Congresul de la Viena (în ) a fost o conferință a ambasadorilor statelor europene prezidată de omul de stat austriac Klemens von Metternich, care și-a desfășurat lucrările în Viena în mod oficial din noiembrie 1814 până în 1815. De fapt, delegațiile sosite la Viena începuseră să negocieze în mod neoficial încă din septembrie 1814.Albert Malet, Jules Isaac, Révolution, Empire et première moitié du XIX-ème siècle, Librairie Hachette, 1929, p. 404 Obiectivul Congresului era găsirea unei soluții pentru asigurarea unei păci pe termen lung pentru Europa, prin rezolvarea unor probleme importante apărute după încheierea războaielor Revoluției Franceze și a celor napoleoniene. Obiectivele Congresului vizau nu doar reinstaurarea ordinii conservatoare și restabilirea regimurilor absolutiste, ci și revenirea la vechile frontiere și redimensionarea marilor puteri pentru a asigura un echilibru de forțe capabil să mențină pacea. Liderii prezenți la Congres erau conservatori, care se opuneau republicanismului și spiritului revoluționar, tendințe care amenințau status quoul în Europa. Franța a pierdut toate cuceririle făcute în ultimul timp, în vreme ce Prusia, Imperiul Austriac și Imperiul Rus au câștigat teritorii importante. Prusia a încorporat micile state germane din vest, Pomerania Suedeză și aproximativ 60% din Regatul Saxoniei. Austria a primit Veneția și cea mai mare parte a Italiei de nord. Rusia a ocupat părți din Polonia. Regatul Țărilor de Jos, care apăruse pe harta politică a Europei cu câteva luni mai înainte, a inclus și teritoriul care aparținuse Austriei și care în 1830 avea să devină Belgia de astăzi.
Contextul politic general l-a reprezentat înfrângerea Franței napoleoniene și semnarea Tratatului de la Paris din mai 1814, care au pus capăt unei epoci de războaie neîntrerupte de aproape 25 de ani. Negocierile au continuat în ciuda izbucnirii unui nou conflict odată cu reîntoarcerea spectaculoasă din exil a lui Napoleon și recucerirea puterii de către acesta în timpul celor o sută de zile din martie până în iulie 1815. Actul final al Congresului a fost semnat la nouă zile mai înainte de înfrângerea lui Napoleon în Bătălia de la Waterloo de pe 18 iunie 1815.
Cuvintele cheie ale Congresului au fost „restaurație” și „legitimism”. Restaurația a constat în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluții sau a altor evenimente, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime și puterea absolută a acestora. Congresul este criticat de cele mai multe ori pentru suprimarea mișcărilor de emancipare națională și a celor liberal-democratice. Totuși, există și tabăra celor care subliniază că au fost create condițiile pentru instaurarea unei stabilități relative pe termen lung și a condițiilor de pace în cea mai mare parte a Europei.
Din punct de vedere strict tehnic, negocierile de la Viena nu au fost un congres în adevăratul înțeles al cuvântului. Nu a existat nicio întâlnire în plen, cele mai multe discuții au avut un caracter neoficial, bilateral, între reprezentanții marilor puteri – Austria, Regatul Unit, Franța, Rusia și, în unele cazuri, Prusia, cu participarea sporadică a delegațiilor din alte state. Pe de-o parte, congresul a fost prima ocazie din istoria de până atunci în care reprezentanții națiunilor unui continent s-au întâlnit pentru negocierea unor tratate în loc să schimbe mesaje între capitale. Aranjamentele stabilite la Congresul de la Viena, în ciuda unor modificări ulterioare, au format cadrul politicii internaționale europene până la izbucnirea primei conflagrații mondiale în 1914.
Pregătirile Tratatul de la Chaumont din 1814 a oficializat deciziile care fuseseră deja luate și care aveau să fie ratificate de Congresul de la Viena din 1814-1815. Printre ele se numărau formarea unei Germanii confederate, împărțirea Italiei în state independente, restaurarea dinastiei Burbon în Spania, lărgirea granițelor Olandei prin includerea a teritoriului care în 1830 avea să devină Belgia modernă. Tratatul de la Chaumont a devenit baza unei alianțe europene care a asigurat balanța puterii pentru următoarele decenii.Frederick B. Artz, Reaction & Revolution: 1814–1832 (1934) p 110 Alte soluții parțiale fuseseră găsite deja în timpul negocierilor Tratatului de la Paris dintre Franța și a Șasea Coaliție și Tratatului de la Kiel, care a rezolvat problemele cu privire la Scandinavia. În timpul negocierilor de la Paris s-a hotărât că trebuie să fie convocat un „congres general” care să aibă loc la Viena, iar invitate ar trebui să fie „toate puterile din ambele tabere angajate în actualul război”Article XXXII. Vedeți Harold Nicolson, The Congress of Vienna, cap. 9. Începutul congresului a fost programată pentru iulie 1814.
Participanți
În timpul congresului au avut loc mai multe întâlniri oficiale a grupurilor de lucru. Totuși, o mare parte a congresului s-a desfășurat neoficial în saloane, la banchete și baluri.
Cele patru mari puteri și Franța Bourbonilor Cele patru mari puteri au fost cele care au format nucleul celei de-a Șasea Coaliții. În condițiile în care se prefigura înfrângerea finală a lui Napoleon, cele patru puteri și-au subliniat poziția comună în la Chaumont (martie 1814), după care au negociat condițiile păcii la Paris (1814) cu Bourboni, după revenirea acestei dinastii pe tron. Austria a fost reprezentată de ministrul de externe Klemens Wenzel von Metternich și de adjunctul acestuia, Johann von Wessenberg-Ampringen. Pe toată durata desfășurării congresului, împăratul Francisc I al Austriei a fost ținut la curent cu privire la desfășurarea negocierilor. Regatul Unit a fost reprezentat de Secretarul de stat pentru afaceri străine Robert Stewart și, după reîntoarcerea acestuia în Anglia în februarie 1815, de Arthur Wellesley, duce de Wellington. În ultimele săptămâni ale congresului, după ce ducele de Wellington a părăsit congresul în timpul „celor o sută de zile”, Regatul Unit a fost reprezentat de Richard Trench. Țarul Alexandru I controla delegația rusă, care era condusă în mod oficial de ministrul de externe Karl Robert Nesselrode. Țarul urmărea două obiective principale: obținerea controlului asupra Poloniei și obținerea unui acord pentru coexistența pașnică a puterilor europene. El a reușit să formeze Sfânta Alianță (1815), o mișcare monarhistă și anti secularistă, care își propunea să combată orice mișcare revoluționară sau republicană. Prusia a fost reprezentată de cancelarul Karl August von Hardenberg și de diplomatul și omul de știință Wilhelm von Humboldt. regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei se afla de asemenea la Viena, fără însă să participe în mod oficial la negocieri. Franța, a „cincea” putere, era reprezentată de ministrul de externe, Talleyrand, și de ministrul plenipotențiar, ducele Dalberg. Talleyrand negociase termenii tratatului de la Paris din 1817 pentru Ludovic al XVIII-lea al Franței. Regele nu avea însă încredere în ministrul său de externe și a avut un schimb de mesaje secrete cu Metternich.
Alți semnatari ai Tratatului de la Paris Următoarele state nu au semnat Tratatul de la Chaumont, dar l-au semant pe cel de la Paris: Spania – Pedro Gómez Labrador Portugalia – Pedro de Sousa Holstein; António Saldanha da Gama; Joaquim Lobo da Silveira. Suedia – Carl Löwenhielm
Alții Danemarca – ministrul de externe Niels Rosenkrantz.: "[...] the Danish plenipotentiary Count Rosenkrantz." Regele Frederick VI a fost de asemenea prezent în Viena. Regatul Țărilor de Jos – ambasadorul britanic la curtea olandeză, Richard Trench,„[Castlereagh, în timpul șederii sale la The Hague, în ianuarie 1813] i-a convins pe olandezi să lase toate interesele olandeze în mâinile britanicilor.” Nicolson (1946), pag. 65. și Hans von Gagern: "Baron von Gagern – one of the two plenipotentiaries for the Netherlands." Elveția – fiecare canton a avut propria delegație. Charles Pictet de Rochemont, delegat din Geneva, a jucat un rol de primă importanță la negocieri. Nicolson (1946), pag. 195. Statele Papale – cardinalul Ercole Consalvi: "The Pope's envoy to Vienna, Cardinal Consalvi [...]" Republica Genova – Agostino Pareto, senator al republicii. În problemele germane, Bavaria – Maximilian Graf von Montgelas Württemberg – Georg Ernst Levin von Wintzingerode Hanovra, în acele timpuri aflat în uniune personală cu coroana britanică – Georg Graf zu Münster. (regele George al III-lea a refuzat să recunoască desființarea Sfântului Imperiu Roman în 1806 și a menținut, dată fiind calitatea lui de Prinț elector de Hanovra, o echipă diplomatică care să conducă afacerile domeniului familiei, Principatul Braunschweig-Lüneburg, până la finalizarea Congresului și înființarea Regatului Hanovrei.) Mecklenburg-Schwerin – Leopold von PlessenFritz Apian-Bennewitz: Leopold von Plessen und die Verfassungspolitik der deutschen Kleinstaaten auf dem Wiener Kongress 1814/15. Eutin: Ivens 1933; Hochschulschrift: Rostock, Univ., Diss., 1933
La Congres au fost reprezentate peste 200 de state și case princiare, fiecare stat european trimițându-și propria delegație la Viena.Page 2 of King (2008) La lucrări au luat parte și reprezentanți ai orașelor, corporațiilor, organizațiilor religioase sau ai unor grupuri de interese, precum delegația publiciștilor germani care solicita legiferarea drepturilor de autor și a libertății presei. Congresul a rămas cunoscut pentru petrecerile sale. Congresul a rămas remarcabil prin recepțiile sale, fiind cunoscut în epocă prin butada conform căreia lucrările nu avansau, ci dansau. King (2008). Prințul de Ligne, un participant la conferință , a comentat în zeflemea Le congrès danse beaucoup, mais il ne marche pas. )
Rolul lui Talleyrand
La început, reprezentanții celor patru mari puteri victorioase au sperat că pot exclude Franța de la participarea la toate negocierile, dar Talleyrand a reușit să se insinueze cu măiestrie diplomatică în cercurile interne ale congresului încă din primele săptămâni ale negocierilor. El s-a aliat cu un „Comitet al celor opt puteri mici” (printre care se aflau Spania, Suedia și Portugalia) pentru implicarea activă la toate nivelurile Congresului. După ce Talleyrand a reușit ca acceadă la negocierile principale, el a părăsit acest Comitet,William, Sir Ward Adolphus (2009). The Period of Congresses, BiblioLife, p. 13. abandonându-și aliații.
Indecizia marilor puteri vizavi de modul în care aveau să își negocieze interesele fără să provoace o reacție unită din partea puterilor mai puțin importante a dus la convocarea unei conferințe preliminare asupra protocolului, la care, pe 30 noiembrie 1814, au fost invitați Talleyrand și reprezentantul Spaniei, Pedro Gómez Labrador.Nicolson, Sir Harold (2001). The Congress of Vienna: A Study in Allied Unity: 1812–1822 Grove Press; Rep. Ed. pp. 140–164.
Secretarul congresului, Friedrich von Gentz, avea să noteze: Reprezentanții jenați ai aliaților au răspuns că documentul pe care îl depuseseră cu privire la protocol nu avea practic nicio valoare. „Dacă el înseamnă atât de puțin, de ce l-ați semnat?” a izbucnit Labrador.
Politica lui Talleyrand, care era guvernată atât de dorința de apărare a interesului național dar și de ambiția personală, presupunea păstrarea unor relații amiabile, dar nu și strânse, cu Labrador, pe care politicianul francez îl privea cu mare încredere.Wenceslao Ramírez de Villa-Urrutia, Marqués de Villa-Urrutia, España en el Congreso de Viena según la correspondencia de D. Pedro Gómez Labrador, Marqués de Labrador. Segunda Edición Corregida y Aumentada (Madrid: Francisco Beltrán, 1928), 13. Labrador avea să remarce mai târziu în ceea ce îl privește pe Talleyrand: „acel infirm, merge din păcate la Viena.”Antonio Rodríguez-Moñino (ed.), Cartas Políticas (Badajoz: Imprenta Provincial, 1959), 14 (scrisoarea IV, 10 iulie 1814).