miniatura|Karl Marx și Friedrich Engels. În filozofia marxistă, dictatura proletariatului este o condiție în care proletariatul deține puterea în stat. Dictatura proletariatului este stadiul intermediar între economia capitalistă și economia comunistă, în care statul post-revoluționar pune stăpânire pe mijloacele de producție, forțează organizarea de alegeri directe în numele și în limitele partidului proletar de stat aflat la putere și instituie delegați aleși în consilii muncitorești reprezentative care naționalizează mijloacele de producție din proprietate privată și le trece în proprietate colectivă. În această fază, structura organizatorică administrativă a partidului va fi determinată în mare măsură de necesitatea ca acesta să guverneze cu fermitate și să exercite puterea de stat pentru a preveni contrarevoluția și pentru ca să faciliteze tranziția către o societate comunistă durabilă.
Alți termeni utilizați în mod obișnuit pentru a descrie dictatura proletariatului includ stat socialist . Statul proletarChiesa, p. 111, statul proletar democraticChiesa, p. 115, dictatura revoluționară a proletariatuluiChiesa, pp. 126 127 și dictatura democratică a proletariatuluiChiesa, p. 116. În filozofia marxistă, termenul de dictatura burgheziei este antonimul dictaturii proletariatului.
Abordări teoretice Revoluționarul socialist a inventat termenul dictatura proletariatului, pe care Karl Marx și Friedrich Engels l-au adoptat în filozofia lor. Termenul dictatură indică controlul deplin al mijloacelor de producție de către aparatul de stat. Engels a considerat Comuna din Paris (1871), care a controlat capitala timp de două luni înainte de a fi suprimată, un exemplu de dictatură a proletariatului. Există mai multe tendințe politice populare pentru această gândire politică, toate acestea considerând că statul va fi păstrat după revoluție pentru capacitățile sale de aplicare a legii: Marxism-leninismul este o interpretare a marxismului de către Vladimir Ilici Lenin și succesorii săi. Marxism-leninismul urmărește să organizeze un partid de avangardă care să conducă o revoltă proletară pentru a prelua puterea statului, a economiei, a mass-mediei și a serviciilor sociale (universități, sănătate etc.), în numele proletariatului și pentru a construi un stat socialist cu un partid unic, care să reprezinte o dictatură a proletariatului. Dictatura proletariatului urmează să fie guvernată prin centralismul democratic, pe care Lenin l-a descris ca fiind „diversitate în discuție, unitate în acțiune”. Marxism-leninismul constituie ideologia oficială a partidelor aflate la putere în China, Cuba, Laos și Vietnam și a fost ideologia oficială a Partidul Comunist al Uniunii Sovietice de la sfârșitul anilor 1920, iar mai târziu a celorlalte partide aflate la putere care au alcătuit blocul răsăritean. Marxiștii libertarieni critică marxismul-leninismul pentru diferențele percepute față de marxismul ortodox, opunându-se principiului leninist al centralismului democratic și interpretării marxist-leniniste a avangardismului politic. Alături de troțkiști, ei se opun, de asemenea, utilizării unui stat cu un singur partid, pe care îl consideră ca fiind inerent nedemocratic. Cu toate acestea, spre deosebire de troțkiști, marxiștii libertarieni nu sunt bolșevici și nu subscriu la centralismul democratic. Rosa Luxemburg, o teoreticiană marxistă, a subliniat rolul partidului de avangardă ca reprezentant al întregii clase și dictatura proletariatului ca guvernare a întregului proletariat, caracterizând dictatura proletariatului ca fiind un concept menit să extindă democrația mai degrabă decât să o reducă - spre deosebire de guvernarea minoritară din dictatura burgheziei.
În lucrarea Drumul către servitute (1944), economistul școlii economice austriece Friedrich Hayek scria că dictatura proletariatului ar distruge probabil libertatea personală la fel de complet precum o autocrație.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instaurarea dictaturii proletariatului este incompatibilă cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cazul Partidul Comunist German contra Republica Federală Germania (1957). Karl Marx În timp ce Karl Marx nu a scris prea mult despre natura dictaturii proletariatului, Manifestul comunist (1848) afirma: „Comuniștilor le repugnă să-și ascundă vederile și intențiile. Ei declară fățiș că țelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii orânduirii sociale de până acum. . Scriind despre Revoluția Maghiară din 1848, Marx a notat că „nu există decât un singur mijloc de a scurta, a simplifica și a localiza cumplitele chinuri ale agoniei vechii societăți și sângeroasele dureri de facere ale celei noi, că nu există decât n singur mijloc : teroarea revoluționară”
La 1 ianuarie 1852, jurnalistul comunist Joseph Weydemeyer a publicat un articol intitulat „Dictatura proletariatului” în ziarul de limbă germană Turn-Zeitung, în care scria că „este destul de clar că nu poate fi vorba aici de tranziții treptate, pașnice” și amintea exemplele lui Oliver Cromwell (Anglia) și Comitetul Salvării Publice (Franța) ca exemple de „dictatură” și, respectiv, de „terorism” (necesare pentru a răsturna burghezia) În același an, Marx i-a scris, afirmând: „Cu mult înaintea mea, istoricii burghezi au descris evoluția istorică a acestei lupte între clase, la fel cum economiștii burghezi au descris anatomia lor economică. Contribuția mea a fost (1) să arăt că existența claselor este legată doar de anumite faze istorice în dezvoltarea producției; (2) că lupta de clasă duce în mod necesar la dictatura proletariatului; [și] (3) că această dictatură, în sine, nu constituie decât o tranziție spre abolirea tuturor claselor și spre o societate fără clase".
Marx i-a scris pe 5 martie 1852 lui Weydemeyer: „Cu mult înaintea mea unii istoriografi burghezi au expus dezvoltarea istorică a acestei lupte de clasă, iar economiștii burghezi au arătat anatomia economică a claselor. Ceea ce am făcut eu nou a fost că am dovedit 1) că existența claselor este legată numai de anumite faze istorice de dezvoltare a producției; 2) că lupta de clasă duce în mod necesar la dictatura proletariatului; 3) că această dictatură însăși constituie numai trecerea la desființarea tuturor claselor și la o societate fără clase.”.
Marx și-a dezvoltat ideile despre dictatura proletariatului în scurta sa lucrare din 1875, Critica programului de la Gotha, o critică și un atac dur la adresa principiilor expuse în programul Partidului Muncitoresc German (predecesorul Partidul Social Democrat din Germania). Programul prezenta o cale moderată , reformistă și evoluiționistă spre socialism, în opoziție cu abordarea violentă socialismului revoluționar a marxiștilor ortodocși. Ca urmare, aceștia din urmă au acuzat programul Gotha ca fiind „revizionist” și ineficient. Cu toate acestea, el a admis posibilitatea unei tranziții pașnice în unele țări cu structuri instituționale democratice puternice (cum ar fi cazul Marii Britanii, al Olandei și al Statelor Unite), sugerând totuși că, în alte țări în care muncitorii nu-și pot „atinge scopul prin mijloace pașnice”, „pârghia revoluției noastre trebuie să fie forța", pe baza principiului că muncitorii au „dreptul de a se revolta dacă li se refuză exprimarea politică”
Marx a afirmat că, într-o societate condusă de proletari, statul ar trebui să controleze „venit provenit din muncă” (adică toate alimentele și produsele produse) și să ia din ele ceea ce este „o necesitate economică”, și anume suficient pentru „înlocuirea mijloacelor de producție consumate”, o „o parte suplimentară pentru extinderea producției” și „un fond de rezervă sau de asigurare” care să fie folosite în situații de urgență, cum ar fi dezastrele naturale. În plus, el credea că statul ar trebui să ia apoi suficient pentru a acoperi „cheltuielile generale de administrație, care nu țin direct de producție”, fonduri pentru funcționarea serviciilor publice și fonduri pentru cei care sunt fizic incapabili să muncească. După ce din „veniturile provenite din muncă” s-a luat suficient pentru a acoperi toate aceste lucruri, Marx credea că ceea ce a rămas ar trebui împărțit între muncitori, fiecare individ primind bunuri în valoare echivalentă cu cât de multă muncă a investit. În acest mod meritocratic, acei lucrători care au depus mai multă muncă și au muncit mai mult vor primi mai mult din veniturile muncii colective decât cei care nu au muncit la fel de mult. În Critica programului de la Gotha, el a remarcat că „neajunsuri sunt inevitabile în prima fază a societății comuniste, în forma în care s-a născut, după îndelungate dureri ale facerii, din societatea capitalistă”, conținând astfel încă elemente capitaliste.
În concluzie, concepția lui Marx despre dictatura proletariatului implica experimente politice axate pe desființarea puterii de stat și pe dispersarea funcțiilor acesteia în rândul muncitorilor.
Friedrich Engels Forța și violența au jucat un rol important în viziunea lui Friedrich Engels despre revoluție și guvernarea proletariatului. În 1877, polemizând cu , Engels a ridiculizat rezervele acestuia față de folosirea forței, afirmând: „Pentru d-l Dühring violența este răul absolut, primul act de violență este pentru el păcatul originar, toată expunerea sa este o lamentare împotriva contaminării întregii istorii de până acum cu acest păcat originar, împotriva denaturării rușinoase a tuturor legilor naturii și a legilor sociale de către această putere diabolică, violența. Că violența joacă în istorie și un alt rol, și anume unul revoluționar, că ea este, așa cum spune Marx, moașa oricărei societăți vechi care poartă în pântecele ei o societate nouă, că ea este instrumentul cu ajutorul căruia mișcarea socială își croiește drum sfărâmând formele politice închistate și perimate”.