dreapta|miniatura|300x300px| Stocurile de cod din Atlantic au fost sever supraexploatate în anii 1970 și 1980, ducând la dispariția bruscă a acestora în 1992 .miniatura|În zonele puternic pășunate – aici, Somalia – doar caprele pot supraviețui, dar acestea dăunează și mai mult vegetației.miniatura|Defrișări ilegale în Brazilia. Exploatarea excesivă, cunoscută și sub denumirea de recoltare excesivă, se referă la colectarea unei resurse regenerabile, până se ajunge la diminuarea procesului de producție. Practicarea continuă a acestei activități are drept rezultat distrugerea resurselor. Termenul de exploatare excesivă este folosit atunci când vorbim de resursele naturale, cum ar fi: plantele medicinale sălbatice, pășunile, fondurile cinegetice, stocurile de pește, pădurile și acviferele.
În ecologie, recoltarea excesivă se află în topul celor 5 activități care au un efect negativ asupra biodiversității. Ecologiștii folosesc termenul dat pentru a descrie speciile care sunt recoltate într-un ritm nesustenabil, ținându-se cont de rata de mortalitate și capacitatea de reproducere. Acest lucru poate duce la dispariția lor, atât la nivel de populație, cât și la dispariția unei specii întregi. În biologia conservării, termenul este, de obicei, folosit în contextul activității economice umane, care implică recoltarea resurselor biologice sau a anumitor organisme, într-un număr mai mare decât poate suporta populația lor.Oxford. (1996). Oxford Dictionary of Biology. Oxford University Press.. Noțiunea dată este, de asemenea, folosită și definită oarecum diferit în domeniul pescuitului, hidrologiei și gestionarea resurselor naturale.
Exploatarea excesivă poate duce la distrugerea resurselor, inclusiv la extincția lor. Cu toate acestea, este posibil ca exploatarea excesivă să aibă un caracter durabil, așa cum este menționat în secțiunea de mai jos, privind pescuitul. În contextul acestei activități, în loc de exploatarea excesivă se poate folosi noțiunea de pescuit excesiv, la fel ca supra-pășunatul pentru gestionarea stocurilor, supra-exploatarea forestieră pentru gestionarea pădurilor, schematizarea hidrodinamică a sistemului acvifer în loc de gestionarea acestuia și specii pe cale de dispariție în cazul monitorizării speciilor. Exploatarea excesivă nu este o activitate specifică numai omului. O altă amenințare este exercitată de către prădători si erbivore, care pot supravalorifica flora și fauna locală.
Istoric dreapta|miniatura| Când păsările uriașe nezburătoare moa au fost supraexploatate până la dispariție, prădătorul lor, vulturul uriaș Haast, a ajuns să fie amenințat de exținctie . Preocuparea cu privire la exploatarea în exces este relativ recentă, deși procesul în sine nu constituie un fenomen nou. În realitate, acesta a fost observat de milenii. De exemplu, pelerinele ceremoniale purtate de regii hawaieni erau realizate din penele păsărilor mamo; o singură mantie necesita penele a 70.000 de păsări ale acestei specii, dispărute în prezent. Dodo, păsările nezburătoare din Mauritius, reprezintă un alt exemplu binecunoscut de recoltare excesivă. Asemeni multor specii insulare, pasărea Dodo a fost naivă în ceea ce privește comportamentul anumitor prădători, permițându-le oamenilor să se apropie și să o omoare cu ușurință .
Din cele mai vechi timpuri, vânătoarea a fost una dintre principalele îndeletniciri umane, folosită ca modalitate de supraviețuire. Există o întreagă istorie a exploatării excesive, cunoscută sub denumirea de vânat în exces. Ipoteza exagerării (evenimente de extincție cuaternară) explică de ce extincțiile megafaunice au avut loc într-o perioadă de timp relativ scurtă. Acest lucru poate fi identificat odată cu migrația umană. Cea mai convingătoare dovadă a teoriei este că 80% dintre speciile mari de mamifere nord-americane au dispărut în decurs de 1000 de ani odată cu sosirea oamenilor pe continentele emisferei vestice Paul S. Martin. Cea mai rapidă extincție înregistrată vreodată în megafaună a avut loc în Noua Zeelandă, unde până în 1500 d.Hr., la doar 200 de ani de la stabilirea insulelor, zece specii de păsări gigant moa au fost vânate până la dispariție de către poporul maori . Un al doilea val de dispariții a avut loc mai târziu, odată cu colonizarea europeană.
Recent, exploatarea în exces a dus la apariția treptată a conceptelor de sustenabilitate și dezvoltare durabilă, care, la rândul lor, s-au bazat pe alte concepte, cum ar fi, randamentul durabil, eco-dezvoltarea și ecologia profundă .
Prezentare generală Exploatarea în exces nu conduce neapărat la distrugerea resurselor și nici nu are un caracter sustenabil. Cu toate acestea, epuizarea numărului sau a cantității resurselor poate schimba calitatea acestora. De exemplu, Palmierul cu frunze rotunde este o specie sălbatică găsită în Asia de Sud-Est. Frunzele sale sunt utilizate pentru acoperișurile de paie și pentru ambalarea alimentelor, iar recoltarea excesivă a dus la mărirea frunzelor sale.
Tragedia comunelor În 1968, revista Science a publicat un articol scris de Garrett Hardin, intitulat „Tragedia bunurilor comune” Also available at http://www.garretthardinsociety.org/articles/art_tragedy_of_the_commons.html.. Acesta ilustrează parabola pe care William Forster Lloyd a publicat-o în 1833 pentru a explica modul în care indivizii care acționează în interes propriu pot supravalorifica și distruge o resursă pe care o împărtășesc cu ceilalți . Lloyd a descris o situație ipotetică, bazată pe noțiunea de proprietate în epoca medievală din Europa. Astfel, păstorii împărtășesc terenuri comune pe care fiecare are dreptul să-și pască vacile. În articolul lui Hardin se menționează faptul că este în interesul fiecărui păstor să pască fiecare vacă nou-venită pe terenul comun, chiar dacă se depășește capacitatea de încărcare a comunei, ceea ce dăunează bunului comun pentru toți păstorii. Cel interesat se bucură de avantajul de a avea o vacă în plus, în timp ce ceilalți păstori împărtășesc daunele comune. Cu toate acestea, toți păstorii ajung la aceeași decizie rațională de a cumpăra mai multe vaci și de a le paște pe terenul comun, chiar dacă, în cele din urmă, acest lucru duce la diminuarea noțiunii de bun comun. Hardin conclude:În acest fapt constă tragedia. Fiecare om este închis într-un sistem care îl obligă să-și mărească turma fără limite - într-o lume limitată. Ruina este destinația către care se grăbesc toți oamenii, fiecare urmărindu-și propriul interes pentru o societate care crede în libertatea bunurilor comune. Libertatea în comun aduce, de fapt, declinul tuturor . În eseul său, Hardin dezvoltă această temă, prezentând numeroase exemple de comune din zilele noastre, cum ar fi parcurile naționale, atmosfera, oceanele, râurile și stocurile de pești. Cea din urmă categorie i-a determinat pe unii să numească acest lucru „tragedia pescarilor”. Una dintre temele majore dezvoltate în eseu este sporirea populației Pământului, care atenționează asupra faptului că resursele limitate ale Pământului constituie, de fapt și de drept, bunul comun.
Tragedia bunurilor comune are rădăcini intelectuale care datează de pe vremea lui Aristotel, cel care a remarcat că „a tot ceea ce este folosit în comun de către un număr mai mare de indivizi, i se acordă cea mai puțină atenție” , a lui Hobbes și a Leviatanului său, monstrul biblic marin care apare în Tanakh sau în Vechiul Testament. Opusul tragediei bunurilor comune este uneori denumit tragedia anticomunelor: o situație în care indivizii raționali, acționând separat, risipesc în mod colectiv o resursă dată, subutilizând-o.
Tragedia bunurilor comune poate fi evitată dacă este reglementată corespunzător. Folosirea „bunurilor comune” de către Hardin a fost adesea înțeleasă greșit, determinându-l pe acesta să remarce ulterior că ar fi trebuit să-și intituleze opera „Tragedia comunelor nereglementate”.
Pescării dreapta|miniatura| Tonul roșu din Atlantic este în prezent tot mai mult supraexploatat. Oamenii de știință spun că 7.500 de tone anual este limita acceptabilă, dar, în ciuda acestui fapt, industria pescuitului continuă să recolteze 60.000 de tone. În pescuitul sălbatic, exploatarea excesivă sau pescuitul excesiv are loc atunci când un stoc de pește este pescuit „în ritmul în care, în medie, ar sprijini randamentul maxim pe un termen de lungă durată al pescăriei”NOAA: FishWatch glossary Retrieved 2 February 2010.. Cu toate acestea, exploatarea excesivă poate avea un caracter continuu, cu efecte minime asupra mediului[Source?].
Când industria pescuitului începe să recolteze pești dintr-un stoc neexploatat anterior, biomasa stocului de pește va scădea, deoarece recoltarea în sine înseamnă că peștii sunt colectați. Pentru a asigura durabilitatea acestora, rata la care peștii refac biomasa prin reproducere, trebuie să echilibreze rata la care sunt pescuiți. Dacă rata de pescuire este ridicată, atunci biomasa stocului va scădea în continuare. Astfel, la un moment dat, se va atinge randamentul maxim de recoltă care poate fi susținut, iar încercările ulterioare de creștere a ratei de recoltare vor duce la dispariția pescăriilor. Acest punct este numit randamentul maxim durabil și, pus în practică, se manifestă, de obicei, atunci când peștele este pescuit până la aproximativ 30% din biomasa pe care o avea înainte de a începe activitateaBolden, E.G., Robinson, W.L. (1999), Wildlife ecology and management 4th ed. Prentice-Hall, Inc. Upper Saddle River, NJ. .
Este posibil să se pescuiască stocul, să zicem, până la 15% din biomasa pre-recoltată, și apoi să se ajusteze rata de recoltare, astfel încât biomasa să rămână la același nivel ca la început. În acest caz, pescuitul are un caracter durabil, dar este în continuare supraexploatat, deoarece stocul a fost redus până la punctul în care randamentul durabil este mai mic decât a fost preconizat.
Se spune că numărul stocurilor de pește se poate reduce brusc în cazul în care biomasa lor scade cu peste 95% din biomasa lor istorică maximă. Stocurile de cod de Atlantic au fost supraexploatate în nenumărate rânduri în anii 1970 și 1980, ducând la dispariția lor bruscă în 1992. Chiar dacă pescuitul a încetat, stocurile de cod nu au reușit să-și revină. Absența codului în calitate de prădător de vârf în multe zone a dus la apariția cascadelor trofice.
Aproximativ 25% din stocurile de pește la nivel mondial sunt acum supravalorificate până în punctul în care biomasa lor actuală este mai mică în comparație cu nivelul care maximizează randamentul lor durabil. Activitățile de pescuit epuizate se pot recupera adesea dacă presiunea asupra pescuitului este redusă până când biomasa stocului revine la biomasa optimă. Deocamdată, recoltarea poate fi reluată aproape de randamentul maxim durabil.
Tragedia bunurilor comune poate fi evitată în contextul pescuitului în cazul în care cantitatea și practicile pescuitului sunt reglementate în mod corespunzător de managementul pescuitului. O abordare eficientă ar putea fi atribuirea unor măsuri de proprietate sub formă de cote transferabile individuale (ITQ) pentru pescari. În 2008, un studiu realizat pe scară largă în cazul pescuitului, care a folosit ITQ-uri și a celor care nu au făcut acest lucru, a furnizat dovezi puternice că ITQ-urile ajută la prevenirea prăbușirilor și la restabilirea pescăriilor care pare a fi în declin New Scientist: Guaranteed fish quotas halt commercial free-for-all A Rising Tide: Scientists find proof that privatising fishing stocks can avert a disaster The Economist, 18th Sept, 2008..
Resursele de apă stanga|miniatura|Exploatarea excesivă a apelor subterane dintr-un acvifer poate duce la atingerea nivelului maxim de apă.