Formula 1 (F1) este clasa superioară în cursele auto cu monoposturi, definită de Federația Internațională de Automobilism (FIA), organul conducător al sporturilor cu motor. Cuvântul "Formula" din denumire, se referă la un set de reguli cărora toți participanții și vehiculele trebuie să se conformeze.
Începuturile curselor auto
Deși motorul cu ardere internă cât și primul automobil au fost inventate în Germania, prima cursă automobilistică are legătură cu Franța. În 1887 cotidianul francez Le Vèlocicipède, organizează o cursă de la Paris la Versailles, dar aceasta nu are succesul sperat, fiind înscris un singur automobil.
Ulteior, o altă publicație - Le Petit Journal - se oferă sa plătească 5000 de franci pilotului care va câștiga cursa de 126 de km de la Paris la Rouen. Cursa are 21 de participanți, iar victoria revine Contelui de Dion care acoperă distanța cu o viteză medie de 18,5 km/h. A fost prima manifestare de acest gen care a avut succes, astfel că ia naștere ACF (Automobil Club de France) care organizează curse între orașe cu regularitate, până în anul 1903, când acestea au fost interzise din cauza unui accident dramatic în care și-au pierdut viața opt persoane, printre care Marcel Renault, unul dintre fondatorii companiei Renault.
Ulterior cursele de automobile revin în actualitate, iar în 1906 ACF organizează ceea ce e considerat de toată lumea ca fiind primul Mare Premiu din istorie. Puteau participa automobile cu greutate minimă de 1000 kg și fiecare constructor putea avea cel mult trei automobile. Cursa se întindea pe distanța de 1250 de km și era împărțită în 12 etape. Startul s-a dat pe 26 iunie la ora 6:00 dimineața. Mașinile au fost tractate la linia de start de cai, iar primul care ia startul este Gabriel, la volanul unui automobil marca De Dietrich. Din cele 22 de mașini care au luat startul, au mai rămas după prima zi doar 17, ca la finalul cursei să rămîna doar 11. Victoria revine maghiarului Ferenc Szisz care îl precede cu 30 de minute pe italianul Felice Nazzaro.
Formula 1 pleacă la drum
În perioada interbelică curse de Mare Premiu se organizau pe toate continentele, astfel că devenea din ce in ce mai evident că aceste întreceri ar trebui reunite sub egida unui campionat mondial. Planurile au fost oprite de către al doilea război mondial, dar în 1946 FIA a decis înființarea unui astfel de campionat mondial. Din cele 25 Mari Premii organizate în 1949 au fost selectate șapte - etapele primului Campionat Mondial de Formula 1, organizat in 1950. Acestea au fost: Marele Premiu al Marii Britanii, Marele Premiu de la Monaco, Marele Premiu al Statelor Unite ale Americii, Marele Premiu al Elveției, Marele Premiu al Belgiei, Marele Premiu al Franței și Marele Premiu al Italiei.
1950-1959: La Belle Époque Startul Campionatului Mondial de Formula 1 s-a dat în ziua de 13 mai 1950 când la Silverstone s-a organizat Marele Premiu al Marii Britanii pe un circuit improvizat pe un fost aeroport militar folosit în timpul războiului. Atunci a fost și singura cursă de Formula 1 care a avut loc într-o zi de sâmbată, restul având loc duminica. Motivul a fost faptul că în acea perioadă în Marea Britanie competițiile sportive erau interzise în zilele de duminică. La start s-au prezentat 21 de piloți, singurele echipe de uzină fiind Alfa Romeo, Talbot și Maserati, lipsind Scuderia Ferrari - care a decis să nu se prezinte la aceasta cursă în semn de protest față de regulamentul aprobat de FIA, aceasta făcându-și debutul după o săptămână, la Monaco - și echipele germane, care au dominat cursele de Mare Premiu în anii '30, interzise pe motive ce țin de al doilea război mondial. Cursa a fost terminată de 11 piloți, câștigând Giuseppe Farina care a pilotat un Alfa Romeo. De fapt Alfa Romeo a dominat cursa, ocupând la final și locurile doi, trei si patru. Același Farina avea să câștige la finalul sezonului primul titlu mondial pus în joc, în detrimentul lui Juan Manuel Fangio colegul său de echipă.
Fangio și-a luat revanșa in 1951 când a câștigat titlul mondial după o dominare categorică, pilotând în continuare pentru Alfa Romeo.
FIA a schimbat regulamentul, permițând mașinilor de Formula 2 să poată lua startul în campionatul de Formula 1. În semn de protest Alfa Romeo care nu avea construite mașini de Formula 2, s-a retras din campionat. Rămas fară un contract, Fangio a decis să se retragă și el, temporar. Fără Alfa Romeo campionatul a fost dominat de Scuderia Ferrari - care dominase campionatul de Formula 2 în 1950 și 1951, primul pilot al scuderiei, Alberto Ascari trecându-și în cont titlurile mondiale din 1952 și 1953. Atunci Ascari a câștigat nouă curse consecutive la care a luat startul, record care stă și astăzi în picioare, iar Scuderia Ferrari a câștigat 14 curse consecutive, un alt record care dăinuie și în zilele noastre.
În 1954 FIA a ridicat interdicția de participare a echipelor germane, astfel că Mercedes Benz și-a făcut debutul în campionat în Marele Premiu al Franței, cooptându-l în echipă pe Juan Manuel Fangio, liderul din acel moment al campionatului cu Maserati-ul propriu. Dominarea Mercedes Benz a fost la fel de categorică precum dominarea Ferrari din anii precedenți, germanii câștigând nouă din cele douăsprezece curse în care au luat startul.
thumb|right|Juan Manuel Fangio pilotând un Mercedes-BenzÎn vara lui 1955 avea să se producă cel mai tragic accident din întreaga istorie a curselor auto când, la Le Mans, automobilul Mercedes Benz pilotat de francezul Pierre Levegh a provocat un accident care a ucis 77 de oameni, inclusiv pilotul, rănind alți 77. Imediat după accident conducerea Mercedes Benz a decis retragerea echipei de curse din orice competiție, inclusiv din Formula 1, la finalul sezonului. Accidentul a dat și apă la moară autorităților elvețiene care au beneficiat de ocazie și au interzis orice competiție auto, inclusiv Marele Premiu al Elveției.
Fără Mercedes Benz, Formula 1 a revenit o afacere semnată Scuderia Ferrari care l-a înregimentat în rândurile sale pe Juan Manuel Fangio, campionul mondial din 1954 si 1955. Pentru a putea însă domina întecerea, Scuderia Ferrari a cumpărat și folosit mașinile echipei Lancia, singura care a putut să țină piept celor de la Mercedes Benz, dar care se desființase din motive financiare.
La finalul anului, în care a caștigat al patrulea său titlu mondial, Fangio pleacă de la Scuderia Ferrari, preferând să concureze in 1957 cu vechiul său Maserati. Deși era lipsit de suportul unei echipe de uzină, Fangio a reușit totuși al cincilea său titlu mondial. A fost pentru prima și singura dată în Formula 1 când un pilot al unei echipe private a câștigat titlul mondial.
Începând cu 1958 FIA a decis să organizeze un al doilea campionat mondial, cel al constructorilor, primul titlu revenind echipei britanice Vanwall. În acel an Fangio s-a retras din activitate, permițând Scuderiei Ferrari să se impună din nou în întrecere piloților, de aceasta dată prin Mike Hawthorn.
În 1959 se aștepta ca Ferrari să domine din nou campionatul, dar vioara întâi devenise pe neașteptate echipa Cooper care a reușit să își treacă in cont ambele campionate în 1959, la piloți impunându-se Jack Brabham. Secretul celor de Cooper a fost că mașina lor avea motorul amplasat central. De atunci și până în zilele noastre cele mai bune mașini de Formula 1 au motorul amplasat central.
Când Mike Hawthorn și Vanwall au câștigat cele două tituri mondiale puse în joc in 1958 a început ceea ce în Formula 1 se cunoaște sub numele de "Dominația Britanică". Începând din acel an și până în 1999 echipele britanice, sau cele cu sediu în Marea Britanie au caștigat aproape toate titlurile mondiale la constructori, doar Scuderia Ferrari reușind să mai opună rezistență în câteva ocazii. De asemenea Marea Britanie a dat și cel mai mare număr de piloți campioni mondiali.
1960-1969: Saltul tehnologic Cooper și Jack Brabham au câștigat și titlurile mondiale din 1960, dar în 1961 a fost anul Ferrari care îi avea în rândurile sale pe Phil Hill și contele german Wolfgang von Trips, italienii beneficiind din nou de schimbarea bruscă a regulamentului. Cei doi piloți au mers cap la cap până înainte cu cursa de la Monza, penultima a campionatului, von Trips fiind lider cu 33 de puncte, față de 25 ale lui Hill. Înainte de cursa de la Monza cei doi piloți se înțeleseseră ca acela care va câștiga în Italia să devină campion mondial, însă tragedia s-a produs în momentul în care von Trips a pierdut controlul volanului în virajul Parabolica, după o coliziune cu Lotus-ul lui Jim Clark, mașina lui luându-și pur și simplu zborul. În urma acelui accident și-au pierdut viața 13 spectactori și pilotul. Cât despre cursă, ea a fost câștigată de Phil Hill care s-a încoronat campion mondial.
thumb|left|Phil Hill în În 1962 un alt Hill, de această dată Graham, britanic, a câștigat titlul mondial însă anul avea să rămână în istorie drept unul cu un salt tehnilogic uriaș: Lotus 25 a fost prima mașină cu șasiu monococ, din aluminiu. Acest tip de șasiu se construiește și în zilele noastre, chiar dacă aluminiul a fost înlocuit cu kevlar și alte materiale compozite.
Chiar dacă Lotusul 25, propulsat de un motor Climax, a fost puțin fiabil în primele curse, în 1963 și-a tras partea leului, caștigând ambele titluri mondiale, la piloți impunându-se Jim Clark.
John Surtees și Ferrari au beneficiat din plin de problemele tehnice ale lui Jim Clark din a doua parte a sezonului 1964,când Lotus a preferat să folosească un model nou, și au caștigat titlurile mondiale puse in joc. Astfel Surtees devenea primul pilot care s-a impus în Campionatul Mondial de Formula 1 după ce în prealabil s-a impus în Campionatul Mondial de Motociclism viteză.
În 1965 Jim Clark și Lotus au revenit la putere, însă numai pentru un sezon, pentru că înainte de sezonul 1966 FIA a decis să schimbe regulamentul motoarelor. Cei de la Climax, furnizorul de motoare pentru Lotus au refuzat să construiască un nou motor, astfel ca echipa lui Jim Clark a avut de suferit. Câștig de cauză de pe urma noului regulament a avut Brabham, echipa lui Jack Brabham, campionul mondial din 1959 și 1960, care a semnat un acord cu Repco, un constructor australian de motoare. Particularitatea motoarelor Repco, construite pe baza unui motor Oldsmobile V8 al unui automobil de stradă, constă în faptul ca erau răcite cu apă. Asfel Brabham a dominat două sezoane, câștigând titlurile mondiale din 1966 și 1967, la piloți ele fiind împărțite în mod egal de Jack Brabham și neo-zeelandezul Denny Hulme.
Nemulțumit de decizia companiei Climax de a nu construi un motor nou pentru sezonul 1966, când însă motoarele vechi erau în continuare acceptate, Colin Chapman, fondatorul si directorul echipei Lotus a început să discute cu americanii de la Ford în vederea furnizării de motoare de către aceștia. Acordul a fost semnat in 1966, iar în 1967 Ford debuta în Formula 1 și odată cu ei celebrul motor Ford Cosworth DFV 3.0 V8, un motor de 3000 cmc, care a rămas în Formula 1 până în anii '90. Acesta era, întocmai ca și motorul Repco, foarte compact, ușor și puternic, dezvoltând în 1967 410 CP. Designul acestui motor i-a permis lui Chapman să refacă designul șasiului Lotus, acesta terminându-se imediat în spatele scaunului pilotului, lasând motorul neacoperit.
1968 începuse foarte bine pentru Jim Clark și Lotus cu o victorie în Marele Premiu al Africii de Sud în chiar prima zi a anului, propulsându-l în postura de lider al campionatului și prim favorit la câștigarea titlului suprem. Totul avea să se sfârșească însă într-o zi ploioasă de aprilie când, participând la cursa de Formula 2 de la Hockenheim, Clark a suferit un accident fatal.
thumb|right|Lotus 49 și Gold Leaf Deși devastat de moartea lui Jim Clark, care era pentru el ca un fiu, Colin Chapman și-a condus echipa spre cele două titluri mondiale ale anului, în campionatul piloților impunându-se Graham Hill, cel care fusese cooptat în echipă înainte de debutul sezonului.