Bazilica Sainte-Marie-Madeleine de Vézelay (în ) este o fostă abațială franceză din secolul al XII-lea situată la Vézelay, în departamentul Yonne, în Bourgogne-Franche-Comté. Loc important al creștinătății în Evul Mediu, Vézelay este un important loc de pelerinaj pe Drumul Sfântului Iacob.
Construită între 1120 și 1150, Bazilica din Vézelay este o ilustrare majoră a arhitecturii romanice și a artei romanice în general. Timpanul din interiorul pronaosului, prezentându-l pe Cristos în slavă, este una dintre capodoperele sculpturii romanice. Reconstruit la sfârșitul secolului al XII-lea, corul prezintă un stil gotic care mărește luminozitatea bazilicii și ajută la întărirea simbolismului acesteia în jurul temei luminii divine. Trecând de la pronaos la naos și apoi la cor, vizitatorul progresează dintr-un spațiu întunecat într-un spațiu din ce în ce mai luminos, ilustrând transformarea interioară a credincioșilor. În fiecare an, la solstițiul de vară, când Soarele atinge culminația, lumina solară care trece prin ferestrele de sud proiectează o linie de puncte luminoase în mijlocul navei, cu o precizie riguroasă, care transmite intenția arhitectului de a-și înscrie construcția într-o dimensiune cosmică.
Renovată de Viollet-le-Duc începând din 1840, bazilica a făcut obiectul unui clasament și figurează în prima listă a monumentelor istorice, cea din 1840. În 1979, ea a fost înscrisă pe lista patrimoniului mondial al UNESCO.
Din 1993, serviciul liturgic este asigurat de Fraternitatea Monastică de la Ierusalim. Serviciile divine au loc de mai multe ori pe zi.
Istoria abației Contextul Franței din secolul al IX-lea După moartea carolingianului Ludovic cel Pios în 840, imperiul s-a dezmembrat; după trei ani de războaie fratricide, fiul său, Carol Pleșuvul, devine rege în Francia Occidentală din 843 (prin Tratatul de la Verdun) până în 877 și a fost încoronat împărat al Occidentului în 875. Dar sub presiunea raidurilor vikingilor și a sarazinilor, autoritatea regală a fost puternic slăbită, iar prinții teritoriali și seniorii și-au luat independența de facto, deosebit de pronunțată la sud de Loara. Este începutul feudalității.
La mijlocul secolului al IX-lea, contele de Burgundia Girart de Roussillon își dă seama că Carol cel Pleșuv, care a deși se apropiase de frații și nepoții săi prin tratate și alianțe, nu va renunța să-și însușească sudul Burgundiei și să lege Lyonul și Vienne de Mâcon și Autun. Când Ludovic al II-lea „Germanicul” a atacat domeniul regal în 858, Carol Pleșuvul s-a refugiat în Burgundia. De altfel, are un sprijin puternic în regiune: abația Saint-Germain din Auxerre este credincioasă puterii regale (tendință care se regăsește de-a lungul secolelor și războaielor pentru această abație). Carol cel Pleșuv a venit acolo la 28 august 841 (la două luni după Bătălia de la Fontenoy din 25 iunie, împotriva fratelui său Lothar), pentru mutarea moaștelor Sfântului Germain și în 859, pentru sfințirea criptelor abației. Abația Saint-Germain din Auxerre se afla atunci în vârful primei sale faze de influență intelectuală: în acel moment, abația avea până la șase sute de călugări și cinci mii de studenți; era unul dintre principalele centre intelectuale ale secolului, iar influența sa nu trebuie neglijată. , jusqu'en 1830 ; précédés de recherches sur l'état du pays au temps des Gaulois et des Romains ; et suivie d'une notice historique sur les communes environnantes, avec les principales pièces justificatives |volume=1 et 2 |éditeur=Éd. Comynet |lieu=Avallon |année=1833 |pages totales=369-370 |lire en ligne=https://books.google.fr/books?id=bkqBm-MC5_cC&printsec=frontcover}}. (les deux volumes sont sur la même page web liée.)
O dublă fondare eminamente politică prin 859 Riposta contelui Girard este simplă și eficace: a fondat două mănăstiri în două locuri extrem de strategice, le-a pus sub protecția directă a papei, adică nefiind la îndemâna confiscărilor regale, el rezervându-și uzufructul. Aceste două mănăstiri sunt, pe de o parte, Saint-Père, dieceza de Autun și pagus de Avallon, iar pe de altă parte Pothières, dieceza de Langres și pagus de Lassois, la nord de actualul departament Côte-d'Or.
Prima este o mănăstire de călugărițe, iar a doua o mănăstire de călugări. Cea de-a doua a fost fondată în 858 sau 859 de conte și de soția sa, Berthe, pe actualul loc al satului Saint-Père și cu hramul Fecioara Maria. Ca accesoriu la aceste manipulări politice din partea seculară, călugării își câștigă emanciparea de la episcopii lor respectivi - Autun și Langres, ceea ce reduce în mod corespunzător puterea episcopală în fața autorității laice..
Nu doar abația de călugărițe Saint-Père și cea de călugări de la Pothières sunt amândouă situate la limita terenurilor contelui și sunt adiacente celor efectiv controlate de Carol Pleșuvul, dar cele două pagi dau amândouă acces la Valea Senei, la nord, iar pagus-ul de Avalon la Loara, la vest. Pagusul Avallon este și un loc de schimb între eparhiile Auxerre și Autun. La Saint-Père, această poziție a postului de frontieră este deosebit de evidentă, cu satul de pe malul stâng al râului Cure sub domeniul regal și mai multe dependințe și cătune pe malul drept sub Ducatul Burgundiei.
O bulă pontificală a papei Nicolae I din 863 garanta protecția directă a Sfântului Scaun a abației de Vézelay, care a scăpat astfel de autoritatea episcopilor Diecezei de Autun. Privilegiile abației au fost confirmate în 868 de regele Carol Pleșuvul.
Distrugeri În 873Sain et al (2015) donnent l'année 887 pour le raid viking remontant la Cure et détruisant le monastère de Saint-Père. Voir , paragr. 10., abația Saint-Père a fost devastată de normanzi care au urcat pe Sena, pe Yonne și pe Cure.
Călugării benedictini s-au reinstalat pe colina Vézelay. Papa Ioan al VIII-lea a târnosit prima biserică carolingiană a mănăstirii în 878, a cărei criptă subzistă în zilele noastre.
În 882, în urma tulburărilor provocate de sarazini în Provența, un călugăr, cu numele Badilon, a fost trimis la Saint-Maximin, în Provența, pentru a aduce relicvele / moaștele Sfintei Maria Magdalena.
Un al doilea incendiu al abației a survenit între 907 și 927.
Conflicte de ierarhie la începutul secolului al XI-lea Primele conflicte între abații de Vézelay și conții de Nevers au izbucnit în 1027. Vor reapărea, în special în 1147, 1149, 1152 și 1161. Cu sprijinul contelui Landry de Nevers, abatele Odilon de Cluny a intervenit la Vézelay pentru a restabili ordinea; și l-a alungat pe abatele Hermann din ea. Această intervenție în sine este controversată în ochii episcopului; alegerea unui înlocuitor pentru Hermann agravează cearta, deoarece Odilon și episcopul nu cad de acord în ceea ce privește alegerea următorului abate din Vézelay.
În acest caz, Odilon justifică intervenția abatelui de Cluny citând privilegiile apostolice care consacrează libertatea abației din Vézelay în fața autorității episcopului; într-adevăr, aceste privilegii apostolice acordate încă din 863 de papa Nicolae I au eliberat abația de Vézelay de ascultarea de episcop prin atașarea abației direct de Roma. Și își revendică alegerea în succesiunea lui Hermann, argumentând un privilegiu al papei Grigore al V-lea (996-999) cu privire la libera alegere a prelatului consacrator.
Acest episod vine într-un moment de confruntare între Mănăstirea Cluny, episcopi și papalitate. Punctul fundamental de dispută dintre acești trei protagoniști este supunerea instituțiilor religioase autorității episcopale, în opoziție cu care abatele de Cluny se plasează folosind autoritatea scaunului Romei pentru a pretinde independența față de episcop. Este vorba, de asemenea, de definirea limitelor respective ale influențelor episcopale și papale, aceasta din urmă urmărind, de asemenea, să se întărească în fața puterii imperiale seculare.
Episcopii se opun energic acestei intervenții a abatelui Cluny în treburile abației de Vézelay. Adunați într-un conciliu la Anse, în 1025, ei reamintesc că acest privilegiu de independență încalcă canonul IV Canon 4 du concile de Chalcédoine: al Conciliului de la Calcedon, care supune mănăstirile episcopului eparhiei lor.
Ca răspuns la episcopi, papa Ioan al XIX-lea a convocat un conciliu la Roma la 26 martie 1027; acolo a reafirmat primatul Bisericii Romane, „cap și balama” al tuturor bisericilor creștinătății. El a adaugat că o traditio a făcut din Cluny proprietatea doar a papalității și că abația a fost așadar plasată sub jurisdicția exclusivă a episcopului Romei. Actul pontifical din 28 martie 1027 confirmă dispensa de la Cluny.
În urma acestui Conciliu de la Roma, abații de la Cluny au căutat să folosească această tradiție a atașării abației de Vézelay la Roma pentru a obține ca toate mănăstirile dependente de Scaunul Romei să intre sub actul pontifical din 28 martie 1027. Aceste ciocniri între diferiții actori ai puterii au exacerbat sentimentele. Episcopul Adalbéron de Laon merge atât de departe încât să-și bată joc de „Regele Odilon”. Cité dans , . în 1027; Guillaume de Volpiano, clunisian și reformator, scrie că reforma de la Vézelay este periculoasă pentru Cluny, care trebuie să-și abandoneze proiectul și să-l lase pe Hermann, abatele alungat „în mod mârșav” să se întoarcă la Vézelay împreună cu călugării săi.
Avântul bazilicii din Vézelay în secolul al XI-lea În 1037, abatele Geoffroy (1037-1052) l-a înlocuit pe abatele Hermann și a reformat abația. A expus moștele Sfintei Maria Magdelena. S-au produs miracole. Pelerinii au venit puhoi și au făcut din Vézelay un punct de trecere important pe Drumul Sfântului Iacob.
În 1050 abația, care era la origine plasată sub patronajul Sfintei Maria, a trecut sub patronajul Mariei Magdalena.
În 1058 papa a recunoscut moaștele, în mod solemn. Textele nu permit să se cunoască succesiunea abaților de Vézelay între 1050 și 1096, data alegerii abatelui Artaud. Se presupune că legarea abației din Vézelay de abația din Cluny nu a putut interveni decât după moartea abatelui Geoffroy, probabil înainte de 1058, iar abatele de Cluny, Hugues de Semur, a îndeplinit funcția de abate de Vézelay pentru a restabili disciplina monastică. Iată ce sugerează Viața Sfântului Hugues, scrisă de Renaud de Semur în jurul anului 1126: „Cine a adus Biserica Sfânta Maria Magdalena înapoi la respectarea regulată primitivă, dacă nu acest om sfânt!” Un act emis de papa Ștefan al IX-lea, în martie 1058, plasează abația Vézelay printre mănăstirile supuse, la acea vreme, starețului Hugues de Cluny. Această ipoteză este cu atât mai probabilă în comparație cu un act al papei Victor al II-lea, emis la 11 iunie 1055, care confirmă concesiunile abației din Cluny, însă nu menționează abația din Vézelay. În 1069 textele menționează un abate Boniface.
Reputația abației a permis satului să prospere. Satul s-a dezvoltat și a devenit un oraș care a atras din ce în ce mai mulți pelerini precum ducele Burgundiei Hugues a II-lea și curtea sa în 1084. Sau, mai târziu, Bernard de Clairvaux (Sfântul Bernard) care a venit să predice a doua cruciadă, în 1146, Filip August și Richard Inimă de Leu, înainte de plecarea lor pentru a treia cruciadă în 1190, sau Ludovic al IX-lea în 1248... În 1076 papa Grigore al VII-lea cita abația din Vézelay printre cele nouă abații supuse regulii de la Cluny.
Măreția abației cluniacenze la începutul secolului al XII-lea În 1096 abatele Artaud a întreprins edificarea unei noi biserici, un nou cor și un nou transept au fost construite, lucrările au durat până în 1104. Doar nava bisericii carolingiene a fost păstrată.
În 1098 episcopul Diecezei de Autun, Norgaud de Toucy (1098 - 1112), profitând de cearta cu biserica Saint-Maximin, gelos pe influența abației, a interzis pelerinajul.