Zidurile Constantinopolului reprezintă o serie de ziduri defensive din piatră care au înconjurat și au apărat orașul Constantinopol (astăzi Istanbul în Turcia) de la fondarea sa ca noua capitală a Imperiului Roman de către Constantin cel Mare. Cu numeroase adăugiri și modificări de-a lungul timpului, aceste ziduri au format ultimul mare sistem de fortificație din antichitate și unul dintre cele mai complexe și elaborate sisteme construite vreodată.
Construite inițial de către împăratul Constantin cel Mare, zidurile au înconjurat noul oraș din toate părțile, protejându-l împotriva atacurilor atât de pe mare, cât și de pe uscat. Pe măsură ce orașul a crescut, faimoasa linie dublă a zidurilor teodosiene a fost construită în secolul al V-lea. Deși celelalte secțiuni ale zidurilor erau mai puțin elaborate, atunci când erau bine echipate, erau aproape de nepătruns pentru orice asediu medieval. Au salvat orașul și totodată Imperiul Bizantin, în timpul asediilor realizate de către coaliția de avari, slavi și perși sasanizi, de arabi, rusi sau bulgari, printre altele. Apariția tunurilor de asediu cu praf de pușcă a făcut ca fortificațiile să devină vulnerabile, dar tehnologia inițială a tunurilor nu a fost suficient de avansată pentru a cuceri orașul în sine, iar zidurile puteau fi reparate în pauza de reîncărcare. În cele din urmă, orașul a căzut sub greutatea mare a numărului de forțe otomane la 29 mai 1453, după un asediu care a durat șase săptămâni. Runciman, Steven (1965). The Fall of Constantinople: 1453. London: Cambridge University Press. ISBN 0-521-39832-0.
Zidurile au fost în mare parte menținute intacte în cea mai mare parte a istoriei otomane până când secțiunile au început să fie demontate în secolul al XIX-lea, pe măsură ce orașul a depășit limitele sale medievale. În ciuda lipsei de întreținere, multe părți ale zidurilor au supraviețuit și se găsesc și astăzi în picioare. Un program de restaurare la scară largă a început din anii 1980.
Zidurile terestre Zidurile Bizanțului grec și roman Conform tradiției, orașul a fost fondat ca Bizanțiu de coloniștii greci din Megara, conduși de omonimul , fiul regelui mitologic , în jurul anului 657 î.Hr. În acea perioadă, orașul era format doar dintr-o mică regiune în jurul unei acropole situată pe dealul cel mai estic (corespunzător locului modern al Palatului Topkapı). Conform Patria Constantinopolului (în greacă: Πάτρια Κωνσταντινουπόλεως), o colecție de lucrări istorice bizantine târzii, Bizanțul antic era înconjurat de un mic zid care începea de la marginea de nord a acropolei, se extindea spre vest până la Turnul Eugenios, apoi mergea spre sud și vest spre Strategion și Băile lui Ahile, continuând spre sud, până în zona cunoscută în epoca bizantină sub denumirea de Chalkoprateia, și apoi se întorcea, în zona Hagia Sofia, într-o buclă spre nord-est, apoi traversa regiunile cunoscute sub numele Topoi și Arcadianae și ajungea la mare în ultimul cartier, Mangana. Acest zid a fost protejat de 27 de turnuri și avea cel puțin două porți spre uscat, una care a supraviețuit pentru a deveni cunoscută sub numele de Arca lui Urbicius și una în care a fost construit ulterior monumentul Milion. În zona mării, peretele era mult mai jos. Deși autorul Patriei afirmă că acest zid datează din timpul lui Byzas, cercetătorul francez consideră că este mai probabil ca zidul să fi fost ridicat după ce orașul a fost reconstruit de generalul spartan Pausanias, care a cucerit orașul în 479 î.Hr. Se știe că acest zid a fost reparat, folosind pietre funerare, sub conducerea unui anume Leon în 340 î.Hr., împotriva unui atac al lui Filip al II-lea al Macedoniei.
Bizanțul a fost relativ lipsit de importanță în perioada romană timpurie. Contemporanii l-au descris ca fiind bogat, bine populat și bine întărit, dar această bogăție s-a terminat datorită sprijinului pe care l-a acordat lui Pescennius Niger (împărat roman în 193–194) în războiul său împotriva lui Septimius Sever (domnie 193–211). Potrivit relatării lui Dio Cassius (Istoria romană, 75.10-14), orașul a rezistat forțelor lui Severus timp de trei ani, până în 196, iar locuitorii săi au aruncat chiar și cu statui din bronz asupra asediatorilor când au rămas fără alte proiectile. Severus a pedepsit dur orașul: zidurile puternice au fost demolate și orașul a fost privat de drepturile sale civice, fiind transformat într-un simplu sat dependent de Heraclea Perinthus. Cu toate acestea, apreciind importanța strategică a orașului, Severus l-a reconstruit în cele din urmă și l-a înzestrat cu numeroase monumente, inclusiv un hipodrom și băile lui Zeuxippus, precum și ziduri noi, situate la aproximativ 300-400 m la vest de cele vechi. Se cunosc puține despre Zidul lui Sever, cu excepția unei scurte descrieri a lui Zosimos (Noua Istorie, II.30.2–4) și că poarta sa principală era situată la capătul unui bulevard cu porticuri (prima parte a drumului Via Mesa ulterior)Pr. Felix Lucian Neculai, Zidurile Constantinopolului, ziarullumina.ro. Adus la 27 noiembrie 2009. Accesat la 6 mai 2021 și cu puțin înainte de intrarea în Forumul lui Constantin de mai târziu. Zidul pare să fi fost extins din apropierea podului modern Galata din cartierul Eminönü spre sud, pe lângă moscheea Nuruosmaniye, pentru a se curba în jurul zidului sudic al Hipodromului și apoi continua spre nord-est pentru a se întâlni cu vechile ziduri de lângă Bosfor. Patria menționează, de asemenea, existența unui alt zid în timpul asediului Bizanțului de către Constantin cel Mare (domnie 306–337) în timpul conflictului acestuia din urmă cu Licinius (domnie 308–324), în 324. Textul menționează că un zid () se întindea până în apropierea Philadefionului, piața situată în mijlocul orașului lui Constantin de mai târziu, sugerând extinderea orașului dincolo de Zidul lui Sever în aceea perioadă.
Zidurile lui Constantin La fel ca Severus înaintea lui, Constantin a început să pedepsească orașul pentru că a fost de partea rivalului său pe care l-a învins, dar curând și-a dat și el seama de avantajele locului în care se afla Bizanțul. În perioada 324–336, orașul a fost complet reconstruit și a fost inaugurat la 11 mai 330 sub denumirea de „Noua Romă” sau „A doua Romă”. În cele din urmă, orașul a fost denumit din ce în ce mai frecvent Constantinopol, „Orașul lui Constantin”, ca o dedicație a fondatorului său (în greacă: Κωνσταντινούπολις, Konstantinoupolis). Noua Romă a fost protejată de un nou zid de aproximativ 2,8 km lungime (15 stadii) construit la vest de zidul lui Sever. Fortificația lui Constantin a fost formată dintr-un singur zid, întărit cu turnuri la distanțe regulate, zid care a început să fie construit în 324 și a fost finalizat în timpul domniei fiului său, Constanțiu al II-lea (domnie 337-361).; Se știe doar cursul aproximativ al zidului: începea din locul unde se află acum Biserica Sf. Antoniu din Cornul de Aur, lângă podul modern Atatürk, continua spre sud-vest și apoi spre sud, trecea la est pe lângă marile rezervoare de apă în aer liber ale lui Mocius și Aspar și zidul se termina lângă Biserica Theotokos din Rhabdos de pe coasta Propontis, undeva între porțile maritime ale Sf. Aemilianus și Psamathos.;
Deja la începutul secolului al V-lea, orașul Constantinopol s-a extins în afara Zidului lui Constantin în zona exterioară cunoscută sub numele de Exokionion sau .cf. Zidul a supraviețuit în cea mai mare parte a perioadei bizantine, chiar dacă a fost înlocuit de zidurile teodosiene ca apărare principală a orașului. Un pasaj ambiguu se referă la pagube extinse aduse „zidului interior” al orașului de un cutremur din 25 septembrie 478, care se referă probabil la zidul lui Constantin, iar Teofan Mărturisitorul descrie alte daune provocate de un cutremur din 557. Se pare că părți mari au supraviețuit relativ intacte până în secolul al IX-lea: istoricul secolului al XI-lea Ghiorghios Kedrenos a consemnat că „zidul de la Exokionion”, probabil o porțiune a zidului lui Constantin, s-a prăbușit într-un cutremur din 867. Doar urmele zidului par să fi supraviețuit în epocile ulterioare, deși afirmă că unele părți au supraviețuit în regiunea İsakapı până la începutul secolului al XIX-lea. Construcția recentă a Centrului de Transfer Yenikapı a dezvăluit o secțiune din fundația zidului lui Constantin.
Porți Numele câtorva porți ale Zidului lui Constantin au supraviețuit, dar cercetătorii dezbat încă identitatea și locul exact al acestora.
Vechea Poartă de Aur (în , ), cunoscută și sub numele de Poarta Xerolophos și Poarta lui Saturn, este menționată în , care afirmă că însuși zidul orașului în regiunea din jurul său a fost „decorat cu ornamente”. Poarta se afla undeva pe versanții sudici ai celui de-al Șaptelea Deal. Construcția sa este adesea atribuită lui Constantin, dar în realitate are o vârstă incertă. A supraviețuit până în secolul al XIV-lea, când savantul bizantin Manuel Chrysoloras a descris-o ca fiind construită din „blocuri mari din marmură cu o deschidere înaltă” și încununată cu un fel de stoa. În perioada bizantină târzie, un tablou al Răstignirii ar fi fost așezat pe poartă, ceea ce ar fi dus la denumirea ulterioară a acestuia, İsakapı („Poarta lui Iisus”). A fost distrusă de un cutremur în 1509, dar locul său aproximativ este cunoscută prin prezența moscheii İsakapı Mescidi din apropiere.
Identitatea și locul Porții lui At[t]alos (, Porta At [t] alou) sunt neclare. Cyril Mango o identifică cu Vechea Poartă de Aur; van Millingen o plasează pe Dealul al Șaptelea, la o înălțime care corespunde probabil uneia dintre porțile ulterioare ale Zidului Teodosian din acea zonă, iar Raymond Janin o plasează mai la nord, peste râul Lycus și aproape de punctul în care râul a trecut pe sub zid. În secolele anterioare, a fost decorată cu multe statui, inclusiv una a lui Constantin, care a căzut în cutremurul din 740.
Singura poartă al cărei loc este cunoscut cu certitudine, în afară de Vechea Poartă de Aur, este Poarta Sfântului Aemilianus (, Porta tou hagiou Aimilianou), numită în turcă Davutpașa Kapısı. Se întindea de la confluența cu zidurile mării și a servit pentru comunicare cu coasta. Potrivit , Biserica Sf. Maria din Rhabdos, unde a fost păstrat toiagul lui Moise, se afla lângă această poartă.
Vechea Poartă Prodromos (în , Palaia Porta tou Prodromou), numită după Biserica Sf. Ioan Botezătorul din apropiere (numită Prodromos, „Înaintemergătorul”, în greacă), este un alt caz neclar. Van Millingen o identifică cu Vechea Poartă de Aur, în timp ce Janin consideră că a fost situată pe versantul nordic al Dealului al Șaptelea.
Ultima poartă cunoscută este Poarta Melantias (, Porta tēs Melantiados), al cărei loc exact este, de asemenea, dezbătut. Van Millingen a considerat-o a fi o poartă a Zidului Teodosian (Poarta Pege), în timp ce, mai recent, Janin și Mango au respins acest lucru, sugerând că acesta a fost situată pe Zidul lui Constantin. În timp ce Mango o identifică cu Poarta Prodromos, Janin consideră că numele a fost o corupție a cartierului ta Meltiadou și plasează poarta la vest de rezervorul de apă al lui Mocius. Alți autori au identificat-o cu Poarta Adrianopol (A. M. Schneider) sau cu Poarta Rhesios (A .J. Mordtmann).
Zidurile teodosiene dreapta|miniatura|250x250px| Secțiunea restaurată a Zidurilor Teodosiene la Poarta Selymbria. Zidul exterior și peretele șanțului sunt vizibile, cu un turn al Zidului interior în fundal.