framed|Dobrogea (cu tot cu Delta Dunării): partea românească, în portocaliu; partea bulgărească (Cadrilaterul), jos, în galben. |alt= miniatura|Stema Dobrogei ca parte a Regatului României, 1921
Dobrogea (în , în ) este un habitat istoric și geografic dintre Dunăre și Marea Neagră, care face parte din teritoriul României, Bulgariei și Ucrainei.Includerea insulelor ucrainene de la sudul talvegului brațului Chilia, insulelor Limba și Șerpilor în componența Dobrogei istorice, teritorii luate împreună în considerare de către tratatele de la Paris (1856, confirmat prin protocolul de la 6 ianuarie 1857), de la Berlin (1878) și de la Paris (1947), și ulterior părți ale județului antebelic Tulcea, este contestată de autorii care se referă la sursele posterioare protocolului româno-sovietic din 23 mai 1948 prin care au fost cedate către URSS, moment din care ele încetează să mai fie menționate ca aparținând Dobrogei; din punct de vedere al geografiei fizice, insulele localizate la sud de talvegul brațului Chilia fac parte din Delta Dunării, iar insula Șerpilor poate fi considerată ca o emergență fie a soclului stâncos dobrogean, fie ca a celui basarabean. Regiunea a fost cunoscută în antichitate sub numele de Sciția Mică, care nu desemna o provincie, ținutul făcând parte din provincia Moesia inferior iar mai apoi, în Evul Mediu, din thema bizantină Paristrion. Astăzi, din punct de vedere administrativ, cuprinde în România județele și , iar în Bulgaria regiunile Dobrici și Silistra.
Principalele orașe sunt, în nord: Constanța, Tulcea, Medgidia și Mangalia, la care se adaugă stațiunile balneo-climaterice și de vacanță de pe litoralul românesc: Mamaia, Eforie, Costinești și stațiunile din zona Comorova a Mangaliei. Dobrogea cuprinde în partea de nord-est Delta Dunării, habitat aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO.
În sud, în Bulgaria, principalele orașe sunt Dobrici, Silistra, Turtucaia și Cavarna, iar localitățile Albena, Balcic și Șabla sunt stațiuni turistice, la acesteae adăugându-se cetatea medievală de la capul Caliacra.
Geografie 250px|right|thumb|Un mic golf dobrogean, pe „Coasta de Argint”. 250px|left|thumb|În violet, ariile protejate din Dobrogea, printre care rezervația de Biosferă a Deltei Dunării. Dobrogea este limitată de cursul inferior al Dunării care înconjoară la vest podișul Moesic și la nord-vest podișul Casimcei și Munții Măcinului, la nord-est de Brațul Chilia al Deltei Dunării și la est de Marea Neagră (limita formând litoralul românesc). Apele curgătoare de pe teritoriul ei sunt puține la număr, scurte, cu un debit mic, adesea uscate vara, și se varsă în limanele de pe țărmul Mării Negre. Cele mai importante râuri sunt: Taița, Telița, Slava, Casimcea. Unele limane sunt sărate (Sinoe și Techirghiol), altele dulci (Babadag, Razim, Golovița, Zmeica, Tașaul, Agigea și Tatlageac.
Din punct de vedere geologic, Dobrogea cuprinde trei unități: cea mai recentă, formată din aluviuni fluviale și marine Holocene, este Delta Dunării în nord-est; cea mai veche este masivul hercinian al Măcinului în nord-vest, care cuprinde roce efusive și sedimente paleozoice și mezozoice; în sud se întinde podișul moesic care pe un soclu mezozoic prezintă sedimente cenozoice și neozoice.
Din punct de vedere politic, Dobrogea, cu o suprafață de 23.400 kmp, este împărțită între trei stateWilfried Heller și Josef Sallanz (dir.), Die Dobrudscha : ein neuer Grenzraum der Europäischen Union: Sozioökonomische, ethnische, politisch-geographische und ökologische Probleme în: « Südosteuropa-Studien » nr. 76, ed. Otto Sagner, München-Berlin 2009, .: la extremul Nord, 338 kmp aparțin Ucrainei (insulele de la sudul talvegului brațului Chilia și insula Șerpilor, luate de URSS în 1948)Dacă se consideră Dobrogea istorică, așa cum a fost delimitată în tratatele de la Paris (1856, confirmat prin protocolul de la 6 ianuarie 1857), de la Berlin (1878) și de la Paris (1947).; Dobrogea de Nord cu 15.570 kmp aparține României (județele Tulcea și Constanța) iar Dobrogea de Sud sau Cadrilaterul cu 7.412 kmp aparține Bulgariei (regiunile Dobrici și Silistra).Mircea Cociu (ed.) Spațiul istoric al României, ed. Militară, București 1993, , pag. 11.
Populație Conform datelor Recensământului din 2021, cele două județe din partea românească a Dobrogei au o populație de 849.352 de locuitori dintre care: români 657.438 (77,4%), turci 17.114 (2,01%), tătari 17.024 (2%), ruși lipoveni 12.094 (1,42%), romi 10.552 (1,24%), ucraineni 1.033 (0,12%), greci 498 (0,06%), maghiari 364 (0,04%), germani 187 (0,02%), bulgari 106 (0,01%), alte etnii 2711 (0,35%) și necunoscută 130.231 (15,33%).
Etimologie Dobrogea își trage numele de la conducătorul local Dobrotici, care a domnit la mijlocul anilor 1300, între 1347 și 1386.Dobrotici este bulgar conform istoriografiei bulgare (Васил Н. Златарски, История на българската държава през средните векове, Част I, II изд., Наука и изкуство, София 1970; Sînziana Ionescu, Adevărul 3 februarie 2013 Dobrogea, cel mai frumos pământ al României - botezată după un slav accesat la 19 septembrie 2016) dar originea sa rămâne subiect de discuții între istorici, el putând fi și vlah (nu ar fi singurul cu prenume slav: P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Ed. Corint, București, 2000), turc creștinat (Halil İnalcık, Dobrudja in Encyclopedia of Islam, II, Leiden, 1991) sau cuman (Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, ediția a II-a rev., Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 366). În forma „Dobrotici”, numele său este slav, dar P. P. Panaitescu observă că forma „Dobrotă” este foarte răspândită la români și concluzionează că în acest stadiu al surselor disponibile numele nu poate furniza informații asupra originii lui Dobrotici și a rudelor sale, cu atât mai mult cu cât în Evul Mediu, noțiunea de „etnie” nu exista, cea de „neam” avea sensuri diferite iar națiunile nu se defineau pe critere de limbă ci mai degrabă de credință (în sensul de a fi credincios unui suzeran și unei religii: Jacques Le Goff, Evul Mediu și nașterea Europei, Editura Polirom, București 2005 - recenzie .
Istorie 250px|left|thumb|Trofeul lui Traian, la Adamclisi.
Așezată la răscrucea a două drumuri, dintre care unul unea Marea Nordului cu Marea Neagră străbătând Europa centrală, iar celălalt porturile Mediteranei orientale cu ale stepelor pontice, istoria i-a hărăzit Dobrogei de-a lungul veacurilor o soartă zbuciumată. Rând pe rând s-au perindat mai multe armate: ale perșilor, apoi cele romane, iar mai târziu invaziile popoarelor migratoare au fost urmate de stăpânirea musulmană, Dobrogea devenind între timp drumul de invazie al armatelor din stepele Rusiei spre Balcani și Constantinopol. După atribuirea provinciei dobrogene României, în anul 1878, Dobrogea a cunoscut din nou o perioadă de pace și dezvoltare, din care trei ultime valuri de umbră în anii 1916-1918, 1940-1944 și 1945-1989.
Dobrogea a fost un teritoriu locuit din cele mai vechi timpuri. Cercetările arheologice au evidențiat existența obiectelor din neolitic din cultura Gumelnița și dezvoltarea în neolitic a culturii Hamangia (cunoscută în special datorită statuii numită „Gânditorul de la Hamangia”).
În secolele VI-IV î.Hr. litoralul Mării Negre este colonizat de greci. Pe teritoriul Dobrogei române de azi sunt întemeiate coloniile Histria, Callatis și Tomis, iar Dionysopolis în partea bulgară. Coloniile grecești se organizează după modelul polisului grecesc. Inițial Histria era cea mai prosperă dintre colonii, însă, ca urmare a împotmolirii golfului, decade, și Tomisul devine cea mai importantă cetate de pe malul de vest al Mării Negre. Coloniile își exercitau influența asupra unui teritoriu mai larg decât cel al cetății propriu-zise.
În aceeași perioadă încep să se constituie și formațiunile statale ale geților. Inscripțiile de la Histria menționează relații cu conducătorii geți Zalmodegikos și Rhemaxos (sec. al III-lea î.Hr.). Câtăva vreme, cetățile dobrogene se află sub stăpânirea perșilor, apoi, în perioada elenistică, se aliară cu Regatul Pontului, puterea dominantă în Marea Neagră, înainte de a trece sub stăpânirea Romei în anul 46, fiind incluse în provincia romană Moesia.
În antichitate, Dobrogea era cunoscută sub denumirea de Sciția Mică (Scythia Minor, denumire romană). Începând cu secolul al XX-lea, unii istorici au început, sub influența naționalismului romantic, să folosească și denumirea anacronică de Dacia Pontica. Numele actual vine de la despotul bulgar Dobrotici din sec. al XIV-lea. Istoricul antic grec, Pliniu cel Bătrân, susținea că teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră era populat de geți, pe care romanii îi numeau daci. S-au stabilit în zonă mai târziu și sciții, și același Pliniu cel Bătrân, susținea că sciții aveau aceeași origine ca și geto-dacii. În final, urma sciților se pierde printre daci.
Provincia joacă un rol important în sistemul de apărare a Imperiului Roman, constituind parte a limesului danubian. În iarna 101-102 d.Hr. regele Decebal în fruntea unei armate de daci, carpi și sarmați invadează provincia Moesia Inferior. Legiunile romane sub conducerea lui Traian înfrâng pe invadatori în două rânduri: odată pe Râul Iantra și a doua oară în sudul Dobrogei la lângă localitatea Adamclisi de astăzi. Pentru comemorarea celei de-a doua victorii în locul bătăliei, s-a înființat localitatea Tropeum și în anul 109 d.Hr. s-a înălțat monumentul Tropaeum Traiani.
În afară de o invazie a costobocilor în 172 d.Hr. primele două secole reprezintă o perioadă de stabilitate și prosperitate pentru regiune. În secolul al III-lea, mai multe valuri de invazii ale popoarelor migratoare duc la devastarea regiunii. În anul 271, împăratul Aurelian îi infrânge pe carpi la nord de Dunăre, pe o parte din ei colonizându-i lângă Carsium și ajută în reconstrucția provinciei. În timpul domniei împăratului Dioclețian Dobrogea devine provincie separată sub numele de Sciția (Scythia), parte a diocezei romane Tracia (Thraciae).
Împăratul Constantin cel Mare îi înfrânge pe goți care au atacat provincia în anii 331-332. După devastarea provinciei în 384-386 de către ostrogoți, orașele și infrastructura Dobrogei sunt refăcute în timpul împăraților Licinius, Iulian Apostatul și Valens.
thumb|right|250px|Despotatul Dobrogei pe la 1370 - Țara Cărvunei
Creștinându-se, puterea romană devine bizantină. Sub efectul migrațiilor de nestăvilit ale popoarelor din est, Bizanțul se vede nevoit să cedeze în fața protobulgarilor cu care ajunge să dispute teritoriul. Dobrogea dobândește un grad crescând de autonomie și mai apoi devine independentă (cu seria de conducători: Dimitrie, Satza, Tatos, Seslav, Balica, Dobrotici, Ivanco).
Încă de pe atunci, avea o compoziție etnică variată, apărând în cronicile și hărțile vremii sub denumirile de Velacia minor, Bulgaria tertia, Graecia tomitana sau Despotatus Vicinensis. Johann Schiltberger, cruciat german căzut prizonier, descrie Dobrogea în secolul al XIV-lea ca a treia Bulgarie, cu centrul la Caliacra. Iachint, episcopul de la Vicina (cetate dispărută, situată probabil pe o insulă a Dunării în zona Tulcea - Isaccea) devine primul metropolit al Țării Românești în 1359.
Prima alipire de Țara Românească are loc în 1388-1389 pe vremea domnitorului Mircea cel Bătrân. Dar după moartea lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea intră în componența Imperiului Otoman între 1418 și 1421. Se pare, după anumiți cercetători, că părți din Dobrogea s-au aflat pentru scurt timp în componența Țării Românești în timpul lui Vlad Țepeș (1462 - câteva luni) și a lui Mihai Viteazul (1599-1601).