David Keith Lynch () a fost un producător, regizor, compozitor și scenarist de film american.
Filmele lui Lynch sunt cunoscute pentru elementele lor de suprarealism, secvențele de vis și coșmar, imaginile stranii de multe ori cu elemente distincte de noir și neo-noir, coloana sonoră creată cu meticulozitate. Deseori, creațiile sale explorează misterele orășelelor (ficționale, dar "tipice") din Statele Unite (Blue Velvet și serialul de televiziune Twin Peaks) sau ale marilor metropole (Lost Highway, Mulholland Drive).
In decursul îndelungatei sale cariere, Lynch a dezvoltat o abordare consistentă a povestirii și un stil vizual (adesea conotat ca lynch-ian) pe care spectatorii din lumea întreagă le recunosc imediat. Deși nu a fost niciodată un factor major al vânzărilor, Lynch a fost un favorit permanent al criticilor de film și are un număr impresionant de fani devotați. 250px|right|thumb|David Lynch la Cannes, 2001
Cariera Tinerețea
Lynch a urmat cursurile liceului la Corcoran School of Art în Washington, D.C. S-a înscris apoi la School of the Museum of Fine Arts din Boston, Massachusetts, un an înainte de a pleca în Europa cu intenția de a studia cu pictorul expresionist Oskar Kokoschka. Deși plănuise să stea trei ani, Lynch s-a întors în Statele Unite după numai 15 zile.
Philadelphia și scurt metrajele
În 1966, Lynch s-a mutat la Philadelphia, unde a urmat Academia de Arte Frumoase din Pennsylvania (PAFA) și a făcut o serie de mozaicuri complexe în forme geometrice pe care le-a denumit Simfonii industriale. Tot aici a început să lucreze la filme. Primul său scurt metraj Six Figures Getting Sick (1966), pe care îl descrie ca "57 de secunde de creștere și foc și trei secunde de vomă", a fost proiectat în buclă la o expoziție de artă. A câștigat concursul anual de film al Academiei.
Incepând cu 1970, Lynch și-a concentrat atenția asupra filmului. A beneficiat de o bursă de 5.000 de dolari de la Institutul de Film American (conform American Film Institute, sau AFI) pentru a produce The Grandmother, un film despre un băiat neglijat care își "crește" o bunică dintr-o graunță. Filmul de 30 de minute conține deja multe elemente care vor deveni tradiționale pentru Lynch, printre care sunete și imagini neliniștitoare și interesul pentru dorințele inconștiente, acestea înlocuind adesea povestirea tradițională.
Eraserhead
În 1971, Lynch s-a mutat la Los Angeles, California pentru a studia la Conservatorul AFI. La conservator, Lynch a început să lucreze la primul său de film lung-metraj, Eraserhead, folosind o bursă de 10.000 de dolari, primită de la AFI. Bursa nu i-a fost suficientă pentru a termina filmul și în lipsă de buget, Eraserhead a fost filmat intermitent pană în 1977. Un film enigmatic, Eraserhead spune povestea unui tânăr tăcut (Jack Nance) trăind pe un maidan industrial, a cărei prietenă dă naștere unui copil ciudat, un mutant care plânge în continuu. Lynch s-a referit la Eraserhead ca la "povestea mea cu Philadelphia", ceea ce înseamnă că filmul reflectă toate elementele periculoase și angoasante pe când studia și trăia în Philadelphia (). El a spus "acest sentiment m-a marcat profund. Si când a revenit la suprafață, a devenit Eraserhead". Filmul reflectă și teama regizorului de rolul de tată, personificată în copilul ciudat. Lynch refuză să discute despre cum a fost făcut copilul și o legendă urbană pretinde că acesta a fost creat dintr-un fetus de vacă îmbălsămat. Filmul final a fost inițial considerat că fiind imposibil de scos pe piață, dar mulțumită eforturilor distribuitorului Ben Barenholtz, a devenit un clasic. A fost de asemenea și un succes la public, lansându-l pe Lynch în avangarda filmului. Stanley Kubrick a spus că filmul este unul din favoritele sale absolute. Acesta a cimentat echipa de actori și tehnicieni care îi vor defini textura lucrărilor sale în anii următori, incluzându-i pe cameramanul Frederick Elmes, pe designerul de sunet Alan Splet și pe actorul Jack Nance.
The Elephant Man, Dune, Blue Velvet
Eraserhead a atras atenția producătorului Mel Brooks care l-a angajat pe Lynch pentru a regiza în anii '80 Elephant Man, o biografie a lui Joseph Merrick, un om cu o gravă diformitate, trăind din epoca victoriană. Filmul a fost un succes financiar și comercial și a câștigat opt nominalizări la Oscar, printre care Cel mai bun regizor și Cel mai bun scenariu adaptat pentru Lynch. Filmul i-a stabilit și poziția de regizor hollywoodian viabil comercial, deși întunecat și neconvențional. Apoi, Lynch a acceptat să regizeze o adaptare a povestirii SF Dune a lui Frank Herbert pentru compania De Laurentiis Entertainment Group a producătorului italian Dino De Laurentiis cu condiția ca aceasta să producă un al doilea proiect al lui Lynch, asupra căruia regizorul ar fi avut control creativ total. Deși De Laurentiis a sperat într-un al doilea Războiul stelelor, Dune (1984) al lui Lynch a fost un eșec comercial și critic, care a costat 45 de milioane de dolari și care a câștigat 27.4 milioane în Statele Unite. Filmul a fost ciopârțit prin montaj - cele 137 de minute au fost obținute din montajul de trei ore și jumătate al lui Lynch într-un fel care a făcut acțiunea de neînțeles. Studioul a scos pe piață versiunea mai lungă pentru televiziune în care s-au refolosit scene din versiunea lungă originală; totuși, principala condiție a fost ca anumite scene din altă parte a filmului să fie repetate de-a lungul poveștii ca să dea impresia că astfel filmul a devenit mai lung. În orice caz, nici această versiune nu a fost identică cu cea a lui Lynch, ci mai degrabă una despre care studioul a crezut că este mai de înțeles decât varianta care a rulat în cinematografe. Lynch a protestat contra acestor schimbări și a renegat versiunea lungă, a cărui regizor a fost creditat Allen Smithee. Aceasta versiune a fost comercializată pe video în lumea întreagă. Cel de-al doilea film de Lynch finanțat de De Laurentiis a fost Blue Velvet din 1986, povestea unui student (Kyle MacLachlan) care descoperă partea negativă a orășelului său în timp ce face investigații despre o ureche tăiată găsită pe câmp. Filmul conține performanțe remarcabile ale actriței Isabella Rossellini în rolul unei tulburate cântărețe de bar și a lui Dennis Hopper în rolul unui criminal sociopat și lider al unui grup de gangsteri. Blue Velvet are un succes enorm la critică și îi aduce lui Lynch a doua nominalizare la Oscar pentru cel mai bun regizor. Filmul introduce câteva elemente comune în lucrările sale, printre care femei abuzate, misterele micilor orașe, cântece vechi folosite în mod neconvențional. "Blue Velvet" cântat de Bobby Vinton și "In Dreams" de Roy Orbison sunt ambele prezentate în moduri deranjante. De asemenea, a fost prima colaborare cu compozitorul Angelo Badalamenti, care va contribui în continuare la toate filmele sale de lung metraj.
Twin Peaks, Wild at Heart, Industrial Symphonies, American Chronicles și Hotel Room
La sfârșitul anilor '80, Lynch a avut dificultăți în a găsi finanțare pentru câteva scenarii finalizate. Apoi a colaborat cu producătorul de televiziune Mark Frost pentru serialul Twin Peaks, despre un orășel din statul Washington care este locul câtorva întâmplări bizare. Serialul s-a centrat pe investigația morții unei eleve de liceu, Laura Palmer, făcută de agentul special FBI Dale Cooper (interpretat de Kyle MacLachlan). Investigația dezvăluie secretele multor locuitori ai orașului. Lynch a regizat șase episoade ale serialului, inclusiv episodul pilot, a scris și a colaborat la altele și chiar a jucat în câteva. Serialul a debutat la postul ABC Network pe 8 aprilie 1990 și s-a transformat cu timpul din succes cult în fenomen cultural. Nici un alt proiect al lui Lynch nu a fost acceptat atât de bine de către majoritatea publicului. Fraze cheie din serial au intrat în dialectul cultural și parodii au fost făcute în alte spectacole, în Saturday Night Live și în The Simpsons (Familia Simpson). Lynch a apărut pe coperta revistei Time în mare parte datorită succesului serialului. Lynch apare în serial în rolul șefului de birou FBI regional Gordon Cole, parțial surd, țipând în continuu.
Totuși, Lynch n-a fost de acord cu ABC Network în câteva aspecte, și mai ales în decizia de a revela sau nu pe ucigașul Laurei Palmer. Studioul a insistat ca revelația să fie făcută în al doilea sezon, dar Lynch a dorit ca misterul să dureze cât serialul. Lynch a devenit în curând demotivat de serial (mulți actori se vor plânge că se simt abandonați) și după ce a filmat episodul pilot a început să lucreze la Wild at Heart. Adaptat după nuvela lui Barry Gifford, Wild at Heart este un film halucinant (un road movie) având în rolurile principale pe Nicholas Cage și pe Laura Dern. A câștigat Palme d'Or la Festivalul de la Cannes din 1990 dar a fost prost primit de către critici și de spectatorii americani. Mulți au ieșit în timpul pre-vizionărilor. Veriga lipsă între Twin Peaks și Wild at Heart este Industrial Symphony No. 1: The Dream of the Broken Hearted. Filmul este o nouă colaborare cu compozitorul Angelo Badalamenti. În film sunt zece cântece cu Julee Cruise și câțiva membri ai echipei de actori din Twin Peaks ca și Nicholas Cage, Laura Dern. Lynch a descris spectacolul muzical ca "efectele de sunet ale muzicii și ale... happening-ului pe scenă. Si are o legătură cu...hm, sfârșitul unei relații". David Lynch a produs un film al spectacolului în 1990. Între timp, Twin Peaks a suferit o scădere a popularității și a fost anulat în 1991. Totuși, Lynch a scris un scenariu despre ultimele șapte zile din viața Laurei Palmer, acțiunea petrecându-se înaintea celei din serial. Filmul rezultant, Twin Peaks: Fire Walk With Me (1992), a fost un eșec de box office și a primit cele mai proaste critici din cariera lui Lynch. În această perioadă, împreună cu Mark Frost a scris și a regizat câteva episoade din comedia On the Air pentru ABC, comicăriile ridicole ale unui studio de televiziune din anii '50. În Statele Unite doar trei episoade au fost difuzate, desi șapte au fost filmate. În Olanda, VPRO a difuzat toate cele șapte episoade. Lynch a mai produs, cu Frost, și regizat documentarul de televiziune American Chronicles.
Lost Highway, The Straight Story, Mulholland Drive, INLAND EMPIRE
În 1997, Lynch a revenit cu filmul neliniar, negru, Lost Highway, scris împreună cu Barry Gifford și având în rolurile principale pe Bill Pullman și pe Patricia Arquette. Filmul a fost un eșec comercial și a primit critici împărțite. Totuși, datorită în parte coloanei sonore cu Marilyn Manson, Rammstein, Nine Inch Nails și Smashing Pumpkins, l-a ajutat pe Lynch să-și câștige o nouă audiență printre membrii Generației X. În 1999, Lynch și-a surprins fanii și criticii cu The Straight Story, o producție Disney, care este la prima vedere un film simplu și umil despre povestea adevarată a unui bătrân din Iowa (Richard Farnsworth) care conduce o secerătoare până în Wisconsin pentru a face pace cu fratele său bolnav. Filmul a primit critici pozitive și i-a câștigat o nouă audiență lui Lynch. În același an, Lynch i-a abordat pe cei de la ABC încă odată cu ideea unei drame de televiziune. Rețeaua de televiziune i-a aprobat lui Lynch să filmeze un episod pilot de două ore pentru serialul Mulholland Drive, dar disputele despre conținut și lungime au făcut ca proiectul să fie definitiv îngropat. Cu șapte milioane de dolari de la distribuitorul francez Canal Plus, Lynch a terminat episodul-pilot transformându-l în film. Mulholland Drive este o poveste enigmatică despre partea întunecată a Hollywood-ului și are în rolurile principale pe Naomi Watts, Laura Elena Harring și Justin Theroux. Filmul a fost un succes relativ de box office în lume și a fost un succes de critică. Lynch a câștigat premiul pentru Cel mai bun regizor la Festivalul de la Cannes în 2001 (ex-equo cu Joel Coen pentru The Man Who Wasn't There) și premiul pentru Cel mai bun regizor de la New York Film Critics Association.