Imperiul Roman de Apus se referă la jumătatea de vest a Imperiului Roman, de la diviziunea lui Dioclețian din 285; cealaltă jumătate a Imperiului Roman a fost Imperiul Roman de Răsărit, astăzi cunoscut ca Imperiul Bizantin.
Roma a încetat să mai fie capitală de la data acestei divizări. În 286 capitala Imperiului Roman de Apus a devenit Mediolanum (orașul Milano de astăzi). În 402 capitala a fost din nou mutată, de această dată la Ravenna.
Imperiul Roman de Apus a existat intermitent în mai multe perioade între secolele al III-lea și al V-lea, după tetrarhia lui Dioclețian și reunificările asociate lui Constantin cel Mare și Iulian Apostatul (324–363). Teodosiu I (379–395) a fost ultimul împărat roman care a domnit peste un Imperiu Roman unificat. După moartea sa în 395, Imperiul Roman a fost divizat. Imperiul Roman de Apus s-a încheiat oficial cu abdicarea lui Romulus Augustus sub presiunea lui Odoacru la data de 4 septembrie 476 și neoficial cu moartea lui Julius Nepos în 480.
În ciuda unei scurte perioade de recucerire a sa de către Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Roman de Apus nu se va mai ridica din nou. Odată ce Imperiul Roman de Apus s-a prăbușit, o nouă eră a început în istoria Europei de Vest: Evul Mediu numit în secolul al XIX-lea și „epoca întunecată”.
Istoric
Nașterea Imperiului Pe măsură ce Republica Romană s-a extins, aceasta a ajuns la un punct în care guvernul central din Roma nu a mai putut conduce eficient provinciile îndepărtate. În special comunicațiile și transporturile erau problematice, având în vedere marea extindere a Imperiului. Știri despre invazii, revolte, calamități naturale sau izbucnirea unor epidemii erau purtate de către nave sau curieri călare, deseori necesitând mult timp pentru a ajunge la Roma, precum și pentru ca ordinele de la Roma să fie puse în aplicare în provincia de origine. Din acest motiv, guvernatorii provinciilor aveau comanda de facto în numele Republicii Romane.
Înainte de stabilirea Imperiului, teritoriile din Republica Romană fuseseră împărțite între membrii celui de-al doilea triumvirat, compus din Octavian, Marc Antoniu, și Marcus Aemilius Lepidus. Antoniu a primit provinciile din est: Achaea, Macedonia și Epir (aproximativ Grecia de astăzi), Bithynia, Pontus și Asia (aproximativ Turcia din zilele noastre), Siria, Cipru și Cyrenaica. Aceste teritorii fuseseră cucerite înainte de către Alexandru cel Mare ; astfel, o mare parte a aristocrației era de origine greacă. Întreaga regiune, în special marile orașe, fuseseră în majoritate asimilate în cultura greacă, greaca deseori servind drept lingua franca.
thumb|250px|left|Republica Romană înaintea cuceririlor lui Octavian Octavian, pe de altă parte, a obținut provinciile romane din vest: Italia (Italia modernă), Gallia (Franța actuală), Gallia Belgica (părți din Belgia, Olanda și Luxemburg de astăzi) și Hispania (Spania și Portugalia din zilele noastre). Aceste pământuri includeau, de asemenea, colonii grecești și cartagineze în zonele de coastă, deși triburi celtice, cum ar fi galii și celtiberii, predominau din punct de vedere cultural.
Lepidus a primit mica provincie Africa (aproximativ Tunisia modernă). Octavian a luat în curând Africa de la Lepidus, adăugând între timp colonia greacă a Siciliei (Sicilia actuală) posesiunilor sale.
După înfrângerea lui Marc Antoniu, victoriosul Octavian controla un Imperiu Roman unit. Deși în Imperiul Roman existau multe culturi distincte, adeseori s-a afirmat că toate acestea au suferit o romanizare treptată. Cu toate că au existat două culturi predominante, cea greacă în est și cea latină în vest, imperiul a funcționat eficient ca un ansamblu integrat. Evoluțiile politice și militare vor realinia în ultimă instanță Imperiul de-a lungul acestor linii culturale și lingvistice.
Rebeliuni, răscoale și consecințe politice Rebeliuni și răscoale minore au fost evenimente destul de comune în întreg Imperiul. Triburi sau orașe cucerite se vor revolta, iar legiunile vor fi detașate pentru a zdrobi rebeliunile. Deși acest proces era simplu în timp de pace, putea fi considerabil mai complicat în timp de război, ca de exemplu în Marea revoltă evreiască.
Într-o campanie militară de anvergură, legiunile, sub generali cum ar fi Vespasian, erau mult mai numeroase. Pentru a asigura loialitatea unui comandant, un împărat pragmatic putea ține unii membri ai familiei generalului ca ostatici. În acest scop, Nero i-a ținut captivi în mod eficient pe Domițian și Quintus Petillius Cerialis, guvernatorul Ostiei, care erau fratele mai mic, respectiv cumnatul lui Vespasian. Domnia lui Nero s-a încheiat doar cu revolta Gărzii Pretoriene, care fusese mituită în numele lui Galba. Garda Pretoriană, o figurativă „sabie a lui Damocles”, era adesea percepută ca fiind de loialitate dubioasă. Urmând exemplul acesteia, legiunile de la granițe au participat din ce în ce mai mult la războaie civile.
Principalul inamic în vest era reprezentat de triburile germanice din spatele râurilor Rin și Dunăre. Augustus încercase să le cucerească, dar în cele din urmă s-a retras după înfrângerea suferită în Bătălia din Pădurea Teutoburgică.
thumb|right|250px|Imperiul Part, vechiul rival al Romei, la apogeul expansiunii sale, cca. 60 d.Hr. Parția, în est, pe de altă parte, se afla la prea mare distanță și era prea puternică pentru a fi cucerită. Orice invazie partă era înfruntată și de obicei învinsă și în mod similar parții respingeau orice invazie romană, creând o situație de impas.
Controlul frontierei de vest a Romei era destul de ușor, pentru că se găsea relativ aproape, dar controlul ambelor frontiere în același timp pe vreme de război era dificil. În cazul în care împăratul se afla aproape de frontiera de est, erau șanse mari ca un general ambițios să se revolte în vest și vice-versa, făcând astfel Imperiul vulnerabil din două părți. Acest oportunism pe vreme de război a afectat mulți împărați legitimi și într-adevăr a pavat drumul spre putere pentru mai mulți viitori împărați.
Stagnare economică în vest Roma și Peninsula Italică au început să sufere o încetinire economică pe măsură ce industriile și banii au început să se deplaseze spre exterior. Până la începutul secolului al II-lea, stagnarea economică din Imperiul Roman antic s-a reflectat prin împărații născuți în provincii, cum ar fi Traian și Hadrian. Pe măsura trecerii timpului, problemele economice au crescut în forță și frecvență.
Criza din secolul al III-lea thumb|250px|Imperiul Roman în 271 Începând cu 18 martie 235, de la asasinarea împăratului Alexandru Severus, Imperiul Roman s-a scufundat într-o perioadă de 50 de ani de război civil, cunoscut azi drept Criza din secolul al III-lea. Nașterea dinastiei belicoase sasanide în Parția a reprezentat o amenințare majoră pentru Roma în est. Demonstrând pericolul crescut, împăratul Valerian a fost capturat de Shapur I în 259. Cel mai mare fiu al lui și moștenitor-aparent, Gallienus, a reușit să obțină domnia și a pornit lupta pe frontiera de est. Fiul lui Gallienus, Saloninus și prefectul pretorian Silvanus își aveau reședința în Colonia Agrippina (modernul Köln) pentru a consolida loialitatea legiunilor locale. Totuși, Marcus Cassianius Latinius Postumus, guvernatorul local al provinciilor germane, s-a răzvrătit; asaltul lui asupra Coloniei Agrippina a dus la moartea lui Saloninus și a prefectului. În confuzia care a urmat, un stat independent, cunoscut ca Imperiul Galic, a apărut.
Capitala acestuia era Augusta Treverorum (Trierul de astăzi) și și-a extins rapid controlul asupra provinciilor germane și galice și peste toată Hispania și Britannia. Avea propriul senat iar o listă parțială a consulilor săi încă mai supraviețuiește. A menținut religia romană, limba și cultura și a fost mult mai preocupat cu lupta împotriva triburilor germanice decât împotriva altor romani. Cu toate acestea, în timpul domniei lui Claudius Gothicus (268-270), mari teritorii ale Imperiului Galic au fost restaurate conducerii romane.
În aproximativ același timp, provinciile de est au fost integrate în Imperiul Palmyrei sau Imperiul Palmyrez, sub conducerea reginei Zenobia.
În 272, împăratul Aurelian a reușit în sfârșit să supună Palmyra și să revendice teritoriul acesteia în numele Imperiului. Cu estul asigurat, el și-a întors atenția înspre vest, ocupând Imperiul Galic un an mai târziu. Datorită unei înțelegeri secrete dintre Aurelian și împăratul galic Tetricus I și fiul său Tetricus al II-lea, armata galică a fost învinsă rapid. În schimb, Aurelian le-a cruțat viețile și le-a oferit celor doi foști rebeli poziții importante în Italia.
Tetrarhia
thumb|left|200px|Sculptură reprezentând tetrarhia romană Frontierele externe au fost în cea mai mare parte liniștite pentru restul Crizei din secolul al III-lea sau anarhia militară, deși între moartea lui Aurelian din 275 și accederea la domnie a lui Dioclețian zece ani mai târziu cel puțin opt împărați sau succesori la tron au fost uciși, mulți asasinați de către propriile trupe.
Diviziunea politică a Imperiului Roman a început sub Dioclețian. În 286, prin crearea tetrarhiei, i-a oferit partea de vest lui Maximian ca august și l-a numit pe Constantius Chlorus drept subordonat al său (cezar). Acest sistem a separat efectiv imperiul în patru părți și a creat capitale distincte în afară de Roma ca un mod de a evita neliniștea civililor care marcase secolul al III-lea. În vest, capitalele au fost Mediolanumul lui Maximian (azi Milano) și Trierul lui Constantius. La 1 mai 305, cei doi vechi Auguști s-au retras și au fost înlocuiți de Cezarii lor respectivi.
Constantin cel Mare Sistemul tetrarhiei a eșuat atunci când împăratul roman apusean, Constantius, a murit pe neașteptate în 306, și fiul său Constantin cel Mare a fost proclamat Augustus peste vest de către legiunile din Britania. O criză a urmat deoarece mai mulți pretendenți au încercat să conducă jumătatea vestică. În 308, Augustus de est, Galeriu, a organizat o conferință la Carnuntum care a reînviat tetrarhia prin împărțirea Occidentului între Constantin și Licinius. Constantin a fost mult mai interesat de cucerirea întregului imperiu. Printr-o serie de lupte în Est și Vest, Licinius și Constantin au stabilizat părțile lor, respectiv ale Imperiului Roman până în 314, și a început să concureze pentru controlul exclusiv al unui stat reîntregit. Constantin a ieșit victorios în 324, după predarea și uciderea lui Licinius în urma bătăliei de la Chrysopolis.
Tetrarhia s-a încheiat, dar ideea împărțirii Imperiului Roman între doi împărați a rămas validă. Împărații foarte puternici ar reuni sub conducerea lor, dar odată cu moartea lor, Imperiul Roman va fi divizat din nou între Est și Vest.
A doua împărțire Constantius s-a născut în 317, la Sirmium, Pannonia. A fost al treilea fiu al lui Constantin cel Mare, și al doilea al celei de-a doua soție a sa, Fausta, fiica lui Maximian. Constantius a fost făcut de către tatăl său Cezar la 13 noiembrie 324. Imperiul Roman a fost sub conducerea unui singur împărat, dar, cu moartea lui Constantin în 337, războiul civil a izbucnit între cei trei fii ai săi, împărțind Imperiul în trei. Occidentul a fost unificat în 340 sub Constans, care a fost asasinat în 350 din ordinul uzurpatorului Magnentius; după ce Magnentius a pierdut bătălia de la Mursa Major, o reunificare completă a întregului Imperiu a avut loc în 353 sub Constanțiu al II-lea.
Constanțiu al II-lea și-a concentrat puterea sa în Est și este considerată ca fiind primul împărat al Imperiului Bizantin. Sub conducerea sa, orașul Bizanț a fost pe deplin dezvoltat precum o capitală. În 361, Constanțiu al II-lea s-a îmbolnăvit și a murit, iar nepotul lui Constantin Chlorus, Iulian, care a servit ca Cezar sub Constanțiu al II-lea, a preluat puterea. Iulian a fost ucis în 363, în bătălia de la Samarra împotriva Imperiului Persan și a fost urmat de Iovian, care a domnit numai până în 364.
Împărțirea definitivă