Revolta Neerlandeză (1568–1648)Acest articol adoptă anul 1568 ca dată de început a războiului, întrucât acesta a fost anul primelor bătălii între niște armate. Întrucât, însă, a existat o lungă perioadă de frământări între protestanți și catolici (establishment) în preludiul războiului, nu este ușor de stabilit o dată exactă a izbucnirii lui.
Primele violențe deschise care aveau să ducă la război au fost iconoclasmul din 1566, și uneori primele represiuni spaniole ale răscoalelor (cum ar fi , 1567) sunt considerate punctul de început. Cele mai multe relatări fac referire la invaziile din 1568 ale armatelor de mercenari plătiți de Willem de Orania ca început oficial al războiului; acesta este punctul de vedere adoptat de articol. Altfel, începutul războiului mai poate fi stabilit și odată cu de către Gueux în 1572. a fost revolta celor Șapte Provincii nordice, predominant protestante, ale Țărilor de Jos împotriva dominației regelui romano-catolic habsburgic Filip al II-lea al Spaniei, domnitor ereditar al provinciilor. Provinciile nordice (Țările de Jos) s-au separat, în cele din urmă, de provinciile de sud (actualele Belgia și Luxemburg), care au continuat sub Spania Habsburgică până în 1714.
„Coliziunea culturală” de factură religioasă s-a acumulat treptat, dar inexorabil, în focare de violență împotriva represiunii percepute a Coroanei Habsburgice. Aceste tensiuni au dus la formarea Provinciilor Unite independente, al cărui prim conducător a fost Willem Taciturnul (Willem de Orania), urmat de mai mulți dintre descendenții și rudele sale. Această revoltă a fost una dintre primele secesiuni reușite din Europa și a dus la formarea uneia dintre primele republici europene din epoca modernă, Provinciile Unite.
Regele Filip a reușit la început să suprime rebeliunea. În 1572, însă, rebelii au și rebeliunea a reizbucnit. Provinciile din nord au devenit independente, mai întâi în 1581 de facto, iar în 1648 de jure. În timpul revoltei, Provinciile Unite ale Țărilor de Jos, s-au transformat rapid într-o putere mondială cu ajutorul marinei sale comerciale și a cunoscut o perioadă de creștere economică, științifică și culturală. Țările de Jos Meridionale (situate actualmente în sudul Țărilor de Jos, Belgia, Luxemburg și nordul Franței) au rămas sub dominație spaniolă. Continuarea dominației cu mână de fier a Habsburgilor în sud a făcut ca multe dintre elitele financiare, intelectuale și culturale să se refugieze în nord, contribuind la succesul Provinciilor Unite. Neerlandezii au impus o rigidă blocadă asupra provinciilor sudice ceea ce a împiedicat cerealele din zona baltică să amelioreze foametea din orașele din sud, în special în 1587–1589. Până la sfârșitul războiului din 1648, multe zone din Țările de Jos Meridionale fuseseră pierdute în favoarea Franței, care, sub îndrumarea cardinalului Richelieu și a lui Ludovic al XIII-lea, s-a aliat cu Republica Olandeză în anii 1630 împotriva Spaniei.
Prima fază a conflictului poate fi considerată Războiul de Independență al Țărilor de Jos. Obiectivul acestei etape a fost acela de a obține recunoașterea oficială a independenței deja existente a Provinciilor Unite. Această fază a coincis cu ascensiunea Republicii Olandeze ca mare putere și fondarea Imperiului Olandez.
Context miniatura| Cele Șaptesprezece Provincii ale Țărilor de Jos înaintea Rebeliunii Olandeze Printr-o serie de căsătorii și cuceriri, o succesiune de și-au extins teritoriul lor inițial prin adăugarea unei serii de fiefuri, între care și cele Șaptesprezece Provincii. Deși Burgundia însăși fusese pierdută în favoarea Franței în 1477, Țările de Jos Burgunde erau încă intacte când Carol de Habsburg, moștenitor al țărilor burgunde prin bunica sa Maria, s-a născut la Gent în 1500. Carol a fost crescut în Țările de Jos și vorbea fluent neerlandeza, franceza și spaniola, ca și puțină germană. În 1506, a devenit stăpân al statelor burgunde, printre care se aflau și Țările de Jos. Ulterior, în 1516, a moștenit mai multe titluri, inclusiv cel de , care devenise un imperiu mondial odată cu colonizarea spaniolă a Americii. În 1519, Carol a devenit conducător al Imperiului Habsburgic și a obținut titlul de împărat roman în 1530. Deși Friesland și Guelders au rezistat multă vreme (sub Grutte Pier și, respectiv, ), aproape toate Țările de Jos au fost încorporate în domeniile habsburgice până la începutul anilor 1540.
Impozitarea Flandra fusese multă vreme o regiune foarte bogată, râvnită de regii francezi. Celelalte regiuni ale Țărilor de Jos au devenit și ele bogate și antreprenoriale. Imperiul lui Carol al V-lea a devenit un imperiu mondial cu întinse teritorii americane și europene. Acestea din urmă au fost, totuși, răspândite prin toată Europa. Controlul și apărarea acestora erau dificile din cauza lipsei de conectare a teritoriilor și de lungimea uriașă a granițelor imperiului. Acest domeniu uriaș s-a aflat aproape continuu în război cu vecinii săi din nucleul său european, în special împotriva Franței în Războaiele Italiene și împotriva Imperiului Otoman în Marea Mediterană. Alte războaie s-au dus împotriva principilor protestanți din Germania. Olandezii plăteau impozite grele pentru a finanța aceste războaie, dar le percepeau ca fiind inutile și uneori dăunătoare, pentru că erau direcționate împotriva celor mai importanți parteneri comerciali.
Protestantismul În secolul al XVI-lea, protestantismul a câștigat rapid teren în nordul Europei. Protestanții olandezi, după represiunea inițială, au fost tolerați de autoritățile locale. Până în anii 1560, comunitatea protestantă devenise o influență semnificativă în Olanda, deși pe atunci forma încă în mod cert o minoritate.R. Po-chia Hsia, ed. A Companion to the Reformation World (2006) pp 118–34 Într-o societate dependentă de comerț, libertatea și toleranța erau considerate esențiale. Cu toate acestea, Carol al V-lea și, din 1555, urmașul său, Filip al II-lea, au considerat că este de datoria lor să învingă protestantismul care era considerat o erezie de către Biserica Catolică și o amenințare la stabilitatea întregului sistem politic ierarhic. Pe de altă parte, protestanții olandezi din ce în ce mai moraliști insistau asupra teologiei lor, pentru o evlavie sinceră și pentru un stil de viață umilm și păreau superiori moral obiceiurilor de lux și religiozității superficiale a nobilimii ecleziastice.R. Po-chia Hsia, ed. A Companion to the Reformation World (2006) pp 3–36 Măsurile dure de represiune au dus la creșterea nemulțumirilor în Țările de Jos, unde guvernele locale se înscriseseră pe un curs de coexistență pașnică. În a doua jumătate a secolului, situația a escaladat. Filip a trimis trupe pentru a zdrobi rebeliunea și a face Țările de Jos din nou o regiune catolică. Deși a eșuat în încercările sale de a introduce direct Inchiziția Spaniolă, (care a existat până în 1564) a fost totuși suficient de aspră și arbitrară pentru a provoca opoziție ferventă.
Centralizarea miniatura| Teritoriile europene aflate sub stăpânirea lui Filip al II-lea al Spaniei în jurul anului 1580 ( cu verde deschis) pe o hartă care prezintă granițele statelor actuale. O parte a schimbării echilibrului de putere din Evul Mediu Târziu însemna că, în afară de nobilimea locală, mulți dintre administratorii olandezi de acum nu mai erau aristocrați tradiționali, ci, în schimb, proveneau din familii nenobiliare care dobândiseră statut mai înalt în secolele anterioare. Până în secolul al XV-lea, Bruxelles-ul devenise astfel capitala a celor șaptesprezece provincii. Datând din Evul Mediu, districtele Țărilor de Jos, reprezentate de nobilimea lor și de negustorii bogați care locuiau în orașe, aveau încă o autonomie destul de largă în numirea administratorilor. Carol al V-lea și Filip al II-lea și-au propus să îmbunătățească administrarea imperiului prin creșterea autorității guvernului central în chestiuni precum legea și impozitarea, o politică ce a provocat suspiciuni atât în rândul nobilimii, cât și al clasei negustorilor. Un exemplu în acest sens este preluarea puterii în orașul Utrecht în 1528, când Carol al V-lea a înlocuit consiliul maiștrilor de cu propriul lui stadtholder, care a preluat puterile seculare în întreaga provincie Utrecht de la . Carol a ordonat construirea , puternic fortificat, pentru apărare împotriva Ducatului Gelre și pentru a controla cetățenii Utrechtului.
Sub guvernarea Mariei a Ungariei (1531–1555), puterea tradițională a fost în mare parte luat atât din mâinile stadtholderilor provinciilor, cât și din ale marilor nobili, care au fost înlocuiți de juriști profesioniști în .Van Nierop, H., "Alva's Throne—making sense of the revolt of the Netherlands". In: Darby, G. (ed), The Origins and Development of the Dutch Revolt (Londen/New York 2001) pp. 29–47, 37
Etapele inițiale (1555–1572)
Preludiul rebeliunii (1555–1568) thumb|upright| Filip al II-lea, regele Spaniei thumb|upright| Filip al II-lea al Spaniei față în față cu Willem Taciturnul, principe de Orania, pictură de din secolul al XIX-lea. Această scenă se presupune că s-a întâmplat pe debarcaderul din Flushing când Filip a plecat din Țările deJos. În 1556, Carol a lăsat tronul fiului său Filip al II-lea al Spaniei. În ciuda acțiunilor sale dure, Carol fusese văzut ca un conducător empatic față de nevoile Țărilor de Jos. Filip, pe de altă parte, fusese crescut în Spania și nu vorbea nici neerlandeza, nici franceza. În timpul domniei lui Filip, au izbucnit tensiuni în Țările de Jos pe marginea impozitelor grele, a suprimării protestantismului și a eforturilor de centralizare. Conflictul crescând avea să ajungă la un punct de fierbere și să ducă în cele din urmă la războiul de independență.
Nobilimea în opoziție În efortul de a construi un guvern stabil și de încredere al Țărilor de Jos, Filip a numit-o pe sora lui pe jumătate, Margareta de Parma, guvernatoare. El a continuat astfel politica tatălui său de a numi membri ai marii nobilimi olandeze în (Consiliul de Stat), organul de conducere al celor șaptesprezece provincii, care îl consilia pe guvernator. El l-a făcut pe confidentul său, , șef al Consiliului. Cu toate acestea, în 1558, stările provinciilor și începuseră deja să se opună dorințelor lui Filip, lansând propriile lor propuneri fiscale. În plus, ele au cerut, și au și obținut, retragerea trupelor spaniole, care fuseseră lăsate de Filip pentru a păzi granițele sudice ale Țărilor de Jos cu Franța, dar pe care le considerau o amenințare la adresa propriei lor independențe (1559–1561).G. Parker, The Dutch Revolt. Revised edition (1985), 46. Reformele ulterioare s-au confruntat cu multă opoziție, care a fost îndreptată mai ales împotriva lui Granvelle. Petițiile marii nobilimi către regele Filip nu au primit răspuns. Unii dintre cei mai influenți nobili, printre care Lamoral, contele de Egmont, Philip de Montmorency, conte de Hoorn și Willem Taciturnul, s-au retras din Consiliul de Stat până când Filip l-a retras pe Granvelle.
La sfârșitul anului 1564, nobilii observaseră puterea tot mai mare a Reformei și l-au îndemnat pe Filip să vină cu măsuri realiste de prevenire a violenței. Filip a răspuns că singurul răspuns sunt măsuri mai dure. Ca urmare, Egmont, Horne și Orania s-au retras din nou din Consiliu, iar și și-au dat demisia din posturile lor de stadtholder. În aceeași perioadă, protestele religioase au crescut în ciuda oprimării din ce în ce mai aspre. În 1566, o ligă de aproximativ 400 de membri ai nobilimii a prezentat o petiție guvernatoarei Margareta de Parma pentru a suspenda persecuțiile până când se întorc și restul. Unul dintre curtenii Margaretei, , a spus despre prezentarea acestei petiții că ar fi un act de „cerșetorie” (în franceză ), nume pe care apoi petiționarii și l-au asumat (spunându-și ). Petiția a fost trimisă lui Filip pentru un verdict final.
1566 - Iconoclasmul și represiunea