Râmnicu Vâlcea este municipiul de reședință al județului Vâlcea, Oltenia, România, format din localitățile componente Aranghel, Căzănești, Copăcelu, Dealu Malului, Poenari, Priba, Râmnicu Vâlcea (reședința), Râureni, Stolniceni și Troian, și din satele Fețeni, Goranu, Lespezi și Săliștea.
Are o populație de aproximativ 93.000 de locuitori (2021) fiind al doilea cel mai populat oraș din Oltenia. Se află așezat într-un punct geografic aproape central al României, nod de întâlnire a trei importante drumuri naționale (DN7, DN64 și DN67) și unul european (E81). Acestea fac ca municipiul să fie legat direct cu traseul București – Pitești – Sibiu – Cluj – Oradea – Budapesta (E81), cu municipiul Târgu Jiu (DN67) și municipiile Drăgășani – Caracal (DN64). Tot odată acestă infrastructură națională prin ramificațiile ei, drumurile județene (DJ), leagă reședința județului de restul localităților. De asemeni, calea ferată face legătura cu Sibiu (la nord) și Piatra-Olt (sud) și apoi Craiova sau Caracal-Roșiori de Vede-București.
Așezare geografică
Municipiul Râmnicu Vâlcea se află așezat pe partea dreaptă a râului Olt, în partea de nord-est a Olteniei. Se găsește la o altitudine de 240-350 m. Are ca vecinătăți următoarele localități: la est comunele Budești și Blidari, la nord comunele Bujoreni și Dăești, la vest comuna Vlădești și orașul Ocnele Mari, iar la sud orașul Băbeni. Poziția sa geografică determină și temperatura care aproape mereu este călduroasă, clima fiind temperat continentală.
Orașul este situat pe celebra paralelă 45 (45º06’N), la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord. Pe aceeași latitudine se mai află, printre altele: Grenoble (Franța), Bordeaux (Franța), Torino (Italia), Golful Veneției (Italia), Belgrad (Serbia), Ploiești (România), Simferopol Peninsula Crimeea, (Ucraina), Krasnodar (Rusia), Marea Aral (Uzbekistan), Provincia Autonomă Xinjiang (China), Mongolia, Insula Hokkaido (Japonia), granița dintre Statul Montana și Statul Wyoming (S.U.A.), Lacul Michigan (S.U.A.), Lacul Huron (Canada), Statul New York (S.U.A.), Statul Quebec (Canada).
Etimologie La origine, numele Râmnic provine din cuvântul râba din slava veche, care înseamnă „pește”; în limba română, râmnic sau râbnic desemnează un iaz sau un lac amenajat pe un râu pentru creșterea peștelui. Spre a evita posibilele confuzii, cancelaria din Țara Românească folosea numele de Râmnic „de pe Olt” pentru orașul din Oltenia și Râmnicu Sărat pentru cel din Muntenia. Numele actual al orașului Râmnicu Vâlcea a început să fie folosit în epoca modernă.Laurențiu Rădvan, Orașele din Țările Române în Evul Mediu: sfârșitul secolului al XIII-lea - începutul secolului al XVI-lea, - Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2011, ISBN 978-973-703-693-3
Vâlcea este un termen de origine latină. Cuvântul derivă din latinescul “vallicella”, care înseamnă vale îngustă. De altfel, pe aici au trecut armatele romane ale împăratului Traian, de-a lungul văii a ceea ce odată se numea Alutus (astăzi Olt). Astfel, Vâlcea este interpretat ca fiind “locul din vale” sau începutul regiunii “valea Oltului”, municipiul Subcarpatic fiind situat aproape de baza munților.
Ref: https://en.wiktionary.org/wiki/vâlcea
Istoric
Orașul scăldat de apele bătrânului Alutus este o veche așezare venită din umbra timpului, istoria sa milenară fiind atestată de săpăturile arheologice găsite în cartierele Valea Răii și Stolniceni. Aici romanii au construit cetăți (castre) durabile care prin vestigiile lor atestă continuitatea de veacuri a așezării.
Prima mențiune documentară datează din 20 mai 1388, când Mircea cel Bătrân confirma mănăstirii Cozia stăpânirea la Râmnic a unei mori, dăruită de Dan I, și a unei vii, pe care o făcuse danie jupanul Budu, cu voia lui Radu I. Prima atestare ca oraș este din 4 septembrie 1389, când Mircea cel Bătrân menționa într-un hrisov că se află în „orașul domniei...numit Râmnic”.Costea Marinoiu, „Istoria cărții vâlcene,sec. XVII-XIII”,Editura Scrisul Românesc-Craiova,1981, p.39 left|thumb|150px|left|Mircea cel Bătrân domnul care a menționat „orașul domniei...numit Râmnic” În centrul orașului, se găsesc ruinele curții domnești a lui Mircea cel Bătrân, prezențe materiale vii ale marelui voievod în această așezare; aici a semnat documentul de atestare a județului Vâlcea la 8 ianuarie 1392, fiind primul județ atestat documentar. Din vechea și măreața cetate se mai pot vedea astăzi doar zidurile care înconjoară parcul central, numit Mircea cel Bătrân în cinstea voievodului.Costea Marinoiu, „Inscripții în cărbune”, Editura Eminescu, 1985, p. 143.
"Jupan Ștefin județ" este primul conducător al Râmnicului menționat documentar, de la care s-a păstrat primul sigiliu al localității.
Sigiliul orașului datează din 1505 fiind, după cum arată istoricul A. Sacerdoțeanu, „unul dintre cele mai vechi sigilii orășenești din Țara Românească”.A. Sacerdoțeanu, „Buridava”, 1972, p. 42.
Că Râmnicu Vâlcea era oraș domnesc, reiese și dintr-un document al domnitorului primei uniri a provinciilor românești, Mihai Viteazul, care numea orașul astfel: „orașul domniei mele la Râmnic”.„Costea Marinoiu, „Istoria cărții vâlcene”, sec. XVII-XVIII, Ed. Scrisul Românesc-Craiova, 1981, p. 39.
Tot așa, Matei Basarab menționa că am fost la preumblere peste Olt la orașul domniei mele la Râmnic. Sub domnia lui în anul 1643, pe iazul morilor (asanat pe la sfârșitul anilor 1970) se construiește prima moară (fabrică) de hârtie, de către boierii Rudeni.
Pe dealul care străjuiește orașul în partea de nord, în Cetățuia construită pe el la 2 ianuarie 1529 este asasinat de către boierii Neagoe și Drăgan, domnitorul Radu de la Afumați.
Cetățuia, care este un fel de simbol al orașului, este un mic fort construit prin secolul al XIV-lea sau secolul al XV-lea pentru a păzi reședința olteană a domnilor, scaun obișnuit al Banilor și a noii episcopii.
Numeroase documente arată că prin oraș au trecut Doamna Chiajna, Constantin Brâncoveanu, Pătrașcu cel Bun, Radu cel Frumos, Radu Paisie.
Ocuparea Olteniei de către austrieci în perioada 1718–1739, implicit și a Râmnicului, a dus la incendierea urbei și transformarea ei în fortăreață de apărare.
Radu cel Mare la 1504 înființează la Râmnic o episcopie numită Episcopia Râmnicului - Noul Severin, fapt ce este semnalat și de Paul de Alep în notele de călătorie ale sale în țările române. Însă atestarea documentară a acestei episcopii cu titulatura completă datează din timpul lui Mihnea Turcitul la 29 decembrie 1590. Construcția nouă a episcopiei, ridicată la 1639, a fost distrusă de un incendiu provocat odată cu năvălirea turcilor din 1737. Tot așa s-a întâmplat și în 1847. Construcția existentă a fost ridicată între anii 1850 – 1856, iar picturile interioare sunt făcute de Gheorghe Tattarescu, purtând amprenta realismului italian. Noua construcție este ridicată prin strădania episcopului de Vâlcea Calinic primind denumirea de Catedrala Episcopală „Sfântul Nicolae”. thumb|200px|left|Monument, în memoria independenței de sub Imperiul Otoman (1915)Descrierea monumentului de Independență la: www.once.ro
La Râmnicu Vâlcea, la 1705 Antim Ivireanul, unul dintre cei mai buni tipografi ai vremii, a fost hirotonisit ca episcop cu Sfatul și cu voia prea luminatului și învățatului domn Constantin Brâncoveanu. Urmare a acestei numiri, în secolul al secolul al XVIII-lea la Râmnic se desfășura o bogată activitate culturală, datorată cărturarului Antim Ivireanul, cel care a pus aici bazele unei tipografii în care au fost tipărite mai multe lucrări în limba română. Primele cărți tipărite au fost Tomul bucuriei și Antologhion.
Istoricul Nicolae Iorga a denumit Râmnicul capitală a tipografiilor, iar un capitol al lucrării sale „Literatura română veche” este numit „Epoca lui Chesarie de Râmnic”.Costea Marinoiu,„Inscripții în cărbune”, Ed. Eminescu, 1985, p. 145
Au ieșit de sub tipar în continuare „Gramatica slavonească” (1755), „Trâmbița românească” (1769), ciclul „Mineelor” (1776 -1780), întâia ediție a „Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduelelor gramaticii românești” a lui Ienăchiță Văcărescu (1787) și multe altele.
Alt important cărturar al Râmnicului, episcopul Damaschin, reușește tot în această perioadă să contribuie la românizarea aproape a tuturor cărților, traducând aproape întreaga literatură a timpului. În urma sinodului din 28 noiembrie 1719 ținut la mănăstirea Horezu (sau Hurezi), episcopul Damaschin propune înființarea a două școli: una românească la Râmnic și una latinească la Craiova.
Tot la Râmnic, la începutul secolului al XVIII-lea, s-a deschis o școală de artă, mai precis de zugravi sub conducerea lui Ioan Zugravul
La 29 iulie 1848, în parcul Zăvoi, se intonează pentru prima dată cântecul Deșteaptă-te, române! compus de Anton PannCostea Marinoiu, Inscripții în carbune,pag.146 pe versurile poeziei „Un răsunet” de Andrei Mureșanu, la ceremonialul organizat pentru cinstirea victoriei revoluției și sfințirea stindardelor libertății naționale. Peste ani, în urma revoluției din decembrie 1989, „Deșteaptă-te, române!” a devenit imnul național al României. thumb|200px|left|Monument în memoria lui Dimitrie Știrbei, în Parcul Zăvoi (1920)
La Râmnicu Vâlcea a trăit bunicul dinspre mamă al poetului Octavian Goga, preotul Ion Bratu, care jucase un rol important în evenimentele revoluționare ale anului 1848.
Anton Pann a fost un membru marcant al comunității orașului. Locuința condeierului și tipografului a fost casa în formă de mansiune (culă, în serbește) din actuala stradă Știrbei Vodă, azi Muzeul memorial Anton Pann. Din acest loc, Pann pleca pe drumurile județului, către satele care i-au oferit inspirația folclorică necesară desăvârșirii operei sale. Anton Pann a fost cel care a pregătit formația corală care a intonat pentru prima dată Deșteaptă-tă, române!. thumb|left|200px|Muzeul memorial „Anton Pann“
Au mai trecut prin oraș de-a lungul anilor, în diferite călătorii, Grigore Alexandrescu, Alexandru Odobescu, Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuță, dar și Ion Luca Caragiale in calitatea de revizor școlar.
Un eveniment de seamă din istoria orașului este că în anul 1920, la 1 iulie, are loc Primul congres al Ligii culturale după realizarea României Mari după Primul Război Mondial. Această manifestare este prezidată de Nicolae IorgaCostea Marinoiu, Inscripții în cărbune, p.147.
În timpul Rebeliunii Legionare din 1941 elevii înarmați de la Seminarul „Sfântul Nicolae” conduși de directorul Gheorghe Doară și de preotul Stoinac s-au baricadat în clădirea seminarului amenințând că îl aruncă în aer. Preotul Doară era un antisemit vocal și comandant legionar de Vâlcea; încă înainte de rebeliune elevi ai seminarului vandalizaseră sinagoga din localitate. După rebeliune Antonescu a ordonat închiderea seminarului și a dispersat personalul și elevii la alte seminarii și mănăstiri.Biliuță, Ionuț (2020). „«Christianizing» Transnistria: Romanian Orthodox Clergy as Beneficiaries, Perpetrators, and Rescuers during the Holocaust”. Holocaust and Genocide Studies. 34 (1). doi:10.1093/hgs/dcaa003
Dezvoltarea socio-culturală-economică a municipiului
Nu trebuie neglijat faptul că dezvoltarea orașului este strâns legată și de dezvoltarea sa economico-industrială. Pomeneam mai sus de existența primelor fabrici de hârtie și a tipografiilor cu o importanță deosebită în dezvoltarea socio-culturală atât a urbei, cât și a ținutului adiacent. Dar acest fapt nu era de ajuns. Orașul la sfârșit de veac XIX, început de veac XX, cu o populație cifrată la circa 7600 locuitori, era cunoscut ca un important centru comercial și manufacturier. Astfel, se găseau aici mai multe fabrici de cărămidă, de țigle și teracotă, fabrici de paste făinoase, mori pentru cereale și multe ateliere meșteșugărești. Avea apoi să se adauge o fabrică de tăbăcirea pieilor de animale și încălțăminte.