Dunărea este al doilea cel mai lung fluviu din Europa (după Volga care curge în întregime în Rusia). Izvorăște din Munții Pădurea Neagră din Germania, de unde provin două râuri, Brigach și Breg, care se întâlnesc la Donaueschingen, punct de unde râul ia denumirea de Dunăre.
Lungimea Dunării depinde de punctul de pornire considerat: de la confluența din Donaueschingen, sau de la izvorul Bregului. Curge spre est și trece prin mai multe capitale din centrul, estul și sudul Europei: Viena, Bratislava, Budapesta și Belgrad. Delta Dunării se deschide spre Marea Neagră, este împărțită între România și Ucraina, este protejată de o și este inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO.
De secole, Dunărea este o importantă cale navigabilă. Cunoscut în antichitate drept graniță de nord a Imperiului Roman, râul străbate zece țări: Germania (7,5 %), Austria (10,3 %), Slovacia (5,8 %), Ungaria (11,7 %), Croația (4,5 %), Serbia (9,4 %), Bulgaria (5,2 %), România (28,9 %), Republica Moldova (1,7 %) și Ucraina (3,8 %).
Bazinul său hidrografic se întinde pe alte nouă țări: Italia (0,15 %), Polonia (0,09 %), Elveția (0,32 %), Cehia (2,6 %), Slovenia (2,2 %), Bosnia și Herțegovina (4,8 %), Muntenegru, Macedonia de Nord, Albania (0,03 %) și Kosovo.
Etimologie În germană, numele Dunării este , în slovacă se numește , în maghiară , în croată, sârbă și bulgară se numește Dunav (cu litere chirilice ), în rusă și ucraineană (Dunai), în engleză și în franceză iar în turcă . Toate aceste nume provin din latinescul care ar fi numele unei zeități a râurilor. Acest etimon indo-european se regăsește în cuvântul sanscrit dānu care înseamnă „râu" sau „care curge”. Și alte râuri europene au denumiri ce ar putea avea aceeași rădăcină indo-europeană: Donețul, Niprul, Nistrul, Donul în Rusia, râul din Regatul Unit și Dão în Portugalia.
În germană, terminația au provine din hidronimul germanic *awa, iar termenul „Donau” este în uz din 1763. În documentele germane mai vechi, găsim și terminologiile „" Și mai târziu „”.
Latinescul mai are și versiunea , iar în greaca veche i se spunea . Istros sur Theoi Greek Mythology.
Mitologie Sub numele de Istros (în ), Dunărea este unul dintre cei 25 de copii ai lui Tethys și ai lui Oceanus, numiți de Hesiod în Teogonia sa, unde relatează crearea lumii:
Mitul argonauților relatează că, pentru a se întoarce în Argos, aceștia au urcat pe Istros (Istru) de la Pontul Euxin (Marea Neagră) până la izvoare și apoi s-au întors în Marea Adriatică printr-o altă ramură a râului. Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.) observă că acest lucru este imposibil și atribuie această legendă omonimiei dintre Istros (Dunăre) și zona numită Istria din nordul Mării Adriatice. În ipoteza că ei considerau că Dunărea ar fi cea care se varsă în Inn la Passau (Germania), străvechii ar fi urcat nu pe Dunăre, ci pe Inn (cu debit mai mare) până la izvorul său (de lângă St. Moritz), unde se află o importantă limită de bazine hidrografice (între Rinul care duce spre Marea Nordului, Dunărea care duce spre Marea Neagră și Padul care duce spre Marea Adriatică).
Sudul gurilor Dunării era ocupat de orașul grecesc milesian Istros sau Histria fondat în jurul secolului al VII-lea î.e.n., care marca granița dintre lumea grecească și lumea scitică.
Hidrografie alt=Photo de l'Inn.|miniatura| Confluența Innului (stânga) cu Dunărea (dreapta) și cu Ilz la Passau („” orașul celor trei râuri), Germania. miniatura|Isar, unul dintre afluenții alpini ai Dunării, aici la nord de München.
Dunărea este unul dintre puținele mari râuri europene (alături de Pad) care curg de la vest la est. Ajunge, după o călătorie de Le Danube, Encyclopaedia Universalis 10, articol de André Blanc și Pierre Carrière. (lungime prescurtată), la Marea Neagră în regiunea Deltei Dunării (), în România și Ucraina. Spre deosebire de alte râuri, kilometrii Dunării se numără de la vărsare până la izvor, kilometrul „zero” oficial fiind la farul Sulina de pe malul Mării Negre. Prin urmare, nu sunt luate în considerare cursul Bregului, cursul inițial al Dunării și cursul principal din delta acesteia. Bazinul hidrografic al Dunării are o suprafață de .
Izvorând în principal din Alpi, cei mai importanți afluenți ai Dunării vin de pe malul drept. O etimologie comună a dat același nume la doi dintre ei: Morava. De la izvor până la vărsare, afluenții majori sunt:
Hidrologie alt=Carte des bassins hydrographiques d’Europe.|miniatura| Dintre bazinele hidrografice din Europa, cel al Dunării este unul dintre cele mai mari. Liniile roșii corespund principalelor bazine hidrografice europene. alt=Graphisme des contributions des affluents du Danube.|stanga|miniatura Debitul Dunării, măsurat la defluența celor trei brațe ale deltei, pentru un debit specific sau Qsp de , este rezultatul debitului precipitațiilor pe întreaga sa zonă de captare, între și în partea alpină până la în Moravia pentru o medie de aproximativ . Diferiții afluenți ai Dunării prezintă o mare eterogenitate în lor: oceanic în Bavaria apuseană, nivo-pluvial montan în Austria, pluvio-nival de câmpie în Ungaria, de câmpie în Muntenia-Moldova.
Complexul al Dunării explică aceste influențe variate. Până la Ulm, ea se află sub influența oceanică cu un maxim de abundență a precipitațiilor iarna. Apoi, afluenții săi alpini — Lech, Isar, Inn, Enns, Ybbs, aduc Dunărea Alpină la 80 %. Fluviul este apoi sensibil la retenția hibernală și topirea zăpezilor îi conferă la Linz un debit minim în decembrie și unul maxim în mai sau iunie (pentru o medie de ). Influența zăpezii se menține sesizabilă până la Viena (debit mediu de ), maximul din iunie fiind sporit și mai mult de ploile de vară specifice Europei centrale. Aceste precipitații sunt responsabile de inundațiile catastrofale, Dunărea ajungând la de până la 5 ori debitul său obișnuit: în iunie 1965 și 1970, în iulie 1899. În Budapesta și Bratislava, topirea de iarnă de la câmpie menține debitul maxim în mai-iunie. Aportul apelor Tisei și Savei face să crească apele mai devreme, de acum primăvara (aprilie-mai), și coboară apele din iunie până în septembrie (este cazul la Giurgiu unde debitul ajunge la ). De la Porțile de Fier, Dunărea devine sensibilă la regimul climatic care îl anunță pe cel al stepei rusești, cu debite de vară foarte scăzute.
Iernile grele asociate climei continentale fac ca Dunărea să înghețe aproape în fiecare an și să aibă pod de gheață în cel puțin un punct al cursului (în special în defileuri) într-un an din două sau trei. Pot urma, în timpul dezghețului, inundații în amonte de podul de gheață (cele din martie 1956 au fost cele mai importante). Principalele pagube se înregistrează în Ungaria, unde câmpia este regulat inundată de apă, ceea ce a necesitat o politică de dezvoltare cu construirea de diguri și rectificarea cursului.
În anul 2022, seceta care a afectat întreaga Europă a făcut ca apele Dunării să scadă, temperatura apei să crească, iar nivelul de oxigen să ajungă să fie periculos de scăzut, ceea ce s-a soldat cu moartea a numeroși pești. Traficul naval a fost și el afectat, întrucât șenalul navigabil s-a îngustat, în special la Futog în Serbia și la Zimnicea/Sviștov pe granița româno-bulgară; s-a recurs la operațiuni de dragare de urgență.
Geologie alt=Photo du Danube asséché.|stanga|miniatura| () între comunele Immendingen și Fridingen din Germania Din punct de vedere geologic, Dunărea este mult mai veche decât Rinul, al cărui bazin hidrografic din sudul Germaniei concurează cu cel al Dunării. Acest lucru duce la unele particularități.
Rinul este singurul râu alpin care curge spre nord, spre Marea Nordului. Procedând astfel, recuperează apele europene care curg spre nord și împarte părți din sudul Germaniei în două.
Până la ultima eră glaciară, Rinul izvora abia din capătul de sud-vest al Pădurii Negre. Apele din Alpi, care se varsă în prezent în Rin, erau transportate la acea vreme, până în perioada , la est de Dunărea originară. Cursul acesteia trecea mai spre nord, de-a lungul liniei Wellheim–Dollnstein–Eichstätt–Beilngries–Riedenburg. Defileele din actuala Jura Suabă, astăzi lipsită de cursuri de apă, sunt rămășițele albiei acestui râu străvechi care era mult mai mare decât Dunărea pe care o cunoaștem. După ce o parte din câmpia Rinului Superior s-a format prin eroziune, majoritatea apelor care coborau din Alpi și-au schimbat direcția și au început să se verse în Rin. alt=Fotografie a Dunării ieșind din albie|miniatura|Inundația secolului din 1954 la Passau, pe Dunăre Până în prezent, o parte din apele Dunării se pierd în stâncile poroase de calcar din Jura Suabă și se alătură Rinului situat la altitudine mai joasă. Pe măsură ce aceste cantități mari de apă erodează din ce în ce mai mult această rocă de calcar, se presupune că Dunărea Superioară va dispărea complet într-o zi în favoarea Rinului.
Lângă Immendingen, Dunărea seacă aproape complet pe măsură ce apele sale se infiltrează în pământ și, trecând prin râuri și peșteri subterane, se varsă la 14 km distanță, în , care alimentează Lacul Konstanz și, implicit, Rinul. Aceste zone unde râul este absorbit în propria albie se numesc , iar fenomenul se numește . Când nivelul apei este foarte scăzut, apele Dunării se infiltrează în întregime în pământ și atunci ea este alimentată doar de (care devine de facto izvorul Dunării pe timp de vară) și de . Întrucât aceste perioade de secetă au crescut brusc în ultimii ani, o parte din apa Dunării a fost deviată din această zonă printr-o galerie subterană. Galeria, precum și cascada artificială care face parte din lucrare, sunt situate după ieșirea din satul Immendingen și duc la Möhringen an der Donau.
Până în regiunea din aval de Viena, regimul Dunării seamănă mai degrabă cu al unui râu de munte și abia acolo prezintă caracteristicile unui mare râu de câmpie. Factori precum topirea rapidă a zăpezii și precipitațiile abundente din mediul alpin favorizează o creștere bruscă a debitului râului și declanșarea inundațiilor. Regularizând râul și înlăturând o parte din zonele inundabile, omul a amplificat acest fenomen: amploarea inundațiilor a crescut pe parcursul secolului al XX-lea. Cele mai mari inundații din ultimul secol au avut loc în 1954, 1988, 2002 și 2013., rezumat al unei conferințe ținute la Lyon
Geografie
Prezentare generală
Dunărea este formată din două pâraie care izvorăsc din Munții Pădurea Neagră: Breg și Brigach. Breg își are izvorul lângă Furtwangen im Schwarzwald, la deasupra nivelului mării. Având un curs mai lung, izvorul său, care se află la numai o sută de metri de linia hidrografică a bazinului Rinului, este considerată izvorul geografic al Dunării. Cele două pâraie se întâlnesc la Donaueschingen unde, în parcul castelului, se află monumentala fântână din secolul al XIX-lea, numită „”, simbol al izvorului oficial. Dunărea traversează apoi landurile germane Baden-Württemberg și Bavaria, udând orașele Sigmaringen, Ulm, Regensburg și Passau, apoi nordul Austriei (trecând prin Linz și Viena), străbate sudul Slovaciei trecând prin Bratislava, traversează Ungaria de la nord la sud prin Budapesta, se învecinează cu Croația la est, traversează nordul Serbiei prin Belgrad, marchează granița dintre Serbia și România apoi între România și Bulgaria înainte de a se vărsa în Marea Neagră în România, formând o deltă largă care se învecinează cu granița cu Ucraina. Republica Moldova are un acces de aproximativ pe malul stâng al râului la Giurgiulești (între Galați și Reni), pe care urmărește să-l lărgească. Între Moldova și România, pe de o parte, și Ucraina, pe de altă parte, rămân câteva mici dispute.