200px|miniatura|dreapta|semnătura în ebraică miniatura|left|250px|Shimon Peres, pe atunci Persky, prin anul 1930 împreună cu familia (în picioare, al treilea dinspre dreapta) 200px|miniatura|stanga|Shimon Peres, pe atunci Persky, la vârsta de 13 ani, în Polonia (1936) Șimon Peres (în , în transcripție oficială: Shimon Peres, născut Szymon Perski; n. 2 august 1923, Wiszniew, Polonia, astăzi Belarus - d. 28 septembrie 2016, Ramat Gan) a fost un om politic social-democrat israelian, președinte al Israelului între 15 iulie 2007 - 24 iulie 2014.
Activ din tinerețe în mișcarea social-democrată din țara sa, Peres a fost un colaborator apropiat al fondatorului Israelului, David Ben Gurion. La 29 ani a fost numit director general al Ministerului Apărării (în continuare, în 1959-1965 ministru adjunct al apărării), funcție în care a jucat un rol însemnat la înființarea Campusului de cercetări nucleare de la Dimona și a Industriei aviatice israeliene. În anul 1959 a fost ales prima dată ca deputat în Knesset din partea partidului MAPAI,și de atunci a servit ca parlamentar vreme de 48 ani, atât ca reprezentant al coaliției guvernamentale, cât și al opoziției, ceea ce a fost o cifră record.
Peres a fost în trecut președinte al Partidului Muncii vreme de 15 ani (1992-1977) (cea mai lungă perioadă din istoria acestui partid) și în această calitate, a devenit prim ministru al Israelului de două ori: 13 septembrie 1984 - 20 octombrie 1986 și 5 noiembrie 1995 - 18 iunie 1996. În anul 1994-1986 a fost prim ministru vreme de doi ani din patru, în virtutea acordului de rotație dintre Partidul Muncii și Partidul Likud condus de Itzhak Shamir. În noiembrie 1995- mai 1996 a fost prim ministru în urma asasinării primului ministru și colegului său de partid, Itzhak Rabin și a fost urmat de Binyamin Netanyahu, care l-a învins în alegerile pentru al 14-lea Knesset. Peres a servit ca ministru de externe în al doilea guvern condus de Itzhak Rabin și a fost printre promotorii „Procesului de pace de la Oslo”, o serie de contacte diplomatice între Statul Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei, care au dus la acorduri care au fost semnate apoi în public la Oslo. Din acest motiv în anul 1994 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace împreună cu Itzhak Rabin și Yasser Arafat. Ca urmare a acordurilor de la Oslo s-a încheiat apoi acordul de pace dintre Israel și Iordania. Peres a ocupat funcții ministeriale în 12 guverne israeliene: a fost de două ori ministrul apărării (1974-1977 și 1995-1996), de trei ori ministru de externe (1986-1988, 1992-1995 și 2001-2001), ministru de interne (1984), ministru de finanțe (1988-1990), ministrul telecomunicațiilor (1970-1974), ministrul transporturilor (1970-1974), ministrul integrării imigranților (1969-1970), ministrul pentru dezvoltarea Neghevului și a Galileii (2005-2007), ministrul dezvoltării regionale (1999-2001), ministrul cultelor (1984), ministrul informațiilor și pentru legături cu Diaspora (1974). În ziua de 13 iunie 2007 a fost ales de Knesset în funcția de președinte al statului, funcție pe care a îndeplinit-o până în 2014.
Biografie Copilăria Shimon Peres s-a născut în 1923 sub numele Szymon Perski într-o familie de evrei din târgul Wiszniew, pe atunci în Polonia, în plasa Wołożyn din voievodatul Novgródek, actualmente Vișneva în Belarus, raionul Volojin, regiunea Minsk.Tatăl său Itzhak (Icchak) Perski (1896-1962), originar din Volojin, era un comerciant înstărit de lemne, descendent al rabinului Haim din Volojin. Mama sa, Sara, născută Meltzer, era bibliotecară și profesoară de limba rusă. În casa părintească se vorbea idiș, rusă și ebraică. La școală Peres a învățat în limba polonă. În copilărie educația lui a fost mult influențată de bunicul său matern, reb Tzvi Hersz Meltzer, și el din Volojin, absolvent al vestitei ieșive din acel orășel, și care a fost ucis în Holocaust. La vârsta de 4 ani, copilul a fost luat la Radyn, pentru a fi binecuvântat de renumitul rabin Hafetz Haim care i-a urat o viață îndelungată. Bunicul l-a introdus pe nepot în Gemara (Talmud), dar și în literatura clasică universală, inclusiv clasici rusi ca Lev Tolstoi și Fiodor Dostoievski, precum și în cea ebraică.
Familiile părinților săi, inclusiv unchiul său Michael, au fost omorâți de naziști împreună cu ceilalți două mii de locuitori ai târgului.În cuvântarea ținută de Peres cu ocazia jurământului în parlament ca președinte al Israelului, el a evocat cu simpatie figura bunicului său, care i-a creat universul copilăriei, dar care în vremea Holocaustului s-a numărat printre ultimii dintre evrei, care au fost duși la sinagoga de lemn a comunității, unde li s-a dat foc, în vreme ce purtau pe umeri șalurile de rugăciune (talit). După cum a povestit Peres, bunicul l-a petrecut la gară când a plecat în Palestina (Țara lui Israel), și la despărțire i-a cerut ca „întotdeauna să rămână evreu și om”.interviu luat de Dimitri Dubov de la ziarul rus „Vremia novostei” nr.78, 7.5.2010
În Palestina mandatară În anul 1931 tatăl familiei, Itzhak „Getzl” Persky a emigrat primul în Palestina. După trei ani în 1934 i s-au alăturat soția și cei doi băieți, Shimon și Gershon (Gigi). Itzhak Perski s-a înrolat ca voluntar în armata britanică și a participat la efortul de război contra Germaniei naziste în Libia și în Grecia. În vremea războiului familia a rămas vreme de cinci ani fără vești de la tată, care, între timp a căzut în captivitatea germană, din care a fugit de două ori -odat in Grecia, și a doua oară în Germania.M.Bar Zohar 2008 p.55-57 Shimon Peres și-a petrecut copilăria la Tel Aviv, unde a învățat la școala elementară „Balfour” condusă de Yehuda Harari. la 14 ani a fost primit la Școala agricolă de la Ben Shemen, în regim de internat. Aceasta instituție, care avea un bun renume, nu îi pregătea, totuși, pe elevii ei pentru examenele de bacalaureat ci pentru împlinirea aspirațiilor sioniste de promovare a agriculturii și autoapărării. O mică parte dintre elevi erau veniți din Diaspora. Peres s-a evidențiat în școală prin calitățile sale de a se exprima în scris și de a ține cuvântări, și a publicat articole în gazeta școlii sub pseudonimul Ben Amotz. În 1941 el a plecat în kibuțul Geva, unde a urmat o instrucție agricolă pentru a lua parte, mai apoi, în 1942 la întemeierea unei așezări cooperatiste agricole numite Alumot, cu statutul de „kvuțá”. Acolo a muncit în grajdul de vite, ca cioban și la casieria așezării. La 1 mai 1945 s-a însurat la Ben Shemen cu Sonia Gelman, fiica profesorului de tâmplărie de la Școala internat din localitate, în care învățase și care terminase serviciul militar în armata britanică.
În anii 1941-1944 Peres a fost unul din secretarii Mișcării „Hanoar Haoved” (Tineretul muncitor). În aceste împrejurări calitățile sale au atras atenția unuia din fruntașii social democrați, Levi Eshkol, care l-a chemat să îndeplinească sarcini de logistică în cadrul forțelor „Haganá”, principala organizație paramilitară de apărare a evreilor din Palestina.
Începutul activității sale în domeniul apărării Din 1947 Peres a început să lucreze sub oblăduirea lui David Ben Gurion și a lui Levi Eshkol la comandamentul Hagana, ocupându-se de probleme de cadre și aprovizionare. După proclamarea Statului Israel, și întemeierea Armatei de apărare a Israelului (Tzahal) au fost definite și separate atribuțiile armatei , condusa de seful statului major generalul Yaakov Dori și cele ale Ministerului Apărării condus de Ben Gurion. S-a hotărât ca departamentul în care lucra Peres să rămână în cadrul Ministerului Apărării. Din acest motiv Peres nu a mai fost recrutat în armată și nu a îndeplinit niciodată o funcție militară. Mulți au fost de părere că aceasta i-a dăunat în cursul vieții. Itzhak Rabin și poetul și cupletistul popular Haim Hefer, de pildă, care au luptat în rândurile forțelor subterane de elită Palmah din cadrul Haganá nu au văzut niciodată cu ochi buni avansarea lui Peres în funcții înalte în ciuda faptului că nu a participat la lupte, ceea ce simțeau ca un afront. Rabin considera că era de nepermis ca Peres să fie numit ministru al apărării, dat fiind că nu a servit în armată.
Peres a știut în iunie 1948 de hotărârea lui Ben Gurion de a scufunda vasul cu arme „Altalena” al organizației Etzel (Irgun) care ar fi încălcat legile tânărului stat.După trecerea multor ani, Peres i-a mărturisit lui Menahem Beghin, comandantul Irgunului, că Ben Gurion a fost indus în eroare, când a luat această decizie. Într-un interviu el amintit numele lui Israel Galili, ca fiind cel care a condus negocierile cu Irgunul în acele zile.
în aprilie 1949 Peres a fost numit șef al Departamentului Naval al Ministerului apărării, ocupându-se de chestiuni de buget, finanțe, aprovizionare și cercetare. În același an a fost numit șef al reprezentanței Ministerului Apărării al Israelului în Statele Unite. În această calitate a acționat împreună cu prietenul său Al Schwimmer în domeniul achiziționării de echipament și muniții pentru aviația militară israeliană. Peres l-a convins pe Schwimmer, care era proprietarul unui hangar pentru reparații de avioane să emigreze în Israel și să înființeze și în Israel un hangar asemănător, care va purta numele de „Institutul guvernamental de control al avioanelor”, și care a pus bazele companiei de stat „Industria aviatică” israeliene. Peres a rămas în Statele Unite până în 1952 și, în acest timp, a învățat la cursurile serale ale Universității New School din New York
Întors în Israel în 1952, Peres a devenit director adjunct al Ministerului Apărării. La începutul lui octombrie 1953 Ben Gurion, pe atunci prim ministru și ministru al apărării, a anunțat ca intenționează să demisioneze. Ben Gurion a decis să separe funcțiile pe care le deținuse, și să predea conducerea guvernului lui Moshe Sharett, iar Ministerul Apărării lui Pinhas Lavon, la început de facto, iar mai apoi în mod oficial. Cu o zi înainte de a demisiona, la 6 decembrie 1953 Ben Gurion l-a numit pe Shimon Peres director general al Ministerului Apărării, iar pe Moshe Dayan în funcția de șef al Statului Major. Peres avea atunci 30 ani. În fața noului prim ministru Sharet cu atribuții slăbite și cu vederi moderate și conciliatoare, triumviratul activist format din ministrul Lavon, Peres și generalul Dayan reprezentau un factor de contrapondere. Din acel moment calea lui Dayan și a lui Peres spre posturi dintre cele mai înalte in stat se arăta deschisă.
Director general al Ministerului Apărării 1953-1959 Strângerea cooperării militare cu Franța Din anul 1952 Franța a început să furnizeze armament Israelului, mai cu seamă tancuri de tipul AMX-13. În anul 1954 guvernul israelian a hotărât să opteze pentru Franța ca principal furnizor de arme și muniții, în locul Marii Britanii. După prime contacte între Moshe Dayan și ministrul apărării al Franței, Pierre Koenig, Peres a fost trimis la Paris pentru o întâlnire secretă cu ministrul aviației al Franței, Diomède Catroux, care avea simpatii pentru Israel. La sfârșitul întrevederii, cei doi au convenit asupra achiziționării de către Israel a unor avioane cu reacție moderne de tip Dassault Ouragan, avioane Mystère 4 precum și a cumpărării de tancuri suplimentare de tip AMX-13 și de echipament radar și de tunuri.
Misiunea lui Peres de a înzestra armata israeliană cu armamentul necesar pentru a deveni o armată modernă, s-a lovit de nu puține obstacole. Vânzările de arme către Israel se aflau sub supravegherea unei comisii tripartite anglo-franco-americane, iar reprezentanții Statelor Unite se opuneau furnizării de noi arme Israelului și făceau presiuni în acest sens. Un alt obstacol îl consta ostilitatea din partea oamenilor Ministerului de externe al Franței, precum și schimbările dese de guverne din acei ani ai celei de-a Patra Republici Franceze.