Georges Perec () a fost un scriitor francez care s-a ilustrat în genul romanesc, dar a scris și eseuri, piese de teatru radiofonic, poezie, și a fost și un cineast original. A fost un virtuos al scrierii după reguli prestabilite, numite îndeobște constrângeri, și a fost unul dintre membrii cei mai marcanți ai grupului Oulipo. După moartea autorului opera sa și-a mărit continuu prestigiul, fiind considerată ca emblematică, atât pentru literatura franceză, cât și pentru literatura universală.
Viața și opera Copilăria Georges Perec s-a născut în arondismentul XX din Paris, pe 7 martie 1936, într-o familie de imigranți evrei de condiție modestă originari din Polonia. Părinții săi, Icek Iudko Perec, numit și André, imigrat în Franța la sfârșitul anului 1927, și Cyrla Szulewicz, numită și Cécile, stabilită în Franța cu familia sa la începutul anilor 1920, se căsătoriseră pe 30 august 1934. După înregistrarea nașterii, tatăl îndeplinește procedura pentru atribuirea cetățeniei franceze copilului Georges Perec, conform legii naționalității în vigoare. Familia a păstrat patru ani această alcătuire, înainte ca războiul, ocupația, Holocaustul să o distrugă.
André (Icek Judko) Perec, tatăl, este rănit sâmbătă, 15 iunie 1940 în operațiunile militare din apropiere de Nogent-sur-Seine și moare a doua zi, într-un spital militar improvizat, cu o săptămână înainte de semnarea armistițiului (22 iunie 1940). Mama, rămasă în Paris din cauza restricțiilor de circulație impuse de ocupanți, este prinsă într-o razie în 23 ianuarie 1943, internată în lagărul de la Drancy și deportată în 11 februarie 1943 la Auschwitz. Multă vreme data de 11 februarie 1943 a fost considerată ca data oficială a decesului Cyrlei Perec, așa cum reiese din „Actul de dispariție” eliberat de Ministerul Foștilor Combatanți și Victime ale Războiului din 19 august 1947 și din decretul aceluiași minister din 13 octombrie 1958. Această dată apare încifrată ca „autografem ” de-a lungul întregii opere literare a lui Georges Perec. Documente recente, pe care scriitorul nu le-a putut cunoaște, precizează că decesul Cyrlei Perec a survenit la Auschwitz, în 16 februarie 1943.
Evacuat de Crucea Roșie la Villard-de-Lans, în zona neocupată a Franței, la începutul anului 1942, după amintirile pe care le păstrează scriitorul despre acest eveniment, precum și după alte mărturii demne de încredere, el trăiește acolo mai întâi în familia mătușii sale Esther Bienenfeld, apoi într-un internat catolic unde va primi și botezul creștin, și în cele din urmă în familia mătușii Berthe, altă soră a tatălui, până la sfârșitul verii anului 1945. La întoarcerea sa la Paris, Georges este luat luat sub tutela mătușii Esther și a unchiului David Bienenfeld și trăiește cincisprezece ani în locuința lor, pe strada Assomption din Paris.
Anii de formare
Școlarizarea lui Georges Perec începe cu grădinița sau poate chiar cu clasa pregătitoare la Paris, în 1940-1941, și se continuă la Villard-de-Lans în 1942-1944 și Lans-en-Vercors, în 1944-1945. El își finalizează ciclul școlar elementar la Paris. La vârsta de zece ani, intră la prestigiosul liceu „Claude Bernard” situat în arondismentul unde locuia. Traumele cauzate de pierderea părinților fac necesară o cură de psihoterapie, pe parcursul anilor 1947-1948, în cursul căreia Georges Perec face o încercare de a fugi de acasă. Din cauza problemelor școlare, este nevoit să întrerupă frecventarea liceului „Claude Bernard”, pentru a continua ca intern la Școala medie din Etampes (aprox. 50 km sud de Paris), astăzi Liceul „Geoffroy Saint-Hilaire”. Pe parcursul clasei terminale, Georges Perec își face mai mulți prieteni și face cunoștință cu Jean Duvignaud, profesor de filozofie care va juca un rol determinant în evoluția sa intelectuală și literară. Aceasta este și perioada în care se cristalizează proiectul său de a deveni scriitor. În vara anului 1954, Georges Perec trece examenul de bacalaureat și începe să studieze istoria la Sorbona. Recomandat de Jean Duvignaud, Georges Perec își face debutul ca publicist în La Nouvelle Nouvelle Revue française, cu recenzii despre opere ale unor scriitori contemporani, francezi și străini. În 1956 intră în cercul revistei Les Lettres Nouvelles al cărei director era Maurice NadeauMaurice Nadeau (1911-2013), scriitor, critic literar, director de colecții editoriale, director de publicații periodice și editor francez, apropiat de cercurile politice și literare ale stângii franceze (P.C.F., Liga comunistă)..
Primul său roman, Pribègii (Les Errants), scris în cursul ultimilor doi ani, este încheiat, însă tânărul romancier consideră că el prezintă prea numeroase defecte și nu-l propune spre publicare. În septembrie își întrerupe studiile și, la întâi noiembrie, face un pelerinaj la mormântul tatălui său, în sectorul militar al cimitirului comunal din Nogent-sur-Seine. A doua criză existențială majoră din viața sa datează din același an. Ea îl conduce pe Georges Perec la o nouă cură de psihoterapie, cu Michel de M’Uzan.
În 1956-1957, Perec frecventează redacțiile literare, publică articole de critică și de teorie literară, se angajează ca documentarist, ceea ce îi permite să se mute temporar, din strada Assomption. În 1957, face un sejur în Iugoslavia, la Saraievo și Belgrad, și lucrează la un nou roman, Atentatul de la Sarajevo, ulterior refuzat de editor și pierdutClaude Burgelin, Album Georges Perec, Paris, Gallimard, 2017, p. 48. Textul romanului, regăsit, a fost publicat postum de editura Seuil in colecția „La librairie du XXIe siècle” în mai 2016.. Anii de serviciu militar obligatoriu (1958-1959), Georges Perec îi petrece în unitatea de parașutiști din Pau, în sudul Franței, lucrând la un nou roman, intitulat Noaptea, apoi Gaspard, și Gaspard n-a murit, pentru a deveni în final Condotierul, „text în două părți din care una o deconstruiește pe cealaltă ”David Bellos, „Perec avant Perec”, Écritures, 2, Liège, 1992, p. 47-64 și Georges Perec: une vie dans les mots, Seuil, 1994, p. 215. Le Condottiere a fost publicat, de asemenea postum, de editura Seuil în colecția „La librairie du XXIe siècle”, în martie 2012., considerat și el mult timp ca pierdut și regăsit recent de David Bellos.
Anii 1959-1963 sunt dominați de căutări estetice, corespunzător proiectului revistei Linia generală, precum și de o colaborare activă la revistele Les Lettres Nouvelles și Partisans. Aceștia sunt și anii unei încercări de organizare lucidă a propriei vieți și cariere, marcați de căsătoria cu Paulette Petras (1960), de amenajarea apartamentului propriu din strada Quatrefages, de sejurul tunisian (1961) și, în final, de ocuparea unui post de documentarist într-un laborator al CNRSCentre National de la Recherche scientifique (Centrul Național al Cercetării Științifice), Laboratorul asociat nr.38 (neurofiziologie). pe care nu-l va părăsi timp de 17 ani.
Anii maturității literare thumb|right|200px|Placa memorială de pe locuința scriitorului din Paris, 13 rue Linné În 1962, Perec schițează un nou roman, al cărui titlu se va schimba în timp de mai multe ori: Banda magnetică, Marea aventură, pentru a deveni în final Lucrurile, titlu sub care va fi publicat la Julliard, în 1965, obținând Premiul Renaudot. Însă volumele următoare, Care motoretă cu ghidon cromat din fundul curții ? (1966) și Un om care doarme (1967) suscită puține ecouri, în pofida originalității, a valorii lor literare și a noutății concepției lor estetice.
Anul 1967 este una dintre marile răspântii din viața scriitorului Georges Perec. Mai multe căi de creație sunt legate de el:
1. În plan filozofic, el marchează despărțirea lui Georges Perec de ideologiile care l-au marcat în tinerețe: realismul lukàcsian, marxismul althuserian etc. Îndepărtarea de jurnalismGeorges Perec fusese „cronicar vedetă” la revista Arts-Loisirs din toamna 1966 până în primăvara 1967. Colaborarea la Partisans se încheiase încă din 1963. V. David Bellos, op. cit., p. 374-375, respectiv 303. și de diversele mode contemporane îl conduc pe Georges Perec spre o reflecție estetică profundă, spre inovarea metodelor de lucru și a stilisticii sale.
2. Aderarea lui Georges Perec la grupul OulipoOuvroir de Littérature potentielle (Atelier de Literatură Potențială), întemeiat în 1960 de Raymond Queneau (1903-1976) și François Le Lionnais (1901-1984). este evenimentul crucial care va favoriza dezvoltarea și exprimarea deplină a înclinațiilor sale, înlăturarea blocajelor, nașterea unei opere ludice de o întindere, varietate și valoare literară recunoscute.
3. Realizarea piesei radiofonice Die Maschine (Mașina) marchează începutul unei cariere dramatice radiofonice concretizată în volumul Théâtre (1981) dar care subsumează și estetica infraordinarului din „tentativele” perechiene de "epuizare” a anumitor locuri pariziene.
4. Valorificarea literară a preocupărilor sale autobiografice, inclusiv sub aspectul asumării conștiente a evreității sale: aceste preocupări vizează materializarea unui proiect autobiografic distinct – Arborele, o istorie a familiei sale. Primul roman „oulipian” al lui Georges Perec, Dispariția este publicat în 1969, luând prin surprindere publicul și critica. Proiectul LocuriGeorges Perec, Lieux, Seuil, „La librairie du XXIe siècle”, 2022. datează din același an și întrunește trei dintre direcțiile care se schițau la cotitura anului 1967: scriitura autobiografică, descrierea directă din perspectiva infraordinarului și, mai puțin vizibilă, atracția pentru ludicul structurant. O primă versiune a romanului autobiografic W sau amintirea din copilărie este publicată în foileton în La Quinzaine littéraire între octombrie 1969 și august 1970.
Din 1971 până în 1975, Georges Perec urmează o nouă cură psihanalitică, cu J.-B. Pontalis. Ea va genera unele ecouri, estompate, în diversele opere ale acestei perioade. Publicarea volumului Prăvălia întunecoasă (1973) reprezintă un fel de fișă de observație onirică a perioadei 1968-1972. În 1972, Perec publică Strigoaicele și prezintă la Oulipo proiectul romanului Viața mod de întrebuințare. Anul 1973 aduce o nouă lărgire a evantaiului de forme de exprimare estetică prin realizarea filmului Un om care doarme care, departe de a rămâne o experiență unică, va fi urmat de Locurile unei fugi în 1976 și de Povestiri despre Ellis Island (1979). Publicarea volumului autobiografic W sau amintirea din copilărie în 1975 încununează cercetarea parcursului personal și marchează abandonarea a două proiecte autobiografice mai vechi: Arborele și Locuri. Redactarea romanului Viața mod de întrebuințare absoarbe și ea un mare număr de date autobiografice. În 1978, romanul Viața mod de întrebuințare este publicat, fiind încununat cu prestigiosul premiu Medicis. Mi-aduc aminte vede lumina tiparului în același anPrimele 163 de „amintiri” fuseseră publicate în Les Cahiers du chemin nr. 26, 15 ianuarie 1976.. Anul 1979 este anul ultimelor două povestiri antume ale lui Georges Perec: Un cabinet de amator și Călătoria de iarnă.
Ultimul roman și sfârșitul thumb|right|200px|Placa funerară a lui Georges Perec din columbarul Cimitirului Père Lachaise (diviziunea 87, firida 382) In 1981, Georges Perec face un sejur de două luni în Australia, la Universitatea din Queensland. Coincidența duratei călătoriei sale cu cea a redactării romanului Mânăstirea din Parma de către Stendhal îl determină pe Georges Perec să-și intituleze romanul în curs „53 de zile”. La întoarcerea în Franța, află că este atins de un cancer bronșic. Georges Perec se stinge pe 3 martie 1982, în Spitalul Charles Foix din Ivry-sur-Seine, unde fusese internat. Urna cu cenușa sa este depusă în firida 382 din columbarul Cimitirului Père Lachaise.