Tunurile antigrindină sau tunurile sonice sunt dispozitive care emit unde sonice spre norii în care se formează grindina în scopul de a opri procesul de formare a particulelor de gheață.
Istoric Primele tunuri antigrindină Încercări de a influența vremea și de a împiedeca formarea grindinei au existat încă din evul mediu. Primele teorii în această privință susțineau că undele provocate prin zgomote puternice puteau avea un efect asupra procesului de formare a grindinei. În secolul al XVI-lea Benvenuto Cellini susținea că reușise să oprească ploaia și grindina prin trageri de artilerie. În 1575, papa Urban VII a autorizat rugăciuni și tragerea clopotelor pentru a îndepărta furtunile, grindina și vânturile puternice. Oddie, B.C.V., The hail cannon. An early attempt at weather control, Weather Vol.20 (1965) p. 154-156
În 1750 împărăteasa Maria Teresia a Austriei a interzis utilizarea tunurilor de către țărani din cauza accidentelor și a plângerilor că efectul tunurilor a fost reducerea ploii și creșterea grindinei în alte zone. idem , Shooting at Clouds, Scientific American 1900, 15 decembrie, p.371 Problema efectelor asupra zonelor învecinate nu este lămurită nici astăzi, Plângeri de aceeași natură în anii 1970 a determinat oprirea unor experiențe de combatere a grindinei în Texas și în Colorado. Changnon, Stanley.A, On the status of hail suppression, Bulletin of the American Meteorological Society – Vol. 58 (1977) p.20-28. Interdicția de a trage cu tunul sau de a suna clopotele pentru alungarea furtunilor a fost revocată în Austria la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ceea ce i-a permis lui Stiger să-și facă experimentele,. thumb|right|200px|Tun contra grindinii executat de firma Greinitz din Austria în 1900 Plumandon, J.R, Les orages et la grêle, Encyclopédie Scientifique des Aide-Mémoire, Paris 1901, p. 1-26 În 1880 un profesor italian de mineralogie afirmase că este în principiu posibil să se împiedice formarea particulelor de grindină prin injectarea cu ajutorul tunurilor, a unor particule de fum, care să servească drept nuclee de condensare Această posibilitate a fost experimentată în 1896 de Albert Stiger, primarul orașului Windisch-Feistritz din Stiria, Austria. După câțiva ani de experiențe efectuată în curtea din spatele casei, El a ajuns să conceapă un mortier care țintea vertical în sus, arătând ca un megafon uriaș. Când era pus în acțiune, producea un cerc de fum care se ridica în sus până la o înălțime de 300 m. Proiectul dispozitiv al tunului era un tub tronconic, cu un diametru de 69 cm la partea superioară și 20 cm la bază, executat din tablă de 2 mm grosime. Tubul era montat pe un piedestal de lemn. Changnon, Stanley A. și Ivens, J. Loreena, History Repeated. The Forgotten Hail Cannons of Europe, Bulletin of the American Meteorological Society – Vol. 62 (1981), Nr. 3, p. 368-375.
În 1896 Stiger a început prima sa serie de experiențe practice, punând în funcțiune 6 tunuri în timpul sezonului în care cădea grindina. În acel an, nu s-a înregistrat nicio precipitație sub formă de grindină. În anul următor, municipalitatea a instalat 30 de tunuri. Iar nu a căzut grindină în Windisch-Feistritz (azi Slovenska Bistrica din Slovenia, pe când în împrejurimi s-au înregistrat pagube importante. Aceste experiențe au generat un mare interes deoarece în acea vreme se înregistrau pagube importante din cauza grindinei în Austria, Franța și Italia.
Vestea succeselor lui Stiger a ajuns și în Italia. Dr. E. Ottaviani din Italia s-a deplasat la Windisch-Feistritz și a luat cu el câteva tunuri în Italia.Pernter, J.M., The prevention of hailstorms by the use of cannon, National Geographic, Vol. 12 (1900), p. 239-241
Experiențele din Austria și Italia păreau un succes. Mortierele primiseră denumirea de ‘’grelifuge’’ (antigrindină). Compania Greinitz, un producător de armament, a început în 1898 să producă mortierele pe cale industrială și să le vândă în Italia, Franța și Austria. Întreprinderea vindea cinci tipuri de tunuri antigrindină și transmitea cumpărătorilor instrucțiuni detaliate de utilizare. Costul tunurilor varia între 110 și 240 coroane. Aceste instrucțiuni recomandau să se instaleze tunurile în patru aliniamente, în lungime de 10 km lungime, distanțele dintre aliniamente și dintre tunurile de pe fiecare aliniament fiind de 1 km. Se acoperea astfel o suprafață de 4.000 ha. Firma constructoare făceau și recomandări asupra modului de selecționare a tipurilor de tun în diferite amplasamente.Suschnig, M., Cost of cannonading, Monthly Weather Revue, vol 28 (1900), p. 251.
Succesul acestor operații a fost atât de mare încât în 1899, numai în Italia, se instalaseră 2000 de astfel de tunuri. Sistemele anti-grindină constau, de obicei, din rețele de tunuri antigrindină, operate de voluntari. Operațiile erau susținute de guvernele din Austria, Franța, Italia și Elveția care încurajau înființarea de organizații regionale pentru combaterea grindinii. Chiar și firme din Statele Unite luau în considerare importarea unor asemenea instalații.
Congresele antigrindină Interesul pentru problema combarii grindinei era atât de mare încât în 1899, la doar 3 ani după ce Stifer își pusese la punct invenția, a fost organizat primul congres internațional pentru combaterea grindinii. Congresul a avut loc la Casale Monferrato din Piemont. Italia, o zonă frecvent afectată de grindină, unde fuseseră recent instalate baterii de tunuri. La congres au participat 500 persoane. Pe baza referatelor prezentate, congresul a ajunst la concluzia că, pe baza rezultatelor obținute în Austria (în Stiria și Dalmația și în Italia (în Piemont, Lombardia, Veneto și Toscana) se poate trage concluzia că rezultatele obținute în 1899 sunt extrem de promițătoare. Plumandon, J.R., The Third International Congress on Hail Shooting, Monthly Weather Review, Vol. 30 (1902), p. 33-36
Concluziile congresului au fost atât de optimiste, încât sistemul s-a extins și în Ungaria, Franța și Spania. Totuși extinderea cea mai mare a tunurilor antigrindină a fost înregistrată în Italia. La sfârșitul anului 1900 existau peste 10.000 tunuri antigrindină pentru protejarea viilor din nordul Italiei, iar numărul total de trageri a fost de 9.500.000. Utilizarea acestei artilerii masive a produs însă și numeroase accidente. Numai în Veneto și Brescia, unde erau 3.000 tunuri, s-au înregistrat în 1900 7 accidente mortale și 78 de răniri. Nu există date asupra accidentelor din restul Italiei, dar este de presupus că erau de același ordin de mărime. thumb|400px|left|Carte poștală ilustrată prezentând un tun antigrindină pentru protecția zonei viticole Saint-Emilion din Franța (1906) Al doilea congres antigrindină a fost organizat în noiembrie 1900 la Padova, Italia, lucrările fiind prezidate de M. Alpe, profesor la Școala de Agricultură din Milano. La congres au fost prezentate 60 de modele de tunuri antigrindină, cel mai mare dintre ele având o greutate de 9 tone și o înălțime de 9 m, având un dispozitiv care îi permitea să pivoteze în orice direcție. Un alt model, cu totul extraordinar, funcționa complet automatizat pe bază de acetilenă, aprinderea realizându-se printr-o scânteie electrică. Un mecanism de ceasornic regla intervalul între două descărcări succesive. Era posibilă operarea centralizată a unor baterii de tunuri care erau legate prin conductori electrici la centrul de declanșare a exploziilor. De asemenea, toți participanții au fost extrem de entuziaști. Prof. Sandri, directorul Colegiului de Agricultură din Brescia a cerut ca congresul să voteze o recomandare pentru elaborarea unei legi care să oblige statul să asigure protecția prin tunuri antigrindină în zonele în care o asemenea protecție era cerută de majoritatea populației.
Congresul al treilea idem, Plumandon, p. 33-36 a fost organizat în 1901 la Lyons în Franța. În acest moment se ajunsese la stadiul în care experiențele nu mai erau de resortul unor particulari și diferite guverne din Europa occidentală arătau un mare interes pentru noua tehnologie. Reprezentantul Austro-Ungariei a afirmat că rezultatele obținute au fost foarte satisfăcătoare, pe când cel al Italiei și cel al Franței au arătat că au existat cazuri cu rezultate foarte bune dar și cazuri cu rezultate îndoielnice, puse pe seama unor deficiențe de organizare. S-a putut totuși cita un caz la Mantova unde nu s-a obținut niciun rezultat deși canonada a fost perfect realizată. Totuși unii oameni de știință au început să-și exprime dubiile, arătând că nu existau motive științifice care să susțină dar nici ca să refuteze rezultatele privitor la reducerea grindinei cu ajutorul tunurilor.Plumandon J. M. Pernter, șeful serviciului meteorologic al Austriei, atrăgea atenția asupra unora din rezultatele nesatisfăcătoare obținute și considera necesar un studiu bazat pe baze științifice mai serioase asupra rezultatelor experiențelor de modificare a climei.
Al patrulea congres a avut loc la Graz, Austria, în 1902 sub auspiciile Ministerului Agriculturii al Austro-Ungariei. De data aceasta la congres au participat numai reprezentanți ai guvernelor și oameni de știință, fără beneficiarii sistemelor. Congresul a ajuns la concluzia că eficacitatea tunurilor antigrindină nu poate fi nici confirmată nici infirmată și a recomandat continuarea experimentărilor pentru a se putea ajunge la o concluzie fermă Plumandon, J.R., Cannon and Hail, Monthly Weather Review Vol. 31 (1903), p. 604 - 607 . Experiențele efectuate în anii următori (1903-1904) în Windisch-Feistritz, Austria (azi Slovenska Bistrica, Slovenia) și Castelfranco Veneto , Italia, acesta din urmă utilizând un total de 222 tunuri au arătat că ele nu pot opri toatge căderile de grindină. J, M. Pertner era președintele comisiei Austriece de evaluare a rezultatelor a decis oprirea încercărilor la sfârșitul anului 1906.Pernter, J.M., Das Ende des Wetterschiessens, Meteorologische Zeitschrift Vol. 24 (1907) Nr.3, pp. 97- 102 Odie, B. C. V., The Hail Cannon, an Early Attempt at Weather Control, Weather Vol. 20 (1965), p. 154-156 După 1905 utilizarea tunurilor antigrindină a fost în cea mai mare parte oprită.
Bazele teoretice ale combaterii grindinii în perioada 1895-1905 Trei ipoteze erau susținute în acea perioadă pentru tunurile antigrindină.
Niciuna dintre ele nu susținea că vibrațiile ar fi distrus particulele de gheață. Pertner eliminase încă din 1900 validitatea unei asemenea ipoteze. aceste afirmații au fost ignorate și în anii 1960 au fost efectuate experimentări tocmai în această direcție.Vittori, O., Effects of Pressure Waves on Hail Storms, Nubila, Vol. 4 (1960), p. 29-40Stout, G.E., Summary of Research on Hail Storms, Research Report Nr. 11, Crop Hail Insurance Actuarial Association, Chicago, 1961
O industrie de rachete s-a dezvoltat în Italia, în perioada de după cel de al doilea război mondial. S-au vândut rachete explozive în valoare de milioane de dolari fermierilor italieni din 1948 până când utilizarea lor a fost oprită prin lege la începutul anilor 1970. Morgan, G.M., A General Description of the Hail Problem in the Po Valley of Northern Italy, Journal of Applied Meteorology, Vol. 12 (1973), p. 338-353
La acea vreme existau trei ipoteze asupra efectului tunurilor asupra grindinei:
O primă ipoteză propusă de Stiler susținea că tragerile cu tunul modificau mișcările atmosferice și turburau calmul intens atmosferic care precede căderea grindinii.
O a doua ipoteză, emisă tot de Stiller după studiul vârtejurilor formate prin tragerile cu tunul, era că ele formau un turbion foarte puternic. care ajungea până la 600 m deasupra solului, și care altera dinamica formării grindinei în norul care se apropia.