Buhuși

Buhuși (în , în , în ) este un oraș în județul Bacău, Moldova, România, format din localitățile componente Buhuși (reședința), Marginea și Runcu.

Repere geografice Așezare Orașul se află în nordul județului, la limita cu județul Neamț, în sud-estul depresiunii Cracău-Bistrița (la 235 m altitudine) la confluența pârâului Români cu râul Bistrița, la 24 kilometri nord-vest de Bacău pe terasele superioare ale Bistriței, dincolo pe versanții sud-vestici ai dealului Runc. Orașul Buhuși este traversat de șoseaua națională DN15, care leagă Bacăul de Piatra-Neamț. Din acest drum, la Buhuși se ramifică șoseaua județeană DJ156B, care duce spre sud-vest la Blăgești, și șoseaua județeană DJ158, care duce spre nord în județul Neamț la Români, Moldoveni și Secuieni (unde se termină în DN2). Prin oraș trece și calea ferată Bacău-Bicaz, pe care este deservit de stația Buhuși.

Climă Clima localității este de tip continental, caracterizată prin diferențe semnificative de temperatură între anotimpul rece și cel cald. Circulația predominantă a maselor de aer are direcțiile nord-est–sud-vest și vest–sud.

Temperatura medie anuală a aerului este de aproximativ 8-9 °C, luna cea mai călduroasă fiind iulie Temperatura maximă absolută înregistrată a fost de 40 °C, la 10 iulie 1955, iar minima absolută a fost de −32,5 °C, înregistrată la 20 februarie 1954.

În perioadele de tranziție dintre anotimpuri, schimbările rapide ale fronturilor atmosferice favorizează apariția brumelor târzii de primăvară și a celor timpurii de toamnă.

Regimul precipitațiilor este caracterizat prin cantități reduse în timpul iernii și maxime în sezonul estival. Cele mai scăzute valori medii lunare se înregistrează în februarie, iar cele mai ridicate în iulie. Cantitatea medie anuală de precipitații este cuprinsă între 500 și 600 mm.

Istorie Prima atestare documentară, așezarea datează din 1438, fiind consemnată așezarea cu numele de Bodești. La 14 aprilie 1457, în localitatea Orbic (azi cartier al orașului), Ștefan cel Mare, înaintând spre Suceava, a reputat o victorie decisivă asupra lui Petru Aron. Începând cu anul 1800, așezarea capătă treptat numele actual, fiind numită mai întâi Bodeștii lui Buhuș, Bodeștii Buhușoaiei, Buhușoaia, Buhuș. Toate aceste denumiri derivă de la numele familiei boierești Buhuș care stăpânea aceste locuri. În anul 1819 a fost declarat târg boieresc, iar din anul 1832 încep să apară primele ateliere meșteșugărești. A fost declarat oraș în anul 1930.

La pagina 137 din Enciclopedia Cugetarea (1936 - 1939), precum și la pagina 576 din "Istoria românilor" de Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu se afirmă cu certitudine că localitatea a purtat în trecut și numele de București.Enciclopedia Cugetarea, Predescu, p.137Istoria Românilor, Giurescu & Giurescu, p.576 În realitate, denumirea este cea de Bucureștii Mici și a fost purtată (alternativ cu denumirile de Buhușoaia sau Târgușorul) de târgul ce era reședința comunei Buhuși în secolul al XIX-lea.

După Războiul de Independență, pe baza reformei agrare din 1864 s-au alocat pământuri însurățeilor. Locuitorii comunei Buhuși, propuși pentru împroprietărire pe moșiile statului din Belcești, județul Iași, au refuzat strămutarea și s-au adresat prefectului județului Neamț în martie 1879. Aceștia și-au motivat refuzul prin:

Locuitorii au cerut să fie împroprietăriți pe moșiile statului din apropiere: Goșmani, Zănești și Rahova. Administrația domeniilor le-a răspuns celor 39 de semnatari ai petiției că nu sunt disponibile pământuri decât pe moșiile statului din județele Iași și Ialomița. În aceste condiții, obligația strămutării la o distanță mare era considerată absurdă, deoarece țăranii nu aveau credite și mijloace necesare întemeierii unei gospodării, fiind astfel expuși cămătarilor rurali sau ruinării complete. Astfel, la 3 aprilie 1888, țăranii din comuna Buhuși s-au răsculat, cerând guvernului pământ, recunoașterea drepturilor de pășunat pentru vite și stoparea abuzurilor arendașului moșiei Buhuși. Procurorul general P. Stoica a recunoscut că „plângerile sunt în mare parte întemeiate”, și că răsculații au amenințat autoritățile locale „prin acte de violență”. Țăranii fără pământ, însurățeii și cei cu puțin pământ cerând împărțirea moșiilor statului, această idee fiind atât de răspândită printre locuitori, încât aceștia credeau că este doar o chestiune de timp.

În raportul său adresat ministrului, procurorul P. Stoica relata următoarele: „Când i-am intrebat pentru ce nu s-au dus să-și ia pămîntul de la Belcești, ei au răspuns că nu este nevoie să se ducă așa departe, deoarece au să se împartă toate moșiile statului și atunci vor lua pămînt mai aproape".

În rezoluția din 16 aprilie, Alexandru Marghiloman preciza că "revizuirea aplicării legii însurățeilor se va face în curând și va da o satisfacție reclamanților".

Conform unui articol a lui Theodor Balassan, din 1889, Buhuși avea o populație de 3.157 de locuitori, dintre care 1.234 evrei, 1.913 ortodocși și 10 lipoveni. Târgul se afla în proprietatea colonelului Eugen Alcaz, fiind administrat de posesorul Enachi Cantemir. Existau 727 de contribuabili (427 români și 300 evrei).

Veniturile bugetare anuale ale comunei se ridicau la 27.350 lei, iar cheltuielile la 25.314 lei. Localitatea dispunea de două biserici ortodoxe, din care o biserică era lipoveană, o școală fondată pe cheltuiala lui Eugen Alcaz și fabrica de postav a aceluiași proprietar. Administrația locală era condusă de primarul N. Todirașcu, iar subprefect al plășii era Gh. Șoimariu. Medicul plășii era dr. Dimitrie Florescu.miniatura|Fotografie de Alexandru Antoniu a halei mașinilor Fabricii de Postav din Buhuși, publicată în „Album General al României - Județul Neamțu”, 1893 miniatura|Vedere generală a Fabricii de Postav din Buhuși, fotografiată de Alexandru Antoniu și publicată în „Album General al României - Județul Neamțu”, 1893 miniatura|Casă cu arhitectură vernaculară, realizată din materiale tradiționale, cu acoperiș din draniță, situată pe strada Alexandru Ioan Cuza La sfârșitul secolului al XIX-lea, Buhuși era o comună rurală din plasa Bistrița a județului Neamț, comună formată din satele Buhuși, Bodești, Margina și Orbicu, având în total 3155 de locuitori. În comună funcționau o fabrică de postavuri înființată de colonelul E. Alcaz, o școală primară de băieți și una de fete.

Incendiul din 1899 În iunie 1899, un incendiu izbucnit în casa cizmarului Iorgu Popovici a distrus 31 de case, după alte surse 32, din Buhuși, lăsând peste 40 de familii fără adăpost. Prefectul județului Neamț, Gr. Isăcescu, a dispus intervenția pompierilor și a unei companii de soldați, iar dimineața s-a deplasat personal la fața locului, împreună cu subprefectul și reprezentantul unei companii de asigurări, pentru a constata pagubele și a afla circumstanțele incendiului. Doar 12 dintre case erau asigurate, iar pagubele au fost estimate la peste 100.000 lei. Conform relatărilor presei vremii, incendiul a fost pus cu intenție de către Iorgu Popovici, care a fost arestat și anchetat.

Perioada interbelică

Anii 1920 La data de 8 mai 1921 Buhuși devine comună urbană (oraș), evenimentul fiind consemnat în 1929 de către Josef Kaufmann în lucrarea sa Numele, întemeierea, vechimea și istoricul târgului Buhuși:

dar și în numărul din 16 Mai 1921 al ziarului Dimineața:

În anii următori, Buhuși a continuat să se dezvolte, fiind înființate prima circumscripție sanitară în 1922 și iluminatul public în 1927.

Anuarul Socec din 1925 confirmă schimbarea statutului Buhușului în cel de comună urbană, având 5350 de locuitori și cuprinzând și satele Bodești, Marginea, Schitu Runc și Runc; orașul era reședința plășii Buhuși din același județ.

În același an, în contextul crizei economice din Polonia, o parte dintre lucrătorii din fabricile textile polonezi au imigrat în România, fiind angajați în fabricile de postav din București și Buhuși.

Greva de la Fabrica de postav din Buhuși din 1926 La 6 septembrie 1926, muncitorii din două secții ale fabricii de postav din Buhuși au înaintat conducerii un memoriu prin care solicitau majorarea salariilor cu 50%, sporirea primelor în aceeași proporție, plata dublă a orelor suplimentare și reducerea programului de lucru la opt ore pe zi. După ce cererile au fost respinse, alți muncitori s-au solidarizat cu protestatarii, numărul total al greviștilor ajungând la aproximativ 2.800.

Greva a fost declanșată fără notificarea prealabilă a inspectoratului muncii, ceea ce a determinat autoritățile să o considere ilegală, potrivit legislației în vigoare. Potrivit relatărilor din presa vremii, inspectorul regional al muncii a încercat să medieze între reprezentanții muncitorilor și conducerea fabricii, însă tratativele nu au avut succes. Direcțiunea a oferit sporuri salariale între 10 și 25%, menținerea sporului de 50% la prime și la plata orelor suplimentare, iar în privința duratei zilnice a muncii a susținut menținerea programului existent, „același ca în celelalte întreprinderi industriale din țară”. Muncitorii au respins propunerea, iar unele surse contemporane au menționat implicarea unor membri ai L.A.N.C., care i-ar fi încurajat să nu renunțe la revendicări.

Pentru aplanarea conflictului, Ministerul Muncii l-a trimis la Buhuși pe secretarul general G. Pleșoianu, însoțit de prefecții județelor Bacău și Neamț, de un judecător de instrucție al tribunalului Neamț și de un procuror delegat din Iași. Totodată, autoritățile au dispus trimiterea unor companii de jandarmi din Piatra Neamț și Bacău și au întărit paza polițienească pentru menținerea ordinii publice, interzicând prezența nerezidenților în localitate. În urma negocierilor, majoritatea muncitorilor au reluat activitatea la 24 septembrie 1926, o parte menținându-și însă atitudinea de protest, ceea ce a dus la concedierea acestora de către conducerea fabricii.

Tensiunile au continuat și în perioada următoare, deoarece detaliile sporurilor salariale și ale îmbunătățirilor condițiilor de muncă nu erau încă stabilite, efectivele de jandarmi fiind păstrate în paza fabricii. În octombrie 1926, G. Pleșoianu s-a deplasat din nou la Buhuși pentru a conduce tratativele dintre direcțiune și reprezentanții muncitorilor, care s-au încheiat prin semnarea unui contract colectiv de muncă. Acesta a prevăzut sporuri salariale între 10 și 45% și îmbunătățiri ale condițiilor de muncă pentru personalul fabricii.

Conform stenogramei ședinței Adunării Deputaților din 1 martie 1927, deputatul Iulius Lecca a afirmat că, după greva din septembrie 1926, situația muncitorilor din fabrica de postav din Buhuși „nu s-a îmbunătățit, ci dimpotrivă”, aceștia fiind supuși în continuare la „persecuții” din partea conducerii. În intervenția sa, Lecca a acuzat direcțiunea fabricii că ar fi ordonat bătăi asupra muncitorilor înainte și în timpul grevei și că ar fi constrâns personalul să accepte un salariu mediu de 50 lei pentru o zi de zece ore de muncă, în condiții precare, „fără locuință, fără luminat și încălzit, fără hrană”.

El a invocat plângeri semnate de peste o mie de angajați și a acuzat direcțiunea fabricii de violențe asupra unor muncitori, inclusiv asupra femeilor.

Lecca a afirmat că muncitorii români ar fi fost discriminați salarial în raport cu angajații străini sau evrei, susținând că aceștia din urmă ar fi beneficiat de remunerații mai mari și condiții mai bune. În sprijinul acestor afirmații, el a cerut Guvernului să prezinte tabele statistice cu întregul personal al fabricii „după naționalitate și religie”, pentru a demonstra diferențele de tratament.

Discursul a inclus însă numeroase formulări cu caracter antisemit, deputatul referindu-se în mod repetat și peiorativ la directorii și angajații evrei ai fabricii, pe care i-a acuzat de „persecuții” împotriva muncitorilor români.

În iunie 1929, muncitorii de la fabrica de postav au înființat un sindicat ca răspuns la condițiile de muncă dificile, orele lungi și salariile reduse.

Incendiul din 1927