Limba germană (în germană deutsche Sprache, uzual Deutsch ) este o limbă germanică care aparține grupului vestic al limbilor germanice (i.e., limbi vest-germanice sau occidentale). Formează împreună cu neerlandeza (olandeza) un continuum dialectal la granița dintre Europa Centrală și de Vest. Fiind o limbă pluricentrică, germana are ca variantă oficială principală germana standard ( – varianta literară standardizată a limbii), forma predominantă fiind cea din Germania (). Pe lângă aceasta formă predominantă, germana mai are alte două forme standardizate importante, mai precis germana austriacă () respectiv germana elvețiană (). În afara variantelor standardizate, limba germană este vorbită la nivel regional într-o serie de dialecte, cunoscute ca dialectele limbii germane (.
Germana este vorbită ca limbă maternă de majoritatea populației în Germania, Austria, Elveția, Luxemburg și Liechtenstein, în estul Belgiei, precum și în regiunea Schleswigul de Nord/Norslesvig (Nordschleswig) din sudul Danemarcei (în sudul peninsulei Iutlanda, mai precis), în regiunea autonomă Tirolul de Sud (Südtirol) din nordul Italiei, în voievodatul Opole al Poloniei și în regiunile Alsacia (Elsass)În și Lorena (Lothringen)În din Franța. De asemenea, germana e vorbită ca limbă maternă de 45 mii de persoane în Cehia (mai ales în regiunea istorico-geografică Egerland) și de cca. 110 mii de persoane în Ungaria (cu precădere în regiunea istorico-geografică Transdanubia () fiind folosită ca limbă oficială locală în orașul Sopron sau Ödenburg).
În România, conform recensământului populației din 2022, limba germană este vorbită de circa 0,1% din populația țării. De asemenea, limba germană este recunoscută oficial la nivel guvernamental ca limbă a unei minorității naționale (i.e., a germanilor din România) și este vorbită cu precădere la nivel nativ în Transilvania (de sașii transilvăneni, landleri, țipțeri precum și șvabii sătmăreni) respectiv Banat (de șvabii bănățeni). La nivel nativ, ca limbă a unei minorități etnice naționale, germana mai este vorbită în România de comunități germanofone mai mici, mai precis germanii bucovineni (în sudul Bucovinei, județul Suceava) respectiv germanii regățeni (în Moldova și Țara Românească, i.e., pe cuprinsul celor două regiunilor istorice românești ale Vechiului Regat) sau cei dobrogeni (în nordul Dobrogei). Pe lângă germana standard, minoritățile germanofone din România vorbesc o serie de dialecte, în funcție de regiunea lor nativă (unul dintre cele mai notabile fiind dialectul săsesc). În trecut, în Regatul României, limba germana a fost vorbită în Basarabia de asemenea de minoritatea germanofonă a germanilor basarabeni.
În plus, limba germană este vorbită de un număr destul de mare de coloniști și imigranți germani în SUA (cca. 45 milioane de etnici germani dintre care 6,1 milioane utilizează germana ca limbă maternă), Canada (2,5 milioane de etnici germani dintre care 300 mii vorbitori nativi de germană), Mexic (90 mii vorbitori ca limbă maternă), Argentina (1,5 milioane de persoane cu descendență germană dintre care 350 mii folosesc germana ca limbă maternă), Uruguay (40 mii de etnici germani, inclusiv 10 mii vorbitori de germană ca limbă maternă), Brazilia (cca. 5 milioane de etnici germani dintre care 900 mii vorbesc germana ca limbă maternă), Paraguay (250 mii vorbitori ca limbă maternă), Chile (cca. 150 mii de etnici germani dintre care 20 mii vorbitori nativi de germană), Namibia (30 mii vorbitori ca limbă maternă), Rusia (450 mii vorbitori ca limbă maternă), Kazahstan (350 mii vorbitori ca limbă maternă) și Australia (cca. 1 milion de etnici germani dintre care 200 mii mai rămân vorbitori nativi de germană).
Pronunție și grafie Detaliile din această secțiune se referă, în primul rând, la limba germană standard (Hochdeutsch). Pronunția în celelalte dialecte germane poate diferi mult de pronunția standard.
Lungimea (sau cantitatea) sunetelor joacă un rol important în limba germană. O vocală pronunțată lung sau scurt poate produce o diferență între două cuvinte care în rest sunt identice. De exemplu, Miete, cu i pronunțat lung, înseamnă „chirie”, dar Mitte, cu i pronunțat scurt, înseamnă „mijloc”, „centru”. Ofen, cu o lung, înseamnă „cuptor”, „sobă”, dar offen, cu o scurt, înseamnă „deschis”. După cum se observă din aceste exemple, în limba germană și substantivele comune sunt scrise cu inițială majusculă.
Pentru a distinge între vocale lungi și vocale scurte, ortografia germană folosește consoane simple sau duble. După vocale scurte se scriu, de obicei, consoane duble (tt, dt, ll, ck, mm, nn, ss, tz etc.), iar după vocale lungi sau diftongi se scriu consoane simple (t, d, l, m, n, s, z etc.). Pentru a se reda sunetul s după o vocală lungă sau după diftong, în scrierea germană se folosește în multe cazuri, încă din evul mediu, și litera specială ß, numită pe românește „s dur” sau și „s ascuțit” (scharfes S sau Eszett). Astfel: ich esse (= eu mănânc) se pronunță cu e scurt, dar ich aß (= eu mâncam, am mâncat) se pronunță cu a lung.
Multă vreme pentru litera minusculă specială ß nu a existat majusculă corespunzătoare. În loc de „s dur mare”, care nu a existat, se scria SS. Totuși, în iunie 2008 organizațiile internaționale de standardizare ISO și DIN au hotărât introducerea literei majuscule „s dur” cu codul Unicode 1E9E. Motivul este normarea tehnicilor de scriere. Noua literă „s dur majuscul” încă nu este întâlnită în practică.
În germana din Elveția și Liechtenstein litera ß nu se folosește deloc, și în loc de ß se scrie ss.
O altă deosebire față de română, întâlnită în multe dialecte germane actuale, este faptul că litera r se pronunță foarte voalat, și uneori nici nu se distinge acustic.
Vocalele a, o și u se folosesc și în varianta cu umlaut, care este o modificare a pronunției lor. Umlautul se notează în scris cu semnul diacritic numit „tremă”, format din două puncte plasate orizontal deasupra literei: ä, ö și ü, iar la majuscule: Ä, Ö și Ü. ä și Ä se pronunță asemănător cu un „e” românesc, dar foarte deschis; ö și Ö se pronunță asemănător cu „eo”, așa ca în cuvintele românești foehn, bleu și loess. ü și Ü se pronunță asemănător cu „iu”, așa ca în cuvintele românești etui și tul. În loc de vocală cu umlaut se mai poate scrie și: ae, respectiv oe și ue (excepție: în numele proprii), dar aceste perechi de litere se pronunță la fel ca și ä respectiv ö și ü.
Alte particularități fonetice germane: äu se pronunță (simplificat) ca și „oi”. c se pronunță în multe cazuri ca și „țe”; e se pronunță deseori ca un „ă”; ei se pronunță ca și „ai”; eu se pronunță (simplificat) ca și „oi”. ge se pronunță ca „ghe”; gi se pronunță ca și „ghi”; j se pronunță ca un „i”; r se pronunță în multe dialecte germane foarte voalat, eventual chiar deloc s se pronunță în multe cazuri ca și „z”; sch se pronunță ca un „ș”; sp se pronunță în multe cazuri ca și „șp”; în unele dialecte nordice se pronunță sp; st se pronunță în multe cazuri ca și „șt”; în unele dialecte nordice se pronunță st; v se pronunță ca un „f”; w se pronunță ca un „v”; excepție: în multe nume proprii germane, w-ul final nu se pronunță deloc: Beeskow; Treptow; Pankow; Bülow; Thiessow, și multe altele; y se pronunță ca și „ü” (vezi mai sus); z se pronunță ca un „ț”.
Istorie Istoria limbii germane își are originea odată cu apariția limbii germane vechi (i.e., Althochdeutsch). Lucrările scrise pentru această limbă au apărut la sfârșitul secolului al IX-lea. Aceste lucrări erau în mare parte scrieri religioase. Printre aceste scrieri putem enumera: Georgslied, Ludwigslied, Evangelienbuch, precum și alte imnuri și rugăciuni.
Una dintre primele poezii creștine ce a fost scrisă în limba germană înaltă veche se numea Muspilli. Cartea descrie situația în care ajunge sufletul omului după moarte. O altă scriere în limba germană înaltă veche este Hildebrandslied, un poem secular. Cartea descrie povestea dintre un tată și un fiu care s-au cunoscut intr-o luptă. Aceste două scrieri au fost unele dintre primele opere ce aveau conținut laic. În cartea Hildebrandslied, se poate observa pentru prima dată, într-un text scris în limba germană, utilizarea concomitentă a dialectelor vechi germane, cât și a celor săsești vechi.
Limba germană înaltă veche nu avea o structură constantă, care funcționa simultan pe întreg teritoriu al Germaniei de astăzi. Aceasta era prezentă prin existența mai multor dialecte regionale. Cele mai cunoscute dialecte din zona Germaniei, din secolul VII, erau cele bavareze, turingice și alamane. Aceste dialecte circulau in sud-centrul Germaniei contemporane, precum și în zona Austriei de astăzi. Conform izvoarelor istorice, limba germană înaltă veche a fost la început influențata de limba latină, iar scrisul pentru această limbă se folosea ocazional (în special pentru textele religioase) în alfabetul latin.
Cu toate ca limba germană înaltă veche era predominantă in zona Germaniei, această limbă a avut de suferit o serie de modificări de-a lungul timpului. Aceste modificări au fost atât fonetice, morfologice, fonologice cât și sintactice. Datele istorice confirmă faptul că această limbă a fost mai degrabă instabilă, iar acest fapt a fost cauzat din lipsa unei reglementări mai riguroase. Limba germană înaltă veche a avut o ușoara reglementare la sfârșitul anului 1050, care din păcate, nu a avut puterea de a se menține și a se răspândi pe întreg teritoriul german. Dialectele care au trecut prin cea de a doua schimbare a vocalelor germane în Evul Mediu sunt considerate membre ale limbii germane.
Din motive de izolare geografică (i.e., munți înalți, păduri întinse) și din motive economice (rutele comerciale erau de obicei de-a lungul râurilor), limba germană a avut inițial o multitudine de dialecte care s-au dezvoltat aproape independent. Din cauza faptului că pe teritoriul Germaniei de azi au existat multe state mici, nu a existat pentru mult timp nici o forță care să acționeze pentru unificarea sau standardizarea germanei. Printre primele evenimente care au dus spre standardizare se numără traducerea Bibliei de către Martin Luther (Noul Testament în 1521 și Vechiul Testament în 1534), care se bazează pe limba germană vorbită în popor și pe cea folosită în cancelariile habsburgice.
Germana înaltă (Hochdeutsch, Standarddeutsch sau, mai precis, Standardhochdeutsch) în sensul de germană standard s-a format în sec. XVI-XVII în baza dialectelor intermediare (Mitteldeutsch) între germana de sus și cea de jos. Lucrările pentru mass media și în special cele scrise (i.e., ziarele) sunt aproape toate produse în Hochdeutsch, care este o limbă universală înțeleasă în toate zonele de limbă germană de pe glob (cu excepția preșcolarilor în zone unde se vorbește doar dialect - dar în era televiziunii, până și ei ajung să înțeleagă germana înaltă, chiar înainte de a merge la școală).
Germana înaltă (Hochdeutsch) mai are însă și un alt înțeles, anume totalitatea următoarelor limbi și dialecte: limbile germană standard, idiș și luxemburgheză, dialectele din zona centrală și de sud a Germaniei, dialectele vorbite în Austria, Liechtenstein, Elveția, Luxemburg, Tirolul de sud (Italia), Alsacia și Lorena (Franța), Belgia, Polonia, Statele Unite ale Americii (SUA), Rusia, România, Danemarca, precum și mai multe țări din America de sud și din sudul Africii.
Primul dicționar al Fraților Grimm, ale cărui 16 părți au fost publicate între 1852 și 1960, a fost și încă este cel mai complet recensământ al cuvintelor din limba germană. În 1880, regulile gramaticale și ortografice de la acea vreme au apărut în lexiconul Duden, numit așa după autorul acestuia, Konrad Duden.7. Juli 1880 - Dudens "Orthographisches Wörterbuch" erscheint, WDR, 7 iulie 2015 În 1901, această carte a fost declarată definiția standard a limbii germane.