestuia, („non praestanda oboedientia”), permițându-li-se să formeze confederații, practic permițându-li-se să răscoale armat împotriva monarhului sau oficialilor statului, dacă legea sau privilegiile nobiliare erau încălcate. thumb|300px|right|„Puterea federației polono-lituaniene la zenit. Libertatea de Aur. Alegerile din 1573” Tablou al lui Jan Matejko.
Pe 3 mai 1505, regele Alexandru I Jagiellon a promulgat Actul „Nihil novi nisi commune consensu” („Nimic nou fără acordul nostru”). Acest act interzicea regelui să promulge vreo lege fără aprobarea reprezentanților nobilimii din adunările Seimului și Senatului, acest lucru mărind mult puterea șlehtei. Practic, acest privilegiu transfera puterea legislativă de la rege la Seim. Această dată este considerată ca început al Primei Rzeczpospolita, perioada republicii conduse de șleahtici.
În 1520, prin Actul de la Bydgoszcz s-a garantat dreptul Seimului de a se întruni o dată la patru ani cu sau fără permisiunea regelui.