Abația Notre-Dame du Bec este o abație catolică benedictină, integrată astăzi în congregația Santa Maria del Monte Oliveto și situată în localitatea Le Bec Hellouin, lângă Brionne, în departamentul Eure, în Normandia. A fost fondată în anul 1034 de către Herluin, sau Helloin — de unde și denumirea —, cavaler al contelui .

Odată cu sosirea italienilor Lanfranc din Pavia, prior și dascăl al școlii monastice, și Anselm de Canterbury, originar din Aosta, Bec devine unul dintre principalele centre intelectuale ale secolului al XI-lea: viitorul papă Alexandru al II-lea a studiat aici în jurul anului 1050, alături de numeroși viitori legați și episcopi.

De aproape o mie de ani, abația de la Bec este legată istoric de dieceza de Canterbury, în Anglia, căreia i-a oferit trei arhiepiscopi.

Părăsită în ruină în urma Revoluției Franceze, turnul Saint-Nicolas a fost clasat începând cu 1840 pe lista monumentelor istorice, iar abația este astăzi administrată de Centrul Monumentelor Naționale. Ea a revenit la viață grație călugărilor benedictini ai ordinului Monte Oliveto, care în 1948 au reluat aici viața monastică sub conducerea lui dom Paul-Emmanuel Clénet, ales al 49-lea stareț în 1996.

Abația actuală este alcătuită din sala capitulară și din claustrul secolului al XVII-lea, precum și din mărețe clădiri conventuale ale secolului al XVIII-lea. Din marea biserică abatială din secolul al XIV-lea nu se mai păstrează decât fundațiile. Biserica actuală ocupă fostul refectoriu. Întregul ansamblu este dominat de impunătorul turn Saint-Nicolas din secolul al XV-lea. Lucrări de restaurare sunt în desfășurare din 2015, cu sprijinul voluntarilor asociației Chantiers Histoire et Architecture Médiévales.

Istoria abației Fondarea Spre deosebire de practica cel mai des întâlnită în secolul al XI-lea, originea fondării abației de la Bec nu constă într-o donație a unor mari seniori normanzi, ci în inițiativa lui Herluin, un simplu cavaler fără educație, atins târziu de spiritul devoțiunii. Proprietar de pământuri la Bonneville, pe platoul vestic al văii Bec, Herluin se retrage acolo și, în anul 1034, construiește un ermitaj cu acordul contelui , seniorul local și fostul său stăpân.

Această primă donație se limitează la patrimoniul fondatorului, iar hrisovul menționează:

La 24 martie 1035, episcopul de Lisieux îl numește pe Herluin stareț al mănăstirii, supusă regulii Sfântului Benedict, și consacră capela închinată Fecioarei Maria.

Timp de cinci ani, Herluin și însoțitorii săi cultivă și defrișează pământurile din jurul mănăstirii. Apoi, în jurul anului 1039, coboară în vale din cauza lipsei de apă pe platou și se stabilesc la Pont-Authou, la confluența râurilor Bec și . O a doua biserică este consacrată la 23 februarie 1041 de către arhiepiscopul de Rouen, Mauger. Sub conducerea starețului Herluin, o sută treizeci și șase de călugări depun atunci jurământul monahal.

Posesiunile se extind datorită lui Guy de Bourgogne, devenit senior de Brionne după asasinarea contelui Gilbert, care donează o parte a pădurii Brionne, Parc-du-Bec, precum și abația Saint-Évroult, oferită de Guillaume Giroie, unde Herluin restaurează viața religioasă.

Școala de la Bec

Prestigiul mănăstirii începe să se manifeste odată cu crearea școlii de la Bec, în anul 1045, de către Lanfranc din Pavia, venit în comunitate în 1039 și devenit ulterior al abației. Asemenea altor școli benedictine din secolul al XI-lea, aceasta era deschisă nu numai oblaților, ci și fiilor de aristocrați, fie că erau destinați unei cariere ecleziastice, fie nu. Potrivit lui , școala a permis comunității să obțină resurse financiare importante. Calitățile pedagogice ale priorului, deja exersate la Avranches, au atras elevi din toată Normandia. Fiii de baroni sau de bogați laici erau aproape o sută la cursurile lui Lanfranc.

Prin acest „centru intelectual cel mai important al Normandiei și chiar al Franței”, au trecut numeroși intelectuali precum , mai mulți episcopi printre care Ivo de Chartres, viitorul papă Alexandru al II-lea, și Anselm de Aosta, care îi va succeda maestrului său Lanfranc la conducerea școlii și apoi pe scaunul de la Canterbury.

Creșterea numărului de călugări a făcut ca noua abație să devină insuficientă și insalubră. Sub impulsul lui Lanfranc, devenit consilier apropiat al ducelui Wilhelm de Normandia fără a părăsi comunitatea lui Herluin, s-a decis mutarea și extinderea ansamblului. Finanțate prin donațiile seniorilor normanzi, ai căror copii frecventau școala, lucrările au început în 1060. În trei ani, clădirile claustrale au fost terminate, dar călugării au părăsit Pont-Authou abia în toamna lui 1073.

Anselm, venit ca elev în 1059, devine prior al Becului în 1063, când Lanfranc este numit de către Wilhelm Cuceritorul stareț al abației Saint-Étienne din Caen. În 1070, același duce îl numește pe Lanfranc arhiepiscop de Canterbury. Elevul și maestrul, ambii italieni, au întreținut de atunci o relație epistolară de respect reciproc. Ca primat al Angliei, Lanfranc revine la Bec pentru a consacra, pe 23 octombrie 1077, noua biserică pe care o contribuise la ridicare, în prezența episcopilor de Bayeux, Évreux, Lisieux, Sées, Le Mans și a numeroși seniori normanzi, francezi și englezi.

Herluin moare în 1078, iar Anselm îi succede ca stareț al Becului până când, în 1093, îi urmează lui Lanfranc în scaunul arhiepiscopal de la Canterbury.

Prestigiul școlii

Sub conducerea lui Lanfranc și apoi a lui Anselm, predarea triviumului și quadriviumului la școala de la Bec a câștigat o reputație „excepțională”, atrăgând, timp de o jumătate de secol, elevi „din Franța, Gascogne, Bretania, Flandra, Germania și chiar din Roma”.

Deși sanctuarul normand dispunea și de catedre de teologie, de scriptură, de drept canonic și civil, școala se deosebea de celelalte prin importanța acordată literaturii, aproape la fel de mult ca disciplinelor monastice. Vizitând abația, Baldric de Bourgueil a lăudat „spiritul religios în toată plenitudinea sa, fără minciună, fără lingușire, fără slăbiciune”. Aceeași atmosferă de „blândețe și bunăvoință” a fost evocată și de abatele Porrée în Istoria abației de la Bec, interpretată de Bernard Gicquel drept moștenirea celor trei fondatori: Herluin (care a adus „pietatea”), Lanfranc (care a adus „știința”) și Anselm (care a adus „mărinimia”).

Pe lângă scolastică, abația a participat la marile controverse teologice ale vremii, precum disputa asupra naturii euharistiei, unde Lanfranc a susținut, împotriva lui Berengar din Tours, doctrina prezenței reale substanțiale a trupului și sângelui lui Hristos în pâine și vin. La rândul său, Anselm a denunțat nominalismul lui .

Tot aici au fost scrise, foarte probabil, în jurul anului 1050, Cântecul Sfântului Alexis și, mai târziu, Cântecul lui Roland, atribuit lui Turold. Muzica ocupa, de asemenea, un loc important.

Moștenirea intelectuală Școala prestigioasă a format autori ai gândirii ecleziastice, promotori ai monahismului normand și reformatori ai Bisericii Angliei. Printre elevii săi s-au numărat: viitorul papă Alexandru al II-lea Guillaume Bonne-Âme, arhiepiscop de Rouen Ivo, episcop de Chartres episcopii de Rochester Ernost, Gundulf și Ernulf Foulques, episcop de Beauvais Turold din Envermeu, episcop de Bayeux Guillaume, stareț de Cormeilles primii stareți de Lessay, Roger și Geoffroy Henri, stareț de la Battle Richard, stareț de Ely Richard, stareț de Sainte-Vaubourg Lanfranc, stareț de Saint-Wandrille Adelelme, stareț de Anchin Lanfred, stareț de Saint-Wulmer William de Bamberg, călugăr la Fulda și stareț de Mersebourg Henri, decan de Canterbury Bernard, stareț de la Mont-Saint-Michel Durand, Guillaume și Normand, stareți de Ivry Jean, stareț de Saint-Sabas Jean, stareț de Telese, în Italia teologii și Guitmond.

Secolele XII–XVI : declin intelectual și îmbogățire funciară

Odată cu cucerirea Angliei în 1066 de către ducele Wilhelm de Normandia, baronii au acordat abației numeroase domenii în Anglia. Astfel, satul Tooting Bec, astăzi parte a Londrei, își trage numele de la faptul că pământurile sale au aparținut Becului.

În 1093, Anselm este chemat la arhiepiscopia de Canterbury și îl desemnează ca succesor pe Guillaume de Montfort-sur-Risle, prior de Poissy și fost călugăr al Becului. Între 1077 și 1106, Bec-ul întemeiază unsprezece priorate, atât în Normandia și Île-de-France, cât și în Anglia. Aristocrația joacă un rol esențial în dezvoltarea abației, de la ducii Normandiei și regii Franței până la mica nobilime, care donează pământuri, mori, cuptoare și biserici. Printre marii binefăcători se numără Richard de Bienfaite, , Hugues al III-lea de Meulan sau Guillaume de Breteuil, care, între 1087 și 1096, acordă un drept de vamă și o taxă abației, act semnat și de Robert Curthose și .

Prestigiul intelectual al școlii de la Bec se diminuează la începutul secolului al XII-lea, odată cu plecarea lui Anselm și a altor maeștri în Anglia, dar și din cauza declinului școlilor monastice în favoarea celor urbane, în special la Paris. La mijlocul secolului al XII-lea, se constată că „nu mai există la Bec nici filozof, nici teolog”. Totuși, până la sfârșitul secolului, abația păstrează o tradiție intelectuală, găzduind autori ca , cronicar, și poeții Étienne de Rouen și Pierre de Dives. Reputația Becului atrage chiar și pe regele Filip I și pe fiul său, viitorul Ludovic al VI-lea, care se afiliază comunității sub abatiatul lui Guillaume.

În plan material, abația prosperă considerabil: „Oricare ar fi direcția din care bate vântul, abația de la Bec are venit”, spune un proverb al vremii. Ea se bucură de generozitatea multor donatori, precum regele Henric I al Angliei sau fiica sa Împărăteasa Matilda, înmormântată aici în 1167.

În 1138, fostul prior și apoi abate al Becului, , devine la rândul său arhiepiscop de Canterbury. La conducerea mănăstirii îi succede Létard, originar din Bec, care construiește sala capitulară între 1140 și 1146, datorită donațiilor lui Robert de Neubourg. Următorul abate, Roger I, renovează integral biserica abatială: prima piatră este pusă pe 14 august 1161, de episcopul Rotrou, iar consacrarea are loc în aprilie 1178, în prezența regelui Angliei. Roger ridică și o infirmerie, o casă pentru pelerini, reface dormitorul și amenajează canale pentru alimentarea cu apă.

Biserica este parțial distrusă în 1195. În 1214, arhitectul Enguerrand (sau Ingelramme), succesor al lui Jean d’Andely la catedrala din Rouen, începe reconstrucția, continuată de Gautier de Meulan. Totuși, lăcașul este incendiat de două ori și reconstruit abia în jurul anului 1275.

În timpul Războiului de 100 de Ani, abația este fortificată: în 1358 basilica și sala capitulară sunt înconjurate de șanțuri, iar o parte a clădirilor claustrale este demolată. Devastată și ruinată financiar, ea este restaurată abia la sfârșitul secolului al XIV-lea. Dar luptele continuă, iar în 1418, după un asediu de o lună, trupele engleze conduse de ducele de Clarence ocupă mănăstirea, lăsând-o pradă jefuitorilor. Recucerită de francezi în 1421, ea este din nou luată de englezi, care îi distrug fortificațiile. Pentru a-și adăposti călugării, abatele Robert III construiește la Rouen „Hotel du Bec”, pe locul vechiului „Hotel des Fontaines”.

Abia după 1450, odată cu încetarea ostilităților, abația începe să se refacă: sub conducerea lui Geoffroy d’Épaignes, sunt restaurate biserica, clădirile claustrale și infirmeria, iar sub Jean Bouchard, primul abate commendatar se finalizează turnul clopotniță. În aprilie 1479, Ludovic al XI-lea confirmă privilegiile abației prin scrisori patente. În 1484, Robert d’Évreux îi urmează lui Jean Bouchard ca abate regulat, dar demisionează în 1491 în favoarea lui Guillaume Guérin, cel de-al 33-lea abate al Becului și ultimul abate regulat.

Regimul de commendă