thumb|300px|Astronomi amatori în acțiune Astronomia de amatori este o activitate recreativă care constă în observarea unor obiecte de pe cerul diurn și nocturn situate în afara globului terestru. Ca și cele mai multe activități recreative, astronomia de amatori se poate practica singur, în grup neorganizat sau în grup organizat (club, asociație, societate). Se deosebește de astronomia profesionistă prin două aspecte principale: Contrar astronomului profesionist, al cărui prim obiectiv este să producă un rezultat științific, mai precis să aprofundeze cunoștințele omenirii în astrofizică, astronomul amator consideră rareori observația astronomică drept un mijloc, ci mai degrabă drept un scop. Finanțată de cercetarea științifică, astronomia profesionistă beneficiază de mijloace de observație vaste față de cele de care poate dispune astronomul amator. Acest lucru se datorează, pe de o parte, costului instrumentelor, iar pe de altă parte, progreselor tehnologice care uneori nu sunt disponibile publicului larg.
Orice persoană care practică astronomia de amatori este numit „astronom amator”. Termenul „amator” nu este resimțit ca peiorativ în acest context. Unele grupuri de astronomi amatori supraveghează anumiți aștri, ceea ce permite alertarea astronomilor profesioniști. În general, un astronom profesionist este și un „astronom amator”, profesionismul fiind cel mai adesea urmarea unui „amatorism” deosebit de interesat științific.
Istoric Astronomia este considerată ca una dintre științele cele mai vechi. Până în secolul al XVII-lea și crearea primelor observatoare naționale, practicarea ei ținea mai mult de o astronomie de amatori decât de un demers științific coordonat. Astfel, astronomi de renume, care și-au construit propriul lor observator, cum sunt William Herschel (1738-1822) sau William Parsons, al treilea conte de Rosse (1800-1867) sunt uneori considerați drept strămoși ai astronomilor amatori.
Astronomia de amatori, care nu pretinde vreo vocație, pare, totuși, mult mai recentă. A trebuit să se aștepte secolul al XIX-lea înainte să apară primele produse optice la îndemâna marelui public, care să facă posibilă observarea cerului. Un pas suplimentar a fost făcut în 1880 cu editarea unei lucrări majore de popularizare: Astronomie populaire (în de Camille Flammarion (1842-1925).
Este, prin urmare, dificil să se dateze cu precizie începuturile astronomiei de amatori așa cum este ea cunoscută astăzi. Totuși se pot cita trei momente determinante survenite în secolul al XX-lea: prima treime a secolului al XX-lea: industrializarea procedeelor de fabricație optică și apariția primelor planetarii; începutul anilor 1970: punerea pe piață a primelor telescoape de tip Schmidt-Cassegrain fabricate în serie și apariția unor telescoape de amator de tip Dobson; în Statele Unite ale Americii aceste două tipuri de instrumente oferind o luminozitate generoasă, la tarife atunci fără concurență; anii 1990: apariția primelor instrumente utilizabile produse în serie mare și la prețuri reduse (adesea de producție chineză), marcând un mare progres în democratizarea astronomiei de amatori.
Tehnici de observare și unelte Practica de observare a astronomiei de amatori grupează numeroase tehnici. Cei mai mulți astronomi amatori practică observarea vizuală și/sau luarea de imagini, însă există și alte tehnici tot atât de interesante care vor fi detaliate mai jos.
Observarea vizuală Modul cel mai ușor de a observa cerul constă în a percepe în mod direct și în timp real lumina vizibilă provenind de la obiectul observat. Această tehnică este denumită „observare vizuală”. În toate cazurile acest lucru constă în utilizarea ochilor, eventual prin interpunerea unui instrument amplificator.
S-ar putea crede, la prima vedere, că doar performanțele fiziologice ale ochiului (sensibilitate retiniană, stigmatism cornean etc.) sunt suficiente, pentru condiții de observare identice, să se poată prezice calitatea acestor observații. În realitate, experiența observatorului este foarte departe de a fi neglijabilă: unele tehnici, chiar ușor de obținut, permit să se câștige în sensibilitate. Cea mai cunoscută este, cu siguranță, „vederea decalată” care constă în exploatarea periferiei retinei mai sensibilă decât zona centrală (macula), care este optimizată pentru vederea diurnă: prin urmare nu mai este vorba de fixarea obiectului, ci de îndreptarea ochilor puțin într-o parte; în schimb, se pierde din culoare și din claritate (de exemplu va fi mai dificil să se discearnă detaliile unei nebuloase) de aceea va trebui găsit compromisul adecvat. Forma fizică rămâne totuși un factor care nu trebuie neglijat: lipsa somnului sau o carență de vitamina A poate altera vederea scotopică într-un mod semnificativ. Alți parametri pot varia de la un individ la altul: un exemplu fiind percepția culorilor.
Ochiul liber Cea mai evidentă tehnică a a observării este pur și simplu utilizarea celor doi ochi. Deși este o „tehnică” elementară (și cea mai veche), observația cu ochiul liber permite familiarizarea cu constelațiile și profitarea de fenomene astronomice, mai mult sau mai puțin importante, ca eclipsele (cu un filtru potrivit în cazul unei eclipse de Soare), conjuncțiile sau ploile meteorice.
Ochiul omenesc permite să se atingă o magnitudine limită vizuală de circa 8 în cel mai bun caz, pe Scara Bortle). Acuitatea vizuală, mărimea pupilei și mai cu seamă poluarea luminoasă constituie cei trei factori limitanți direcți. În Europa occidentală, un ochi tânăr, exersat și lipsit de defecte, situat pe înălțimile munților, va putea spera să atingă magnitudinea 7,5 în timp ce un orășean în vârstă și neinițiat va putea, cu dificultate, să depășească magnitudinea a patra (o stea de magnitudine 8 este de aproape 40 de ori mai slabă decât o stea de magnitudine 4).
Binoclul
Utilizarea binoclului astronomic permite ducerea unui studiu vizual aprofundat al cerului. Un binoclu ușor (7 × 50 sau 10 × 50, primul număr desemnând grosismentul, iar al doilea diametrul obiectivului în milimetri) ținut în mână este un ajutor eficace pentru găsirea și observarea asterismelor și roiurilor deschise, precum și a galaxiilor și nebuloaselor (obscure și de emisie, cea mai mare parte) cele mai strălucitoare. Binoclurile pot să se dovedească plăcute pentru observarea unei conjuncții strânse sau a unei comete în trecere.
Se poate semnala existența unor modele mari de binocluri (cele mai multe de origine japoneză), instrumente alese de către vânătorii de comete; de altfel cu un asemenea tip de instrument astronomul amator japonez Yuji Hyakutake (1950-2002) a descoperit, în 1996, celebra cometă care îi poartă numele. Aceste binocluri grele și incomode, al căror obiectiv atinge uneori un diametru de 150 mm, pot reprezenta o investiție importantă și necesita folosirea unei monturi stabilizatoare.
Cei mai reputați fabricanți de binocluri astronomice sunt Leica, Zeiss, Swarovski sau Steiner.
Luneta / ocheanul Chiar dacă este un instrument conceput mai degrabă pentru observația ornitologică, o lunetă / un ochean poate să se dovedească de un ajutor interesant pentru observarea astronomică. Cu o utilizare asemănătoare cu aceea a binoclului, în pofida pierderii vederii binoculare și a senzației de confort pe care îl procură acesta, lunetele / ocheanele pot primi oculare (adesea specifice) care permit varierea grosismentului și să prezinte un dispozitiv care diminuează riscurile de torticolis. Aceste instrumente trebuie montate pe un trepied pentru a putea fi utilizate în cele mai bune condiții de stabilitate și de confort.
Telescopul și luneta astronomică
Pentru numeroși astronomi amatori telescopul reprezintă adesea stadiul ultim al practicii astronomiei vizuale. Telescopul face posibilă, pe de o parte, creșterea mai mult a diametrului obiectivului decât instrumentele menționate mai sus, pe de altă parte - și, în anumite condiții - să nu se mai limiteze la observarea vizuală și să încerce obținerea de imagini (în lumină vizibilă, infraroșu sau ultraviolet), însă, în acest domeniu, lunetele astronomice apochromatice sunt (cu diametrul egal) mult mai adaptate, cu un spectru secundar inexistent, cu o transmitere mult mai bună a luminii și o stabilitate optică mai mare.
Cel mai derutant aspect, la prima folosire a acestor instrumente, rămâne inversiunea imaginii: utilizat ca atare un asemenea instrument va da o imagine inversată (rotită cu 180°) a sursei. Cu un redresor al imaginii, aceasta prezintă o inversare în oglindă: susul este sus, însă dreapta se află la stânga. În cadrul unei utilizări astronomice, sensul nu are decât mică importanță: pe cer noțiunile de sus și jos sunt relative; de obicei, această inversare nu este incomodantă. thumb|Elevi din Kenya și părinții lor încearcă să observe planeta Saturn cu un telescop. Nu este vorba doar de mărimea pe care o pot atinge, ci și de diversitatea modelelor existente și de versatilitatea pe care o oferă telescoapelor printre cele mai populare instrumente ale astronomilor amatori. Nu numai alegerea instrumentelor este vastă, ci și cea a accesoriilor care le pot fi adăugate. Într-adevăr, normele americane au devenit standarde, iar acum putem monta adesea un accesoriu american sau chinez pe un telescop rusesc sau japonez - printre alte combinații.
Un telescop este de fapt un întreg care nu poate fi redus la doar un „tub optic”: trebuie să fie însoțit de accesorii esențiale care, uneori, nu pot fi furnizate în momentul achiziției.Mai întâi de toate este necesară o montură: obiectivele cu grosismente susceptibile de a fi utilizate cu un telescop, precum și greutatea și volumul acestora exclud orice utilizare a telescopului ținut în brațe; unele monturi sunt echipate cu dispozitive care permit „mișcări lente” pentru reglarea manuală a poziției telescopului, altele sunt motorizate pentru a se asigura urmărirea ecuatorială (compensarea rotației terestre) și chiar pentru căutarea unui obiect, în mod automat (GoTo). De asemenea, în contextul unei observații pur vizuale, astronomul amator va trebui să folosească oculare adaptate la grosismentul obiectivului instrumentului său, la condițiile exterioare și, bineînțeles, la obiectul observat.
Unele accesorii îi permit să meargă mai departe: „căutătoarele” și „ochitoarele” : Ele permit găsirea obiectului dorit să fie observat. Un căutător este o mică lunetă cu câmp larg (mai multe grade) al cărei ocular este prevăzut cu un reticul. Un ochitor este un dispozitiv care desenează o miră virtuală pe cer cu ajutorul unei surse de lumină (de obicei un LED roșu) și a unei măști a cărei imagine este proiectată la infinit pe o oglindă plană transparentă prin care se privește (prin urmare nu are grosisment și nici nu întoarce imaginea, contrar căutătorului). Se renunță foarte rar la acest tip de accesoriu dat fiind câștigul de timp pe care îl aduce. De notat existența unui aparat echipat cu un GPS și senzori de gravitație, denumit SkyScout de la firma specializată Celestron, care permite, printr-o simplă vizare, să se obțină informațiile despre un obiect ceresc ales, sau invers, să se aleagă în baza sa de date un obiect ceresc prin numele său și să se urmeze indicațiile geometrice pentru a-l centra în ocularul aparatului.
Filtrele: solare: ele permit să se observe petele solare și granulația fotosferei mulțumită unei transmisii luminoase foarte slabe (de ordinul a 0,001 %); ele se așează pe apertura telescopului / lunetei astronomice (și nu în vecinătatea focarului adică în vecinătatea ocularului) și pot lua forma unui film sau a unei plăci de sticlă tratată. lunare: ele permit atenuarea luminii uneori supărătoare a Lunii; ele pot fi polarizante și să scoată în evidență eterogenitățile din solul lunar. colorate, ele pot ameliora redarea unor detalii planetare.