Rudolf al IV-lea, Duce al Austriei

Rudolf al IV-lea, supranumit Întemeietorul (), membru al Casei de Habsburg, a fost din 1358 duce de Austria, Carintia și Stiria (din 1359 s-a autonumit Arhiduce), din 1363 a fost conte de Tirol și din 1364, margraf al Crainei. Este considerat un politician creator și perspicace, care a profitat de orice ocazie pentru a ridica și îmbunătăți poziția țărilor sale la diferite niveluri.Wilhelm Baum: Rudolf IV. der Stifter. Seine Welt und seine Zeit. Stiria, Graz 1996, ISBN 978-3-22212-422-8, pg. 338 Deoarece prin Bula de Aur din 1356, în care Carol al IV-lea stabilise care dintre principii imperiali aveau dreptul de a alege regele romano-german, familia de Habsburg nu primise această demnitate, Rudolf a încercat să-și atribuie rangul dorit și privilegiile care asigurau independența teritoriilor sale, pe baza a cinci documente falsificate.Walter Kleindel (1987). Das grosse Buch der Österreicher. Kremayr & Scheriau, Viena. pg. 442-443. ISBN 3-218-00455-1.

Biografie

Originea și copilăria Rudolf a fost cel mai mare fiu al ducelui Albert al II-lea de Habsburg (n. 1298 – d. 1358) și al contesei Ioana de Pfirt (c.1300 – d. 1351). Deoarece Rudolf a fost primul copil născut după 15 ani de căsătorie, la început paternitatea lui Albert a fost pusă la îndoială deoarece acesta suferea de paralizie temporară cauzată de poliartrită.Helmut Neuhold: Die großen Herrscher Österreichs., Marix, Wiesbaden 2012, pg. 91-97, aici pg. 91, ISBN 978-3-86539-970-0Stephan Vajda: Felix Austria. Eine Geschichte Österreichs., Ueberreuter, Viena 1980, ISBN 3-8000-3168-X, pg. 121-130, aici pg. 123

Rudolf făcea parte din cea de-a treia generație a ducilor de Habsburg și a fost primul duce moștenitor care s-a născut pe teritoriul ducatului Austria. Mama sa, Ioana contesă de Pfirt, a fost cea care s-a ocupat de educația lui. La moartea ei în 1351 Rudolf avea 12 ani, vârstă la care tatăl său îl prezentase deja nobilimii din teritoriile pe care le stăpânea. Perioada copilăriei lui a fost marcată de marea epidemie de ciumă din Europa (1346-1351), mișcarea flagelanților, prigoana evreilor și cutremurul din 1348. S-a speculat ideea că acestea ar fi cauzat interesul său pentru fericirea și bunăstarea supușilor.

Căsătoria Rudolf a fost logodit încă din copilărie cu Caterina de Luxemburg (n.1342 - d.1395), fiica margrafului Moraviei, Carol al IV-lea, rege romano-german ales în 1346 și împărat al Sfântului Imperiu Roman încoronat în 1355. Prințul în vârstă de 14 ani s-a căsătorit cu Caterina de Paști în 1353 la Praga. Din căsătoria lor nu au rezultat copii.

Datorită soției sale Rudolf a avut un contact intensiv cu socrul său, Carol al IV-lea, și cu spendoarea curții regale din Praga care l-a impresionat profund. Probabil multe dintre acțiunile lui au avut ca punct de pornire ideea înălțării rangului său personal și a ridicării reședinței sale, Viena, la nivelul strălucirii reședinței împăratului.

Începutul cârmuirii Contemporanii lui Rudolf au consemnat faptul că tânărul dovedea încredere în propria persoană, avea un temperament puternic și era orgolios. Curând după căsătorie el s-a implicat în politică și l-a însoțit pe socrul său împărătesc în călătorie la Oberrhein și la Zürich. În 1354 alături de tatăl său, Albert al II-lea, a luat parte la războiul împotriva rebelilor din Zürich. În toamna anului 1357 Albert al II-lea i-a încredințat lui Rudolf administrarea ținuturilor superioare ale familiei, iar Carol al IV-lea l-a numit guvernator imperial în Alsacia.Helmut Neuhold (2012). Die großen Herrscher Österreichs. Marix, Wiesbaden. pg. 92. ISBN 978-3-86539-970-0.

În 1358 Rudolf i-a propus socrului său, Carol al IV-lea, să îl numească „Rege al Lombardiei” ceea ce însemna desigur că după acordarea titlului el urma să primească în stăpânire o mare parte a nordului Italiei, însă a fost refuzat. Apoi în același an plănuind restaurarea stăpânirii Ducatului Suabiei, Rudolf s-a autointitulat, fără acordul împăratului, „guvernator general imperial al Suabiei și Alsaciei”. De data aceasta s-a lovit de lipsa de entuziasm a principilor electori pentru planul său. Se pare că socrul său împărătesc avea pentru Rudolf și îndrăzneala sa „nebunească” destul de multă simpatie.Helmut Neuhold (2012). Die großen Herrscher Österreichs. Marix, Wiesbaden. pg. 93. ISBN 978-3-86539-970-0.

Când tatăl său, ducele Albert al II-lea, a murit pe 20 iulie 1358, Rudolf a preluat împreună cu frații săi, Albert și Leopold, cârmuirea teritoriilor ereditare. Cei trei urmau să cârmuiască împreună, însă atâta timp cât a trăit Rudolf ceilalți doi frați nu au fost mult implicați în decizii fiind foarte tineri (10 ani și respectiv 7 ani). După moartea lui Rudolf, ei s-au dovedit conducători pricepuți.

Privilegium maius Probabil cea mai cunoscută dintre activitățile lui Rudolf este falsificarea unor documente în iarna dintre anii 1358 și 1359. Privilegium maius, bazat pe documentul existent Privilegium minus emis din 1156, punea de facto dinastia Habsburg pe picior de egalitate cu principii electori din Sfântul Imperiu Roman. Ducii Austriei nu fuseseră incluși în Bula de Aur din 1356 - un fapt provocator pentru ambițiosul Rudolf. Privilegium maius a fost confirmat de strănepotul său, împăratul Frederic al III-lea, iar apoi reconfirmat în 1442 (cu acordul principilor electori de Mainz, Brandenburg și Saxonia) și din nou în 1453. Prin aceste confirmări a fost admis și recunoscut în procedura legală imperială titlul de arhiduce, creat și introdus prin Privilegium maius.Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter. Ueberreuter, Viena 2001, ISBN 978-3-80003-974-6, pg. 154.

În 1360 Rudolf al IV-lea a fost înfeudat la Seefeld-Kadolz de către socrul său, împăratul Carol al IV-lea. Acesta nu a confirmat niciodată Privilegium maius în totalitate, ci a confirmat doar o parte a cererilor (așa cum le considera el) în forma lor originală și o altă parte a cererilor după ce el însuși le-a modificat.

Între alte titluri bombastice pe care Rudolf le-a creat pentru el însuși a fost și cel de „Arhiduce” (în latină: Archidux) care voia să semnifice o origine și drepturi străvechi, ca și titlul „Sacri Romani Imperii Archimagister Venatorum” („Maestru suprem de vânătoare al Sfântului Imperiu Roman”) sau „Duce Palatin de Suabia și Alsacia” și „Margraf de Drosendorf”. De asemenea, Rudolf a conceput ceremonii simbolice și a creat modelul pălăriei arhiducale care se asemăna cu o coroană regală. În documente el denumea ducatul Austria ca fiind „scutul și inima imperiului” (în germană „Schild und Herz des Reiches”).Stephan Vajda: Felix Austria. Eine Geschichte Österreichs., Ueberreuter, Viena, ISBN 3-8000-3168-X pg. 121-130, aici pg. 128.

Întemeierea Catedralei Sfântul Ștefan În scurta perioadă de timp în care a fost ducele Austriei (1358-1365), Rudolf a fost motivat de dorința de a aduce reședința habsburgică, Viena, la nivelul de dezvoltare și frumusețe al reședinței împăratului, Praga. Conform dorinței lui Rudolf Catedrala Sfântul Ștefan din Viena trebuia să depășescă în dimensiuni și frumusețe Catedrala Sfântul Vitus din Praga. În primăvara anului 1359, cu aprobarea papală din 1358, a început construcția naosului gotic al catedralei și a celor două turnuri, piatra de temelie fiind așezată pe 7 aprilie, pe locul unde se afla biserica Sf. Ștefan.Wilhelm Baum: Rudolf IV. der Stifter. Seine Welt und seine Zeit. Stiria, Graz 1996, pg. 16, ISBN 978-3-22212-422-8 Construcția urma să fie o catedrală „regală” pentru a servi reprezentării „arhiducale”. Rudolf și soția sa, Caterina, au fost imortalizați ca întemeietori pe portalul catedralei.Helmut Neuhold (2012). Die großen Herrscher Österreichs. Marix, Wiesbaden. pg. 95. ISBN 978-3-86539-970-0. De asemenea, supranumele lui Rudolf, Întemeietorul, poate fi găsit într-o inscripție din interiorul catedralei. Chiar dacă dorința lui Rudolf de a avea o dieceză regională, independentă de dieceza Passau, nu s-a înfăptuit totuși el a reușit să înainteze în această direcție, Catedrala Sf. Ștefan primind statutul de „Metropolitankapitel” (denumire care indică subordonarea unui episcop), având în frunte un Prepozit care era numit de Rudolf. Prin aceasta el și-a atribuit drepturi privind biserica și ierarhia bisericească, care nu îi aparțineau. Prepozitul primea titlul de arhicancelar al Austriei și urma să poarte, asemenea cardinalilor, îmbrăcăminte roșie.Wilhelm Baum: Rudolf IV. der Stifter. Seine Welt und seine Zeit. Stiria, Graz 1996, pg. 14-15, ISBN 978-3-22212-422-8

Reforma taxelor Rudolf al IV-lea a fost primul prinț din istoria Austriei care a urmărit prin politica sa nu numai mărirea puterii personale ci și îmbunătățirea vieții supușilor săi. Într-un document emis pentru biserica vieneză Schottenkirche din 8 iulie 1360 există un rezumat al programului său politic: „Aller Ruhm und alle Macht einer Regierung bestehen auf dem wohlfundierte Glück der Untertanen” („Toată faima și toată puterea unei guvernări constă în fericirea bine fundamentată a supușilor.”)

Rudolf a eliminat scutirea nobililor și clerului de la plata taxelor. De asemenea, el a renunțat la înnoirea anuală a monedelor, care era un instrument la îndemâna monarhilor pentru a face inflația oficială profitabilă pentru ei înșiși, instrument în fața căruia populația era complet neputincioasă. De asemenea, el a introdus o „taxa de consum” de 10% care era plătită de oricine, episcop sau servitor, pentru consumul de bere sau vin în localuri publice. Această taxă era o sursă sigură de venit pentru visteria statului, înlocuind câștigurile suspecte obținute prin manipularea inflației cu ocazia înlocuirii anuale a monedelor.Friedrich Weissensteiner: Grosse Herrscher des Hauses Habsburg. 700 Jahre europäische Geschichte, Piper, München 1995, ISBN 3-492-03728-3, pg. 35-55, aici pg.47-48

Aceasta era nu numai o nouă politică a taxelor și finanțelor, ci reprezenta o concepție avangardistă pentru Evul Mediu asupra existenței și rolului supușilor, iar introducerea acestor măsuri atât de eficace demonstrează priceperea și pregătirea consilierilor lui Rudolf, a căror identitate a rămas necunoscută. Împotriva noilor măsuri financiare au existat proteste însă nu s-a ajuns niciodată la o opoziție manifestată deschis împotriva ducelui.Stephan Vajda: Felix Austria. Eine Geschichte Österreichs., Ueberreuter, Viena, ISBN 3-8000-3168-X, pg. 127.

Fondarea Universității din Viena Ambițiosul Rudolf a fost, de asemenea, cel ce a pus bazele Universității din Viena, probabil tot ca rezultat al concurenței cu orașul imperial Praga care beneficia încă din anul 1348 de prima universitate de limbă germană, fondată de Carol al IV-lea. Deși actul fondării Universității din Viena („Alma Mater Rudolphina”) poartă data de 12 martie 1365, pentru a avea efectiv statutul unui institut de învățământ superior după canoanele vremii, ea trebuia să includă și o facultate de teologie. Deoarece papa Urban al V-lea a refuzat cererea lui Rudolf de a înființa acestă facultate, Universitatea din Viena a trebuit să mai aștepte încă 20 de ani până la momentul atribuirii statutului cuvenit.Stephan Vajda: Felix Austria. Eine Geschichte Österreichs., Ueberreuter, Viena, ISBN 3-8000-3168-X, pg. 129-130.

Dezvoltarea orașului Viena Rudolf a avut succes și în ceea ce privește refacerea orașului Viena care fusese afectată de marea epidemie de ciumă din 1346-1353 și care purta încă urmele lăsate de incendiul devastator din 31 mai 1361. Deciziile luate era menite să stimuleze mărirea și înfrumusețarea orașului. Iată câteva dintre ele:

cei ce se stabileau în Viena beneficiau de scutire de la plata taxelor timp de trei ani; cei ce nu reparau în cel mai scurt timp distrugerile provocate de incendiu casei lor, urmau să piardă proprietatea acesteia; construirea unui cartier pentru studenții universității și a unui cartier latin între cetatea regală (Hofburg) și Mănăstirea „Schotthenkloster”;