Consiliul de Coroană din 17-19 februarie 1918

Consiliul de Coroană din 17-19 februarie 1918 a fost un Consiliu de Coroană care s-a desfășurat în trei reuniuni succesive, în perioada 17 februarie/2 martie-19 februarie/4 martie 1918 la Iași și a avut ca scop stabilirea conduitei politice față de ultimatumul transmis de Puterile Centrale, de a încheia imediat un tratat de pace.Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, București, 1997

Miza implicată de decizia Consiliului de Coroană era una de o importanță crucială pentru România. În conformitate cu prevederile art. V din tratatului de alianță cu Antanta, România se obligase să nu „semneze păci separate sau pacea generală decât împreună și simultan” cu ceilalți aliați. Sub această condiție, prin același tratat, Antanta recunoștea drepturile României asupra teritoriilor din Imperiul Austro-Ungar revendicate. După armistițiul de la Focșani și în condițiile cedării generalizate a frontului rus, România a informat aliații vestici că rămânând singură pe Frontul de Răsărit ar putea fi forțată să încheie o pace separată, lucru refuzat categoric de aceștia, în special de Franța, care cerea continuarea rezistenței chiar în afara teritoriului național. În aceste condiții, cedarea la ultimatumul Puterilor Centrale și încheierea unei păci separate ar fi însemnat pentru România pierderea oricărui drept de a participa la negocierea păcii postbelice, făcând zadarnice toate sacrificiile făcute în cei doi ani de război.

Lucrările Consiliului de Coroană s-au desfășurat în trei reuniuni, la reședința regală din Iași, în dezbateri confruntându-se două mari curente de opinie. Primul a fost susținut de rege și de marea majoritate a decidenților politici, care doreau acceptarea condițiilor de pace în vederea salvgardării existenței statului român și a armatei, dar prin abordarea unei tactici de tergiversare care să permită câștigarea de timp, în eventualitatea unei victorii decisive a Aliaților. Cea de-a doua tabără, a fost constituită din adepții rezistenței până la capăt, al cărei exponent principal a fost regina Maria. După dezbateri aprinse, consiliul a căzut de acord asupra primei abordări, mandatând guvernul să înceapă negocierile cu Puterile Centrale.

Acest fapt a provocat o reacție violentă a Franței, care a rămas pe aceeași poziție intransigentă, de a nu mai recunoaște statutul de aliat al României, în cazul încheierii păcii separate. Meritul principal în prezervarea drepturilor României a revenit regelui Ferdinand, care, susținut constant de regina Maria, a refuzat să ratifice acest tratat până la sfârșitul războiului, în ciuda presiunilor puternice, interne și externe. Neratificarea de către rege a făcut ca tratatul și efectele sale să fie lovite de nulitate.

Contextul

Evoluția evenimentelor internaționale din perioada ianuarie-martie 1918 a fost una defavorabilă pentru statul român. La 28 ianuarie/9 februarie 1918 a intrat în vigoare tratatul de pace dintre Puterile Centrale și Ucraina. La 18 februarie/3 martie 1918 a fost semnat tratatul de pace dintre Republica Sovietică Federativă Rusă pe de o parte și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman, pe de altă parte. În acest context, România s-a găsit complet încercuită de Puterile Centrale. ***, Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1989

La 27 ianuarie/9 februarie, guvernul Brătianu a demisionat fiind înlocuit cu guvernul condus de Alexandru Averescu. La 10/23 februarie miniștrii de externe ai Imperiului German - Richard von Kühlmann și Imperiului Austro-Ungar – Ottokar Czernin au sosit la București în vederea începerii tratativelor de pace.Lt.-Colonel Alexandru Ioanițiu, Războiul României: 1916-1918,vol II, Tipografia Geniului, București, 1929General Gheorghe Dabija, Armata română în răsboiul mondial (1916-1918), vol. IV, Tipografia „Lupta” N. Stroilă, București, 1936

Decise să-și valorifice avantajele politico-strategice în Europa de Est, Puterile Centrale au hotărît să scoată România definitiv din luptă. La 23 ianuarie/5 februarie 1918, acestea au trimis guvernului român o notă ultimativă, amenințând că vor relua acțiunile militare împotriva României, dacă nu se vor iniția imediat negocieri diplomatice în vederea încheierii păcii. La 17 februarie/2 martie 1918 Puterile Centrale au denunțat armistițiul cu România, amenințând-o cu ocuparea.

Ultimatumul

În urma întrevederii dintre regele Ferdinand și contele Czernin care a avut loc la 14/27 februarie 1918, în gara Răcăciuni, Czernin l-a informat pe regele Ferdinand că are 48 de ore la dispoziție pentru da un răspuns la solicitările Puterilor Centrale, care, dacă era pozitiv, dădea speranțe României la o pace onorabilă; în caz contrar, ea putându-se aștepta la ce era mai rău.Petre, Otu, Mareșalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, ediția a 2-a, Editura Militară, București, 2009

Regele Ferdinand a revenit foarte afectat de la această întâlnire, realizând că practic nu mai există scăpare de la încheierea unei păci separate cu Puterile Centrale. Acesta a considerat că trebuia să-și focalizeze eforturile asupra identificării celei mai bune formule politice pentru aceasta, cât și pentru salvarea armatei, în sensul evitării desființării și dezarmării sale. Maria, Regina României, Jurnal de război. 1918, Editura Humanitas, București, 2016

„Era de-a dreptul înnebunit, a început să plângă când am încercat să-l conving că asemenea condiții sunt de neacceptat, că dacă le primește riscă să nenorocească țara ani și ani de-acum încolo; mi-a dat de înțeles destul de limpede că, dacă nu acceptă, ar însemna să ucidă țara cu totul.” ______ Regina Maria, Jurnal de război În același timp, în zilele de 15/28 februarie și 16 februarie/1 martie au avut loc dezbateri intense în cadrul guvernului, pozițiile membrilor acestuia oscilând de la demisie până la asumarea deschisă a unei alianțe cu Puterile Centrale împotriva Antantei (Matei B. Cantacuzino și Constantin Garoflid).Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. IV, Editura Humanitas, București, 1994 Averescu a refuzat ideea demisiei guvernului, cu argumentul că „nu avea cine să ne înlocuiască (!)” și, într-o ultimă încercare de a câștiga timp a trimis reprezentanților Puterilor Centrale la data de 16 februarie/1 martie ora 13.30, o telegramă pe care mâna sa dreaptă, ministrul justiției Constantin Argetoianu a considerat-o drept „depeșă compromițătoare”.

„Dacă aș fi cunoscut la vreme conținutul acestei compromițătoare depeșe, cred că ea n-ar fi plecat niciodată. Pentru câștigare de timp era destul să se trimită lista plenipotențiarilor, cu o simplă frază de rezervă păcii. Polologhia redactată de Averescu (greșelile de franțuzește sînt cea mai bună dovadă că habar n-am avut de ea) nu era menită să ne cîștige cinci minute mai mult de răgaz, dar conținea grave angajamente cu privire la politica noastră după încheierea păcii, marcând intențiuni și îndrumări cu totul opuse celor pe care bazasem acțiunea noastră.” ______ Constantin Argetoianu, Memorii Ca și în cazul altui tratat controversat încheiat de Alexandru Averescu în aceeași perioadă - Acordul Averescu-Racovski, transmiterea acestei telegrame a scos din nou la iveală naivitatea politică și lipsa abilităților diplomatice ale acestuia, „el trăind sub obsesiunea că relațiile sale personale cu Mackensen pot influența hotărârile Germaniei„. Argetoianu și-a prezentat demisia lui Averescu, în cadrul unei discuții aprinse cu acesta în care i-a reproșat concesiile făcute Puterilor Centrale, nenecesare și care șubrezeau poziția României în negocierile care aveau să urmeze. Ulterior Argetoianu a revenit asupra demisiei.

Telegrama lui Averescu n-a produs efectul dorit, în sensul că nu numai nu a dus la câștigarea de timp pentru partea română, ci, prin atitudinea submisivă s-a constituit într-un imbold pentru Puterile Centrale, determinându-le ca în ziua următoare să ceară concesii suplimentare guvernului român. Înainte de miezul nopții de 16/17 februarie, Puterile Centrale au răspuns telegramei prim-ministrului României o notă ultimativă, cu condiții ce trebuiau acceptate până la data de 17 februarie/2 martie 1918, ora 12.00.

După primirea notei ultimative, Averescu a decis să meargă la rege „pentru ca fiecare să-și ia părticica lui de răspundere”, cerându-i convocarea unui Consiliu de Coroană, pentru a doua zi.

Cutumele

Consiliul de Coroană era un organism cu caracter ad-hoc, creat pe lângă rege, cu rol consultativ. Organizarea și funcționarea sa nu era reglementată printr-un act normativ specific. În acest context, desemnarea participanților la reuniunile din 17-19 februarie s-a făcut pe baze cutumiare, pornind de la precedentele reprezentate de consiliul din 1914 și consiliul din 1916. Au fost invitați doar reprezentanți ai partidelor aflate la guvernare, fapt care a generat nemulțumirea Partidului Muncii, ca și a formațiunilor conduse de Nicolae Iorga și A. C. Cuza. Regele a mai propus să fie invitați mitropolitul Moldovei, Pimen Georgescu și comandantul suprem al armatei, generalul Constantin Prezan, dar s-a lovit de refuzul lui Averescu.

O altă cutumă prevedea că luările de cuvânt din cadrul Consiliului de Coroană nu se consemnează în procese verbale, cutumă care a fost invocată de Ion I. C. Brătianu la începerea primei reuniuni, când generalul Constantin Iancovescu a încercat să le consemneze.

Discuțiile din cadrul celor trei reuniuni au fost totuși înregistrate în scris, în trei procese verbale redactate de fostul ministru liberal Alexandru Constantinescu, revizuite de Ion I. C. Brătianu și prezentate ulterior spre aprobare Regelui. Contrar cutumei de până atunci, Brătianu a ținut ca discuțiile să fie consemnate, pentru avea o dovada indiscutabila a atitudinii lui, la discuțiile viitoare cu aliații, pe marginea încheierii păcii.Ion G. Duca, Amintiri politice, vol. III, Jon Dumitru Verlag, München, 1982 Averescu a bagatelizat ulterior consemnările din aceste procese verbale, considerându-le niște relatiuni, „ad usum Delphini”. Nu au deci nici o valoare istorică, decât aceea de a fi dovadă mai mult de moravurile politice din acea vreme.General Alexandru Averescu, Notițe zilnice din răsboiu, I916-1918, vol. II - Răsboiul, Editura Cultura Națională, București, 1937

Aceste procese verbale au fost publicate de Nicolae Iorga în 1932, în Revista Istorică, precizând că „am copia acestor acte de la I. I. C. Brătianu. Nu e prea de vreme tipărirea lor. Ea fixează merite și responsabilități, care trebuie știute.” Nicolae Iorga, Acte privitoare la istoria marelui războiu, în „Revista Istorică”, anul XVIII, no. 7-9, București, 1932 Prima reuniune

Prima reuniune a Consiliului de Coroană a avut loc la data de 17 februarie/2 martie la reședința regală, situată pe Strada Lăpușneanu din Iași. La această reuniune au participat:Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001 regele Ferdinand I; generalul Alexandru Averescu, președintele Consiliului de Miniștri membrii guvernului: Constantin Sărățeanu, Fotin Enescu, Constantin Argetoianu, Matei B. Cantacuzino, generalul Constantin Iancovescu, Ion Luca Niculescu, Constantin Garoflid, generalul Ioan Culcer președintele Camerei Deputaților: Vasile G. Morțun, președintele Senatului: Emanoil Porumbaru, reprezentanți ai Partidului Național Liberal: Ion I. C. Brătianu, Mihail Pherekyde și Alexandru C. Constantinescu reprezentanți ai Partidului Conservator Democrat: Take Ionescu, Mihail G. Cantacuzino și Dimitrie Greceanu