Ascensorul Santa Justa (în , , cunoscut și sub denumirea de Ascensorul Carmo, în , ) este un sistem de transport public situat în centrul orașului Lisabona din districtul cu același nume din Portugalia. Ascensorul conectează pe verticală străzile Rua de Santa Justa și Rua do Carmo din Baixa cu piața Largo do Carmo. Ascensorul este compus dintr-un turn metalic de-a lungul căruia circulă două cabine, precum și o platformă care conectează partea sa superioară cu zona Largo do Carmo. Structura ascensorului este confecționată din fontă și asamblată într-o schemă arhitectonică inspirată din stilul neogotic.SARAIVA și GUERRA, 1998:109 A fost realizat sub supravegherea inginerului portughez cu rădăcini franceze Raoul Mesnier du Ponsard, cunoscut în epocă pentru alte proiecte pe care le-a realizat pe teritoriul portughez. Construcția a fost planificată încă din anii 1890, dar proiectul a fost aprobat de Primăria Municipală Lisabona în 1900, an în care au și început lucrările. În perioada construcției, una dintre cele mai impresionante faze a fost deplasarea platformei și a stâlpului său de sprijin pe pozițiile lor, manevră care a fost efectuată prin rotirea întregului ansamblu. Ascensorul a fost inaugurat în anul 1902.
Casele de bilete sunt localizate dedesubtul turnului, sub treptele care urcă pe strada Rua do Carmo. Pasagerii pot utiliza liftul prin intermediul a două elegante cabine din lemn decorate cu accesorii de alamă.
Context Colinele Lisabonei au reprezentat întotdeauna o problemă pentru deplasarea între străzile din zona joasă a cartierului central, Baixa, și zona pieței Largo do Carmo, aflată cu circa 30 de metri mai sus. De-a lungul timpului au propuse diverse soluții tehnice pentru a ușura transportul persoanelor între cele două zone aflate la altitudini diferite. În 1874, inginerul civil și militar Roberto Arménio a prezentat consiliului municipal al Lisabonei un proiect de locomoție care trata acest subiect. Un proiect asemănător, sugerat în 1876, includea șine montate pe un plan înclinat și vehicule tractate de animale.
Istoric Planificare și construcție miniatura|left|Proiectul ascensorului Santa Justa. miniatura|Fotografie a ascensorului înainte de alimentarea sa, în 1907, cu energie electrică. miniatura|Motoarele care acționează ascensorul. Gazeta Căilor Ferate din 16 octombrie 1892 a relatat că fondatorul și reprezentantul firmei Companhia dos Ascensores Mecânicos de Lisboa, Raoul Mesnier du Ponsard, a înaintat o cerere către consiliul municipal pentru a i se permite studierea construirii unui ascensor între Rua Nova do Carmo și Largo do Carmo, în apropierea Muzeului Arheologic do Carmo, ascensor a cărui deplasare să se facă prin mijloace mecanice. Structura ascensorului urma să fie compusă dintr-un turn metalic, ocupând un spațiu rectangular de 6 m lungime și 3 m lățime, în zona Treptelor Santa Justa (în ), și o pasarelă metalică ce ar fi avut capătul în grădina Largo do Carmo, traversând peste clădirile din strada Rua Nova do Carmo. Așa cum era solicitată, concesiunea ar fi durat 99 de ani, iar ascensorul urma să fie utilizat pentru transportul de persoane și mărfuri. Pe 1 iunie 1882, lui Mesnier, originar din Porto și având părinți francezi, i-a fost acordată autorizația să înceapă studiile.
Raoul Mesnier du Ponsard realizase anterior și alte proiecte similare. El își începuse cariera în domeniu construind ascensorul Bom Jesus din Braga, inaugurat în 1882, continuând apoi să participe la realizarea unor astfel de sisteme de transport în diverse locuri din Portugalia, în special la Lisabona, unde a pus în operă funicularele Bica și Glória sau ascensoarele Chiado și Municipal, printre altele.Marques, 2014:188
Pe 1 iunie 1896, Gazeta Căilor Ferate informa că arhitectul Henry Lusseau, concesionarul construcției unui parc în zona străzii Avenida da Liberdade, a contestat la consiliul municipal concesiunea solicitată Raul Mesnier de Ponsard.
În 1899, Empresa do Elevador do Carmo (Compania Ascensorului Carmo), constituită cu principalii parteneri ai lui Raoul Mesnier du Ponsard, chirurgul João Silvestre de Almeida și marchizul de Praia și Monforte, António Borges de Medeiros Dias da Câmara e Sousa, a fost fondată pentru a obține concesiunea proiectului ascensorului pentru o perioadă de 99 de ani.
Pe 1 mai 1900, Gazeta raporta că începuseră deja lucrările de confecționare a structurii metalice și că Mesnier de Ponsard declarase că acestea vor fi terminate în luna septembrie. Pe 1 iulie a aceluiași an, Gazeta anunța că cererea lui Mesnier a fost aprobată de Serviços de Obras da Câmara (Serviciile Publice Municipale), iar acestuia i-a fost acordată concesiunea pentru construirea și operarea ascensorului. În ziua următoare a început instalarea incintei motoarelor și a piramidei ascensorului.
În 1900, un contract formal a fost semnat între Consiliul Municipal al Lisabonei și Empresa do Elevador do Carmo (desființată în 1939), prin care grupul de lucru era obligat ca, într-o perioadă de șase luni, să prezinte un proiect pentru construcția ascensorului. Proiectarea structurii începuse deja, în colaborare cu filiala din Lisabona a companiei de construcții metalice Cardoso D'Argent & Cia., înființată în 1897 și având sediul pe strada Rua Da Junqueira. Fondatorul acesteia, Manuel Cardoso, fusese deja numit la conducerea biroului firmei Empresa Industrial Portuguesa și răspundea de muncitorii angajați în proiectul ascensorului Santa Justa. Spre jumătatea anului, situl construcției era deja în transformare, pe 2 iunie 1900 fiind începută îndepărtarea pământului din zona în care urma construită fundația sălii mașinilor. Gazeta Căilor Ferate a relatat că Mesnier de Ponsard făcuse între timp câteva modificări la proiect, una din ele fiind diferența de înălțime între cele două niveluri, care crescuse la 31,92 m, față de cei 30 m inițiali. Altă modificare a fost operată în cadrul sistemului de tracțiune, care inițial folosea o masă de apă ridicată de o pompă pe gaz cu o putere de 6 CP până la un rezervor aflat la partea superioară și care era injectată într-un motor cu abur ce punea în mișcare tamburii de cablu care deplasau cele două cabine ale ascensorului. Sistemul care folosea masa apei, utilizat deja la acea vreme și la alte ascensoare din Lisabona, consta în două rezervoare pentru apă, câte unul în fiecare cabină a ascensorului, cel din cabina descendentă fiind plin, cu scopul de a crea o masă superioară cabinei ascendente, al cărei rezervor era gol.
Gazeta Căilor Ferate a elogiat designul ascensorului, în special folosirea arcelor ogivale în detrimentul grinzilor metalice de forma crucii Sfântului Andrei utilizate la Ascensorul Municipal, arcele dându-i turnului Carmo un aer mai aerisit și grațios. Totuși, publicația a criticat faptul că ascensorul urma să fie pus în mișcare de un motor cu abur, și a încurajat în schimb utilizarea electricității, care ar fi putut fi furnizată fie de un motor amplasat local, fie de la o rețea privată de furnizare a electricității. Suplimentar față de deplasarea cabinelor, energia electrică ar fi putut fi folosită și pentru iluminarea turnului și alimentarea sistemelor de frânare. De asemenea, Gazeta sugera că, odată ascensorul alimentat cu energie electrică, ar fi fost posibilă instalarea unui trotuar rulant pe pasarela superioară, așa cum fusese conceput în proiecte similare la Bruxelles. Publicația mai critica faptul că un motor cu abur ocupă un spațiu mult mai mare și generează multă poluare.
În acea perioadă, Mesnier de Ponsard calcula că toate lucrările de construcție vor fi terminate în luna noiembrie. Realizarea ascensorului Carmo a fost elogiată la acel moment de majoritatea presei naționale, cu excepția Gazeta de Obras Públicas (în ), care se îndoia de utilitatea pentru oraș a acestei investiții.
Proiectul ascensorului a fost descris astfel: «un turn dublu servește drept ghid pentru două cabine de ascensor, drept suport al axului pe care este montată toba de cablu de care sunt atașate cele două cabine și drept stâlp de sprijin al unei pasarele metalice până la terasa casei dl. conte de Thomar. Pasarela se sprijină pe o săgeată verticală, așezată și fixată în partea de sus a treptelor Santa Justa, și se extinde cu ajutorul unor modilióane până la terasa care trebuie construită la partea superioară a casei respectivului proprietar. Astfel este realizată comunicarea cu grădina Carmo, cu care se conectează printr-un pasaj foarte simplu. Terasa va fi construită din beton armat și va fi înconjurată de o balustradă. Cabinele ascensorului permit accesul simultan a 24 de persoane. Mecanismul de siguranță este similar celui de la Ascensorul Municipal, la fel și funcționarea motorului. Cablul are diametrul de 50 mm și este rotit la 180º pe scripetele de suspensie, care are un diametru de 4 450 mm. Motorul este unul cu abur, vertical, de înaltă presiune, fără condensare, cu doi cilindri. Dispoziția sa generală este cea de la Ascensorul Municipal.».
Pe 31 august 1901 a fost lansată pasarela ascensorului Carmo, manevră care a durat între orele 14:00 și 18:00. Lansarea s-a efectuat în prezența Regelui Carlos I, în cadrul unei ceremonii care a inclus membri ai Casei Regale, ai companiei care construia ascensorul, a lui Raoul Mesnier du Ponsard, reprezentanți ai nobilimii și jurnaliști, și la care a asistat un public numeros. Pasarela, cu o lungime de 25 m, conecta turnul ascensorului cu o terasă construită special în acest scop pe acoperișul unei clădiri aparținând Contelui de Tomar. Pentru construcția pasarelei au fost impuse mai multe condiții, cum ar fi obligația de a nu avea niciun suport pe zidurile clădirii și interzicerea plasării schelei sau a materialelor pe Rua do Carmo, pentru a nu bloca acea arteră și a reduce riscurile de securitate. În plus, stâlpul de sprijin trebuia să rămână în interiorul spațiului unde fuseseră executate lucrările la turnul ascensorului, pentru a ocupa cel mai redus spațiu posibil.