Bătălia de la Wagram (5 – 6 iulie 1809) a fost cea mai importantă confruntare militară a Războiului celei de-a Cincea Coaliții, desfășurându-se pe câmpia Marchfeld, în apropierea insulei dunărene Lobau și în dreptul localității Deutsch-Wagram, la 10 km nord-est de Viena. Bătălia a opus o armată franco-germano-italiană, condusă de Împăratul Napoleon I, unei armate austriece, comandate de arhiducele Carol de Austria-Teschen. Cele două zile de lupte s-au încheiat cu victoria decisivă a armatei franco-aliate.
În urma insuccesului de la Aspern-Essling (21 – 22 mai 1809), Napoleon rămâne cu armata pe malul drept (meridional) al Dunării și își concentrează o mare parte din trupe pe insula Lobau, la nord-est de capitala austriacă ocupată. Pe 4 iulie, la ora 21, profitând de o furtună violentă, forțele franco-aliate încep să traverseze brațul nordic al fluviului. În ziua următoare, pe 5, francezii și aliații lor lansează o violentă ofensivă, dar nu pot disloca excelentul dispozitiv prevăzut de arhiducele Carol, desfășurat în spatele liniei fortificate construite de-a lungul râului Russbach. Pe data de 6, în timpul dimineții, austriecii lansează o contraofensivă decisă dar imprecis coordonată, care aproape dislocă centrul inamic, dar aripile acestuia rezistă și, prin desfășurarea unei „Mari Baterii” și organizarea unei ofensive puternice pe stânga austriecilor și în centru, Napoleon reușește să oblige armata austriacă să se retragă treptat, încă de la începutul după-amiezii, ostilitățile încheindu-se în jurul orei 20. Armata franceză, epuizată, este incapabilă să lanseze o urmărire eficace iar armata austriacă se retrage în relativă ordine. În marș spre câmpul de bătălie, arhiducele Ioan de Austria, aflat la comanda unei armate austriece de mici proporții, nu a reușit să intervină în timp util pentru a susține armata principală. Pierderile au fost oarecum similare de ambele părți, dar Napoleon a câștigat un avantaj strategic decisiv, separând forțele demoralizate ale austriecilor și obligându-le să se retragă încontinuu în zilele ce au urmat bătăliei.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 219–221.
Arhiducele Carol decide replierea în Boemia, în direcția Znaim, unde cele două armate se ciocnesc încă odată, pe 10 și 11 iulie, înainte ca arhiducele să ceară, pe propria răspundere, semnarea unui armistițiu. Bătălia de la Wagram a fost probabil ultima victorie decisivă strategic pe care a obținut-o Împăratul Napoleon, austriecii cerând semnarea armistițiului la nici o săptămână după bătălie. Bătălia a fost de proporții uriașe, fiind a doua bătălie din Războaiele napoleoniene ca număr de soldați implicați (după „Bătălia Națiunilor” de la Leipzig). Pierderile enorme de ambele părți au fost cauzate în special de folosirea unei artilerii foarte numeroase, bătălia fiind prima mare înfruntare de artilerie din istorie.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 220.
Context istoric thumb|150px|right|Primele manevre austriece în Bavaria
În 1809, Primul Imperiu Francez se afla la apogeu și doar Regatul Unit se mai opunea hegemoniei sale. Pentru a aplica mai bine blocada continentală împotriva insulelor britanice, Franța ocupă Portugalia în 1807 și apoi operează o schimbare dinastică în Spania, trimițând din în ce mai multe trupe în peninsula iberică, pentru a lupta împotriva insurecțiilor antifranceze. Anii 1808–1809 marchează o schimbare majoră de context politic pe continentul european, marcată de răcirea relațiilor franco-ruse și de o implicare din ce în ce mai semnificativă a Franței în afacerile peninsulei, fapt ce slăbește prezența militară franceză în Germania centrală. Nemulțumit de noua ordine europeană, instaurată după războiul celei de-a Treia Coaliții și războiul celei de-a Patra Coaliții, Imperiul Austriac începe să își mobilizeze forțele împotriva Franței, bazându-se pe neimplicarea Rusiei și poate pe cooptarea Prusiei în cadrul unei noi Coaliții antifranceze. Regatul Unit încurajează politica belicoasă a Austriei, promițând subsidii și susținere militară.A. Fierro; A. Palluel-Guillard; J. Tulard, o.c., pag. 131–137.G. E. Rothenberg, o.c., pag. 39–61.C. Esdaile, o.c., pag. 384–391.
thumb|150px|right|Contraofensiva franceză din aprilie și manevrele premergătoare bătăliei de la Eckmühl
Ca atare, la începutul lui 1809, Austria decide să își accelereze reformele militare și mobilizarea, concepând un plan de campanie pe mai multe teatre de operațiuni, urmărind să atace aliații Franței: o armată principală, sub comanda Arhiducelui Carol de Austria urmează să atace Bavaria, iar armatele secundare austriece să atace Ducatul Varșoviei, Italia, Dalmația, Regatul Saxoniei și să instige o revoltă pro-austriacă în Tirolul bavarez.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 61–62, 65–66.
Campania premergătoare
thumb|right|150px|Mai 1809: Arhiducele Carol (călare) respinge prima tentativă lui Napoleon de a trece Dunărea, la Aspern și Essling. În martie 1809, războiul era iminent și arhiducele Carol de Austria își masează armata de 200 000 de oameni în Boemia, sperând că Prusia se va alătura Coaliției și că va putea, deci, face joncțiunea cu armata prusacă. Prusia decide totuși să rămână neutră și atunci Viena decide să își mute trupele în lunca Dunării, pentru a acoperi mai bine capitala, pierzând astfel o lună întreagă.G. E. Rothenberg, o.c., pag. 62–63.A. Fierro; A. Palluel-Guillard; J. Tulard, o.c., pag. 586.
Pe 9 aprilie 1809, armata Arhiducelui Carol invadează Bavaria, stârnind o revoltă pro-austriacă în Tirol. Austriecii au lansat apoi atacuri pe toate celelalte teatre de operațiuni, obținând o serie de succese semnificative. Comandantul forțelor franceze și aliate din Germania centrală („Marea Armată din Germania”), mareșalul Berthier reacționează lent în a-și concentra trupele, dar pe 17 aprilie sosește Împăratul Napoleon I, care preia comanda armatei. Reorganizată, „Marea Armată din Germania” trece la ofensivă, operând manevra Landshut, cu scopul de a tăia liniile de comunicație austriece. Cu multă abilitate, Arhiducele Carol reușește să iasă din această situație periculoasă, dar cu prețul unor mari sacrificii ale ariergărzii austriece la Abensberg și mai ales Eckmühl. Arhiducele Carol izbutește însă să păstreze o armată numeroasă, retrăgându-se în Boemia, pe malul stâng al Dunării, în timp ce Napoleon se îndreaptă spre Viena, pe malul drept al fluviului. Intrând în capitala austriacă pe 12 mai, Napoleon găsește podurile peste fluviu distruse și încearcă, prin urmare, să îl traverseze la 5 km în aval, prin dreptul insulei Lobau. O primă tentativă de a traversa este respinsă de austrieci în 21 – 22 mai, în cadrul sângeroasei bătălii de la Aspern-Essling. „Marea Armată din Germania” rămâne pe malul drept al fluviului, pregătind o nouă traversare.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 85–129.
În acest timp, francezii și aliații lor luptau cu succes împotriva insurecției tiroliene și a celei saxone, cât și pe teatrele secundare de operațiuni, obținând succese pe toate fronturile și împingând înapoi armatele austriece respective. Crucial pentru bătălia ce se anunța la nord de Viena a fost succesul Viceregelui Italiei, Prințul Eugène, care a învins „Armata Austriei Interioare”, condusă de arhiducele Ioan de Austria, reușind să se alăture pe 5 și 6 iunie, împreună cu subordonatul său, generalul Marmont, armatei principale franco-germane, masată în jurul Vienei.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 85–107.
Cele două armate
Armata austriacă left|100px Pe parcursul celor două zile de lupte, arhiducele Carol nu va putea conta pe trupele armatei „Austriei Interioare”, fratele său, arhiducele Ioan, ajungând pe câmpul de bătălie prea târziu, spre sfârșitul celei de-a doua zi. Astfel, trupele pe care austriecii le-au avut la dispoziție pentru bătălia de pe 5 – 6 iulie au fost de aproximativ 145 000 de oameni, cu 414 de piese de artilerie. Armata austriacă era împărțită după cum urmează: avangarda, comandată de feldmareșalul Nordmann, Corpul I al lui Bellegarde, Corpul al II-lea al lui Hohenzollern-Hechingen, Corpul al III-lea al lui Kollowrat, Corpul al IV-lea al lui Rosenberg, Corpul al VI-lea al lui Klenau și Corpul de rezervă, sub comanda prințului von Liechtenstein, cuprinzând o divizie de grenadieri de rezervă sub comanda feldmareșalului d'Aspre, o divizie de infanterie și un Corp de cavalerie de rezervă, alcătuit din trei divizii de cavalerie: divizia de cuirasieri a lui Hessen-Homburg și cele două divizii de cavalerie ușoară, dragoni și husari ale lui Schwarzenberg și Nostitz.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 254–259. Corpul al V-lea de 9 000 de oameni al Feldzeuigmeister Reuss nu va participa la bătălie, fiind desfășurat nu departe de câmpul de luptă, pe înălțimile Bisamberg pentru a acoperi ruta de retragere spre Boemia și Moravia.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 148.
Armata franceză left|100px Spre deosebire de adversarul său, Napoleon avea la dispoziție și armata din Italia, adusă prin manevre excelente de către fiul său vitreg, Eugène de Beauharnais, vicerege al Italiei. Cu toate acestea, ultimele întăriri franceze au sosit după prima zi de lupte, spre sfârșitul dimineții zilei de 6 iulie. În aceste momente, trupele franceze și aliate totalizau aproximativ 166 000 de oameni, cu 433 de piese de artilerie, împărțiți după cum urmează: Garda Imperială, cu două divizii de infanterie și o divizie de cavalerie, Corpul al II-lea al generalului Oudinot, Corpul al III-lea al mareșalului Davout, Corpul al IV-lea al mareșalului Masséna, Corpul al IX-lea franco-saxon al mareșalului Bernadotte și rezerva de cavalerie comandată de mareșalul Bessières, formată din trei divizii de cavalerie grea ale armatei franceze: divizia de cuirasieri și carabinieri călare a lui Nansouty și diviziile de cuirasieri ale lui Saint-Sulpice și Arrighi (aceasta din urmă a fost detașată în dimineața zilei de 6 și pusă sub ordinele lui Davout). Acestora li se adăugau două armate de mici dimensiuni: „Armata din Italia”, comandată de viceregele Eugène — cuprinzând Corpul al V-lea al generalului MacDonald, Corpul al VI-lea al generalului Grenier și Garda Regală Italiană a generalului Fontanelli — și, în fine, veteranii „Armatei Dalmației”, de fapt un singur Corp de armată (al XI-lea) comandat de generalul Marmont.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 246–254. Napoleon a masat de asemenea o importantă artilerie pe insula Lobau: 28 de piese de 18 livre, 24 de 12 livre, 17 mortiere grele de 28 cm, 10 obuziere și o serie de tunuri de calibru mai mic, în special de 4 și 6 livre, toate plasate inițial sub comanda generalului Aubry, apoi sub cea a generalului Reynier.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 137. Aceste baterii, împreună cu un regiment și 5 batalioane detașate pentru a le apăra, nu aveau să ia parte direct la bătălie, dar bateriile aveau să deschidă un puternic baraj de artilerie în jurul amiezii, pe 6 iulie, împotriva forțelor austriece ce se aventuraseră în raza lor de acțiune.G.E. Rothenberg, o.c., pag. 142. Corpul al VIII-lea al generalului Vandamme nu a participat la această bătălie, fiind însărcinat cu apărarea Vienei și a malului sudic al Dunării în amonte de capitala austriacă.G.E. Rothenberg, o.c., pag 139.
Topografia și condițiile meteorologice thumb|200px|right|Chevau-légers polonezi în bivuac în timpul campaniei din 1809.