Ernő Szabó () a fost un actor și regizor de teatru maghiar, care a desfășurat o bogată activitate artistică în Ungaria și România. El a fost fratele vitreg al actriței Lili Neményi (1902–1988) și tatăl actorului Otto Szabó (1920–1988).

A debutat ca actor la Carei în 1917 și a făcut parte în perioada interbelică din trupe itinerante de teatru (1921–1935), din trupa Teatrului Național din Pécs (1935–1937), din compania teatrală a lui Árpád Horváth din Debrețin (1937–1939) și din trupa teatrală a lui Mihály Erdélyi din Budapesta (1939–1940). A jucat la Oradea în perioada 1940–1946, rămânând în România după război, iar apoi a fost actor și regizor al Teatrului Secuiesc din Târgu Mureș (1946–1955) și a predat la Institutul de Teatru din Târgu Mureș. A emigrat în Ungaria în 1955 și a jucat pe scenele mai multor teatre budapestane precum Teatrul Armatei Populare, Teatrul de Operetă, Teatrul de Comedie și Teatrul József Attila. A primit titlul de artist emerit al Ungariei în 1959 și apoi pe cel de artist eminent în 1965.

Biografie Copilăria S-a născut la 30 iunie 1900 în orașul Kassa din Austro-Ungaria (azi orașul Košice din Slovacia),Ana Todea, Portrete mureșene. Dicționar biobibliografic, Biblioteca Județeană Mureș, Târgu Mureș, 2013, p. 424. fiind descendent al unei familii cu mai multe generații de actori. Părinții lui erau actori ambulanți, care colindau cu trupa lor pe întregul teritoriu al Ungariei. Mama lui, Ilona Szelényi (Ilona Polgár; n. 1881), era fiica actriței ardelene Emília Szelényi (1858–1924) și a regizorului Sándor Polgár. Mama actriței Emília Szelényi, Mária Rácz, era fiica unui judecător din Zemplén și a fugit de acasă cu o trupă ambulantă de teatru, fiind dezmoștenită de propria sa familie; ea s-a căsătorit cu Károly Szelényi, un fost ofițer al Armatei Revoluționare Maghiare. Tatăl lui Ernő , Pál Szabó, a fost actor la Târgu Mureș; el s-a căsătorit cu Emília Szelényi, dar căsnicia lor s-a destrămat înainte de nașterea copilului.

Divorțul părinților și sărăcia familiei și-au pus puternic amprenta asupra copilăriei micului Ernő. Băiatul a fost crescut de mama și bunica maternă până la vârsta de cinci ani.Scurtă autobgrafie a lui Ernő Szabó, publicată în numărul din 2 decembrie 1971 al ziarului Igaz Szó. În toamna anului 1902 mama lui a dat naștere unui al doilea copil, Lili Szelényi, care a devenit mai târziu o actriță cunoscută sub numele de Lili Neményi (1902–1988). Din cauza greutăților, Ernő a fost luat în 1905 de rudele tatălui său de la Pesta, care l-au crescut timp de doi ani; copilul a absolvit acolo primul an de școală. Mama sa l-a luat cu ea, dar deplasările continue ca membră a unei trupe itinerante de teatru au determinat-o să nu dorească să-și mai expună copilul la condițiile grele de viață pe care le traversa și să-l ducă pe micul Ernő la un orfelinat, unde copilul a rămas până la vârsta de 11 ani. A crescut în acea perioadă într-o familie de muncitori salahori din Biharudvari, unde a urmat următorii trei ani de școală.

Băiatul era vizitat periodic de mama lui și, după stabilizarea situației acesteia, a fost scos din orfelinat în anul 1911 și plasat în familia unchiului său de la Hajdúböszörmény. După doi ani, bunica maternă, Emília Szelényi, a hotărât să-i primească pe cei doi copii ai fiicei sale: Ernő și Lili. Cei trei au locuit la început la Debrețin, iar apoi bunica a cumpărat o casă la Carei. Bunica i-a cerut fiicei sale să renunțe la viața de artist ambulant și s-a oferit să o găzduiască în casa ei din Carei. Ilona Polgár s-a căsătorit curând cu actorul și organizatorul teatral Lipót László Neményi, care înființase în 1908 un teatru la Carei. Familia s-a destrămat după sfârșitul Primului Război Mondial, când orașul Carei a revenit României, iar Neményi s-a refugiat în Ungaria, abandonându-și întreaga avere.

Cariera artistică din perioada interbelică Ernő Szabó a debutat ca actor în compania tatălui său vitreg din Carei în 1917 (sau, după altă sursă, în 1918)István Katona Szabó, „Színházi kislexikon (1944–1981)”, în A Hét évkönyve, 1982, București, 1982, p. 235. cu un rol minor în piesa Cigány. A locuit la Carei până în 1921, dar a efectuat turnee în diferite localități urbane sau rurale din Transilvania și Ungaria cu trupa teatrală din care făcea parte. A luptat în acest timp cu tracul scenic și a fost nevoit să joace în absența indicațiilor regizorale.

La început, a fost comic dansator, iar mai târziu a interpretat roluri în comedii bufe și operete. Destrămarea Austro-Ungariei a făcut ca patruzeci și patru dintre cele șaptezeci de teatre în limba maghiară să se afle pe un teritoriu din afara Ungariei. Activitatea teatrală maghiară din Transilvania s-a deteriorat semnificativ după Unirea Transilvaniei cu România din 1918: spectacolele teatrale maghiare erau cenzurate și, în unele cazuri, chiar interzise, actorii puteau fi arestați dacă rosteau replici considerate iredentiste, iar publicul scăzuse în mod semnificativ ca urmare a desființării instituțiilor publice și unităților militare maghiare, a închiderii unor școli cu predare în limba maghiară și a emigrării unei părți a populației maghiare. Ernő Szabó a călătorit între anii 1921 și 1935 cu trupe itinerante de teatru în zone rurale ale Transilvaniei, ducând o viață grea și umilă.Interviu cu Ernő Szabó, publicat în numărul din 28 octombrie 1958 al ziarului Magyar Ifjúság.

Persecuțiile politice și amenințarea sărăciei i-au forțat pe mulți actori maghiari din Transilvania să se refugieze în Ungaria, iar Ernő Szabó a emigrat și el în 1935. A lucrat mai întâi ca actor și regizor la Teatrul Național din Pécs (1935–1937) și apoi la Teatrul Csokonai din Debrețin (1937–1939), care era condus atunci de cumnatul său, Árpád Horváth. Árpád Horváth a fost atacat tot mai mult în acei ani de reprezentanții mișcărilor politice de extrema dreaptă ca urmare a faptului că avea idei politice de stânga și că angajase actori evrei. Administrația orașului Debrețin a reziliat contractul cu Horváth în 1939, iar cumnatul său a fost nevoit și el să plece. Ernó Szabó a făcut parte în perioada 1939–1940 din trupa teatrală a lui Mihály Erdélyi din Budapesta, jucând, de asemenea, ca dansator și comic într-un spectacol pus în scenă la Teatrul Regal de Varietăți (cunoscut anterior ca Royal Orfeum). În acei ani atmosfera artistică a început să se deterioreze în Ungaria ca urmare a atacurilor tot mai virulente ale presei naționaliste împotriva artiștilor evrei și a teatrelor acuzate că ar fi „iudaizate”.

Apogeul carierei

Dezlănțuirea persecuției antievreiești l-a determinat pe Ernő Szabó să părăsească Budapesta și să se întoarcă în nord-vestul Transilvaniei, care fusese anexat de Ungaria prin Dictatul de la Viena din 1940. Actorul a semnat un contract cu trupa reorganizată a lui Bálint Putnik și a jucat începând din 1940 la Teatrul Szigligeti din Oradea,Doina Pană, „Din trecutul învățământului teatral din România. Institutul de teatru «Szentgyörgyi István» din Târgu-Mureș”, în revista Sargetia. Acta Musei Devensis, seria nouă, secțiunea: Istorie. Studii și articole, nr. V, Ed. Colofon Print, Deva, 2014, p. 414. unde a trecut neobservat de politicienii naționaliști maghiari și a putut lucra în liniște. Atunci când nord-vestul Transilvaniei a revenit României, Ernő Szabó a rămas la Oradea și a primit apoi cetățenia română. El a preluat conducerea teatrului în decembrie 1944 în calitate de regizor principal și a reluat spectacolele care fuseseră întrerupte din cauza războiului.

În 1946 a devenit unul dintre membrii fondatori ai Teatrului Secuiesc din Târgu Mureș. Între anii 1946–1955 a fost actorul principal al Teatrului Secuiesc din Târgu Mureș și mai târziu regizor principal. În această perioadă a regizat majoritatea pieselor prezentate acolo, alături de Miklós Tompa, György Kovács și Ferenc Delly. Toți aceștia formau grupul „celor patru mari regizori”, iar Ernő Szabó a obținut Premiul de Stat al Republicii Populare Române în 1954. A predat începând din anul universitar 1952–1953 ca profesor de regie la Institutul de Teatru din Târgu Mureș, contribuind în mod substanțial la formarea unei noi generații de regizori de teatru maghiari din România printre care și György Harag.

În anul 1955, fiindu-i dor de patria sa, a emigrat din nou în Ungaria, unde a revenit după mai mult de 10 ani de absență. El a solicitat cetățenia maghiară și a început să joace în filme în primăvara anului 1956, fiind nevoit astfel să se familiarizeze cu particularitățile genului cinematografic. Primele sale două filme sunt de o importanță decisivă. În filmul Tanár úr kéremben (1956) a jucat rolul unui anticar, dar în filmul Domnul profesor Hannibal (1956), regizat de Zoltán Fábri, interpretarea sfâșietoare a profesorului Béla Nyúl a transformat filmul într-o creație remarcabilă a istoriei filmului maghiar. Béla Nyúl, un profesor mărunt de limba latină, a scris un studiu istoric despre generalul cartaginez Hannibal, care a fost perceput de autoritățile fasciste ale Ungariei ca un manifest politic antiguvernamental. Filmul a apărut cu trei zile înaintea începerii Revoluției Ungare din 1956, când dictatura lui Mátyás Rákosi se afla aproape de sfârșit, și a fost considerat un protest artistic împotriva lipsei de libertate din Ungaria. Domnul profesor Hannibal a fost inclus ulterior de criticii maghiari în lista celor mai bune 12 filme maghiare din toate timpurile. Popularitatea protagonistului a atins cote înalte în rândul publicului cinefil din Ungaria, actorul fiind recunoscut pe stradă și primind numeroase oferte din partea producătorilor de filme. A jucat în 44 de filme de cinema și televiziune, dar a rămas modest și și-a cumpărat doar un mic apartament în Óbudá.

A devenit membru al trupei Teatrului Armatei Populare din Budapesta (Magyar Néphadsereg Színháza) (1955–1957), care s-a transformat în 1960 în Teatrul de Comedie (Vígszínház). A jucat apoi în perioada 1958–1960 în piese ușoare puse în scenă la Teatrul de Operetă, dar a fost tot mai puțin mulțumit de rolurile minore în care a fost distribuit, și s-a întors în anul 1961 la Teatrul de Comedie. În anul 1963 a devenit membru al trupei Teatrului József Attila din Budapesta, de unde a ieșit la pensie în 1964. A jucat roluri secundare memorabile în multe piese precum Hivatalnok urak, Poloska, Tavaszi keringő, Bástyasétány 77. și Vők iskolája stb..

A jucat adesea în piese de teatru radiofonic și a devenit cunoscut în rolul Szabó bácsi (pensionarul de pe strada Lapály) din serialul A Szabó család, ce a fost difuzat săptămânal începând din 1959 și în care a jucat până la moartea sa rolul principal, alături de Hilda Gobbi. Spectacolul a avut o mare audiență, iar Ernő Szabó, deja bolnav, nu a dorit să-l întrerupă și a continuat să realizeze înregistrări din camera de spital. După moartea sa, rolul a fost continuat la cererea publicului de János Rajz. A primit titlul de artist emerit al Ungariei în 1959 și apoi pe cel de artist eminent în 1965.

Viața personală și moartea În ciuda succesului său la public, Ernő Szabó a preferat să ducă o viață liniștită și modestă într-o casă de pe strada Kankalin din Budapesta și nu s-a implicat în activități politice. Nu a solicitat niciodată un rol și s-a mulțumit cu rolurile care i-au fost încredințate, după cum îi reproșa soția sa cu ocazia vizitei unei ziariste în anul 1960: „Asta este marea ta problemă, Ernő. Niciodată nu ai putut să lupți... Nu, niciodată. Întotdeauna i-am spus: nu poți să faci o carieră așa. Ernő nu a aparținut niciodată vreunei grupări. Nu a avut scandaluri, nu a fost niciodată aclamat... Ernő este întotdeauna omul mărunt din orice piesă. Colegii tăi te plac? De ce să nu o facă? El nu face niciodată rău nimănui, nu spune niciodată lucruri rele despre nimeni. Noi nu ducem cu adevărat o viață socială. Ernő poate sta ore în șir la gară și să se uite la ceilalți.”.Ágnes Lelkes, „Kis emberek nagy művésze”, în Film Színház Muzsika, 16 septembrie 1960.