Bătălia de la Vittorio Veneto, sau a treia bătălia de pe Piave,. a fost ultimul conflict armat între Italia și Imperiul Austro-Ungar în timpul Primului Război Mondial. Ea s-a desfășurat între 24 octombrie și 4 noiembrie 1918, în zona dintre râul Piave, Masivul Grappa, Trentino și , și a urmat la câteva luni după eșecul ofensivei austriece din iunie 1918, care nu a reușit să rupă rezistența italiană pe Piave și pe Grappa, și s-a încheiat cu o slăbire gravă a forței și a capacităților de luptă a Armatei cezaro-crăiești.
Atacul italian decisiv, cerut insistent de către Aliați, care deja trecuseră la ofensivă generală pe frontul de vest, a început abia la 24 octombrie 1918, în timp ce Imperiul Austro-Ungar deja dădea semne de destrămare, din cauza tensiunilor politico-sociale din rândul numeroaselor naționalități prezente în statul habsburgic, și în timp ce erau în curs de desfășurare încercări de negocieri pentru suspendarea ostilităților.
Bătălia de la Vittorio Veneto s-a caracterizat printr-o fază inițială aprig disputată, în timpul căreia armata austro-ungară încă a mai putut opune rezistență, atât pe Piave cât și în sectorul Muntelui Grappa, căreia i-a urmat o bruscă și ireversibilă prăbușirea a apărării, cu dezintegrarea progresivă a unităților și cu dezertări în rândul minorităților naționale, care a promovat rapida înaintare finală a armatei italiene până la Trento și Trieste.
La 3 noiembrie 1918, cu intrare în vigoare din ziua următoare, s-a încheiat armistițiul de la Villa Giusti, care a reprezentat sfârșitul Imperiului Austro-Ungar și victoria Italiei în Marele Război.
Frontul italian
Concepția și planificarea ofensivei italiene La 24 iunie 1918, bătălia de solstițiu s-a încheiat cu un succes semnificativ în armata italiană, care a reușit să respingă ultima mare ofensivă generală a armatei austro-ungare (operațiunile „Lawine”, „Radetzky” și „Albrecht”) atât în zona râului Piave cât și în cea a Muntelui Grappa; în următoarele săptămâni, cu o serie de contraatacuri locale, au fost recuperate de către italieni și micile capete de pod stabilite pe Piave de austro-ungari. Marea bătălie marcase un punct de cotitură decisiv al războiului pe frontul Italian: armata austro-ungară a suferit pierderi grele, 118 000 de morți, răniți și dispăruți, mai mari decât cele italiene, 85 600 de morți, răniți și dispăruți, fără a obține rezultate decisive și suferind, dimpotrivă, o gravă slăbire a forței materiale și coeziunii de moral..
În ciuda importantei victorii defensive, generalul Armando Diaz, șeful statului major al Armatei Regale din 9 noiembrie 1917, după demiterea generalului Luigi Cadorna ca urmare a dezastrului de la Caporetto, era precaut și nu foarte optimist cu privire la posibilitatea de a reuși o mare contra-ofensivă într-un timp scurt. La solicitările din 12 și 27 iunie, ale generalului Ferdinand Foch, comandantul suprem aliat, de a trece hotărât la atac, generalul Diaz a arătat în scrisorile din 21 iunie și 6 iulie ca armata austro-ungară, deși învinsă, încă mai dădea dovadă de disciplină și putere de luptă; de asemenea, el s-a plâns de lipsa de materiale și de întăriri, care făcea recomandabilă evitarea unor atacuri premature, și solicita asistența trupelor americane, aflate într-o fază de aflux masiv în Europa, pe frontul Italian..
La 24 iulie generalul Foch a elaborat un în care propunea în cele din urmă trecerea la ofensivă generală pe frontul de vest, profitând de slăbirea armatei germane și continua sosire, în ritm de 250 000 de soldați pe lună, a contingentelor americane; la câteva zile după aceea, generalul John Pershing, comandantul-șef al , și-a exprimat mirarea față de dispersarea trupelor sale pe alte fronturi și s-a opus cererilor italienilor de susținere a trupelor americane de pe frontul de la Piave. În timp ce începeau continue ofensive anglo-franco-americane, inactivitatea armatei italiene a cauzat îngrijorarea și critica Aliaților, și generalul Diaz s-a dus la sfârșitul lunii august în Franța pentru a se întâlni cu generalul Foch, pentru a-i expune situația de pe frontul italian, și pentru a solicita din nou participarea unor unități americane..
În timpul șederii generalului Diaz în Franța, Foch și-a reiterat opoziția față de trimiterea la acel moment de mari contingente americane în Italia: comandantul suprem aliat s-a dovedit optimist și a spus că el crede că până la sfârșitul anului germanii vor fi împinși dincolo de Rin, promițând în schimb că în primăvara anului 1919, va trimite 400 000 de soldați americani pe frontul Italian. În realitate, situația de ansamblu a războiului până la jumătatea lunii septembrie și semnele de prăbușire a Puterilor Centrale pe frontul de vest și pe frontul balcanic păreau să preconizeze posibilitatea unui colaps al inamicului deja în 1918; ca urmare, Italia risca încheierea conflictului cu victoria aliaților pe alte fronturi, înainte chiar ca armata italiană să treacă la ofensivă, și cu teritoriile italiene și o parte din Veneto încă sub ocupație austro-ungară..Aceste considerente au determinat, astfel, statul major italian să dezvolte primele proiecte ofensive. Pe 25 septembrie, colonelul , șeful biroului de operațiuni al , a trimis un „Studiu de operațiune ofensivă peste Piave”, care ilustra o serie de posibile planuri: documentul prevedea posibilitatea de a lansa într-un timp scurt o ofensivă în fața colapsului iminent al inamicului, și în acest caz, atacul ar trebui să fie declanșat rapid, cu efect imediat, și să-i ia pe austro-ungari prin surprindere. Cu excepția atacurilor de pe teritoriul nepropice de pe , colonelul Cavallero propunea o ofensivă în câmpie, în sectorul râului Piave, cu direcția strategică spre Vittorio Veneto; atacul s-ar fi extins pe aproximativ douăzeci de kilometri, și era așteptat să angajeze douăzeci și patru de divizii și jumătate plus trei divizii britanice..
Pe 26 septembrie, generalul , comandant al Armatei a 8-a, a fost chemat la sediul central și i s-au adus la cunoștință memoriul operativ redactat de colonelul Cavallero; generalul a remarcat că, în timp ce colonelul Cavallero și generalul Pietro Badoglio, adjunctul șefului statului major general, păreau să fie clar favorabili reluării ofensivei, generalul Diaz era mult mai puțin hotărât, și păstra îndoieli și incertitudini. Generalul Caviglia a exprimat critici la adresa proiectului, și l-a sfătuit să facă unele schimbări operaționale: el a propus să se extindă frontul de atac spre nord până la Vidor și să se organizeze, cu câteva zile înainte de începerea ofensivei, un atac diversionist în zona Muntelui Grappa. Ideile generalului Caviglia au fost discutate și aprobate într-o discuție cu colonelul Cavallero și generalii Badoglio și , astfel că planul a fost prezentat lui Diaz, care a părut să-l aprobe., după .
Între timp, situația generală a războiului evolua tot mai rapid în favoarea Aliaților; pe 26 septembrie pe frontul de vest a fost reluată înaintarea anglo-franco-americană și pe 4 octombrie de la Puterile Centrale au venit primele cereri de armistițiu.. , Vittorio Emanuele Orlando, era serios îngrijorat de faptul că războiul s-ar putea termina brusc, fără o victorie italiană clară: se temea de repercusiunile diplomatice și de repunerea în discuție a clauzelor Pactului de la Londra din 1915. Pe 3 octombrie, Orlando a mers la Paris și i-a dat asigurări generalului Foch, că în scurt timp armata italiană va trece la atac, dar comandantul suprem al forțelor aliate părea puțin interesat de veste și încrezător că va putea obține victoria asupra Puterilor Centrale fără concursul italienilor.. Orlando a devenit și mai nerăbdător: la 15 octombrie, i-a trimis generalului Diaz o telegramă exasperată, în care afirma că „prefer[ă] înfrângerea [în locul] inacțiunii”,. și vehicula posibilitatea înlocuirii șefului statului major general cu generalul .. Anterior, pe 1 octombrie, avusese deja loc o întâlnire furtunoasă între Orlando și generalul Diaz pe tema necesității de a ataca cât mai curând posibil și din motive politice..Pe 13 octombrie, în cele din urmă, Diaz i-a convocat la cartierul central din Abano Terme pe comandanții armatelor pentru a ilustra planul de operații al ofensivei, pregătit în ziua precedentă, care preluat o mare parte din proiectul colonelului Cavallero, integrat cu unele dintre propunerile generalului Caviglia. Conform acestui plan, lovitura decisivă urma să fie realizată pe râul Piave între și de către Armata a 8-a a generalului Caviglia, sprijinit pe flancuri două noi armate mult mai mici: Armata a 10-a încredințată generalului britanic , și Armata a 12-a, comandată de generalul francez Jean César Graziani. După trecerea râului, forțele generalului Caviglia urmau să se îndrepte către Vittorio Veneto, blocând căile de comunicare ale armatelor austro-ungare în cursul inferior al Piavelui, în timp ce Armata a 12-a urma să înainteze la nord de Valdobbiadene către Feltre. Armata a 4-a a generalului Giardino trebuia să fie gata de atac în zona Muntelui Grappa în direcția de și Arten; în cele din urmă, , a generalului Luca Montuori urma să apere platoul celor Șapte Comune. după .
Hotărârea comandamentului suprem de a constitui cele două noi armate, formate din cele cinci divizii italiene, două britanice și una franceză, și de a încredința comanda acesora la doi generali străini, a fost criticată de unii ofițeri de rang înalt, între care generalii Giardino și Caviglia, și părea motivată în principal de oportunitățile politico-diplomatice date de relațiile cu aliații occidentali. În realitate, din punct de vedere strategic, constituirea celor două mici armate era inutilă, în timp ce atribuirea comenzi acestora a doi generali străini s-a dovedit o greșeală care a favorizat propaganda anglo-franceză a unui presupus rol decisiv al Aliaților în bătălia de la Vittorio Veneto. după .
În ultimele zile înainte de ofensivă, planul de operațiuni a fost din nou schimbat de comandamentul suprem: la 18 octombrie, Diaz i-a anunțat pe generalii Giardino, Caviglia, Montuori și Graziani că era necesar, în speranța că starea Piavelui va permite atacul principal în sectorul râului, să se organizeze să se lanseze cât mai curând un atac în zona de Masivului Grappa, în direcția Primolano-Feltre pentru a angaja inamicul și a devia o parte din forțele sale din alte sectoare. În acest scop, generalului Giardino, care urma să conducă atacul cu Armatele a 4-a și a 12-a, i s-a solicitat să finalizeze pregătirile la 23 octombrie; exista temerea că armistițiul general era iminent, și că era absolut necesar să se atace imediat. După o întâlnire între generalii Giardino și Diaz pe 21 octombrie, s-a hotărât ca ofensiva să înceapă pe 24 octombrie, cu un atac în zona Muntelui Grappa, care va fi urmat în termen de douăsprezece ore de atacul principal pe Piave..
Ordinea finală a operațiunilor a fost comunicată la data de 21 octombrie, și confirma că ofensiva ca începe cu o acțiune a Armatelor a 4-a și a 12-a în sectorul Râul Brenta-Piave pentru a atrage în luptă forțele austriece desfășurate în Trentino, în timp ce atacul cel mai important pe Piavele mijlociu urma să fie lansat „în primele ore din seara aceleiași zile” de Armatele a 8-a și a 10-a și o parte din Armata a 12-a; Armata a 6-a urma să conlucreze cu o manevră spre Cismon. Generalii Caviglia și Giardino au ieșit în față cu unele critici asupra planului final: primul credea că va fi nevoie de o distanță mai mare în timp între cele două atacuri pentru a putea atrage și rezervele austriece din sectorul Brenta, în timp ce al doilea, în memoriile sale, deplâgea timpul insuficient alocat pentru pregătiri și punea la îndoială eficacitatea tacticii de asalt în zona Muntelui Grappa; planul de operațiuni ar fi obligat Armata a 4-a să lanseze atacuri frontale costisitoare, similare inutilelor bătălii de pe Isonzo, suferind pierderi grele. după .
Situația armatei austro-ungare thumb|right|upright|Generalul Arthur Arz von Straussenburg, șeful statului major general al armatei austro-ungare