thumb|right|270px|Scriitori ruși. Ivan Goncharov, Ivan Turgheniev, Lev Tolstoi, Dimitri Grigorovici, Alexandr Drujinin și Alexandr Ostrovschi. Literatura rusă își are rădăcinile în textele bisericești slavone scrise în perioada cnezatului din Kiev. Odată cu ascensiunea Moscovei în secolul al XIV-lea începe în veacul al XVIII-lea odată cu inițierea clasicismului poetic și estetic rus de Antioch Dimitrievich Cantemir dezvoltarea unei literaturi naționale ruse care a culminat în întreg veacul al XIX-lea, al literaturii de aur ruse, între Pușkin și Gorki.
Începuturile Secolele XI - XIII (Cnezatul Kievului) thumb|260px|Prima pagină a Evangheliarului lui Ostromir Începuturile unei tradiții literare rusești coincid cu activitatea misionară a călugărilor Kiril și Metodiu în secolul al X-lea, care au creștinat popoarele slave din răsăritul Europei și au introdus limba veche slavă în scrierile bisericești. Prin creștinarea slavilor a pătruns și influența culturii bizantine. În limba slavă veche s-au scris evangheliare (Evangheliarul lui Ostromir (1056–1057), liturghii, predici, „Viețile sfinților”, și s-a tradus epopeea populară „Alexandria”. În secolul al XI-lea apare colecția de predici ale mitropolitului Ilarion (1037–1050) și primul codice de legi (1019–1054). În această perioadă începe să circule „Cântec despre oastea lui Igor”, o admirabilă epopee eroică anonimă despre lupta cneazului Igor Sviatoslavici împotriva nomazilor polovțieni. Recent s-a demonstrat că acest cântec este un fals făcut în secolul XIX, într-o perioadă de afirmare a naționalismului (vezi Mugur Vasiliu la Bibliografie)
După invazia tătarilor, la începutul secolului al XIII-lea, centrul cultural se deplasează la Novgorod. Din jurul anului 1300 datează povestea vieții lui Aleksandr Nevski cu tema luptelor împotriva cavalerilor teutoni.
Secolele XIV - XVII (Statul moscovit)
La mijlocul secolului al XIII-lea cea mai mare parte a teritoriilor rusești era sub ocupația tătarilor Hoardei de Aur, iar timp de două secole producția literară stagnează. Din acest timp se poate menționa povestea călugărului Sofronie „Zadonscina” (cca. 1393), în care se descrie victoria prințului moscovit Dimitrie Donskoi asupra tătarilor (1380).
În secolul al XV-lea, Moscova avansează ca metropolă culturală. Apar scrieri hagiografice și compilații ale unor cronici mai vechi, precum și o culegere de reguli ale vieții sociale, politice și bisericești redactate de protopopul Silvestru. În secolul al XVI-lea se realizează o traducere integrală în limba slavă a Bibliei. În 1575, prințul Andrei Kurbski scrie o cronică a Cnezatului Moscovei. În scrieri pătrunde treptat și limba rusă vorbită, ca în „Viața protopopului Avacum” (1672–1675), scrisă cu mult realism.
Secolul al XVIII-lea
O dată cu „europenizarea” Rusiei de către Petru cel Mare, pătrund elementele culturii apusene, care se reflectă și în producția literară. Figuri centrale sunt scriitorii satirici A.D. Kantemir fiul lui Dimitrie Cantemir și A.P. Sumarokov, precum și teoreticianul Vasili Trediakovski. Foarte prețuit este teatrul, sprijinit de țarina Ecaterina a II-a, ea însăși autoarea unor drame. Ca reprezentant important al comediei clasice este de menționat Denis Ivanovici Fonvizin, inspirat din piesele lui Molière adaptate la societatea rusă, ca în piesa Brigadierul (1786). Poetul liric G.R. Derșavin creează în genul odei.
Sub influența ideilor iluministe, Mihail Lomonosov elaborează „teoria celor trei stiluri” cu caracter normativ pentru limba literară rusă. După Marea Revoluție Franceză, Ecaterina a II-a îngrădește libertatea producțiilor literare. N.I. Novicov, redactor al unei reviste satirice, este arestat, scriitorul A.N. Radiscev este deportat în Siberia.
Către sfârșitul secolului, pe prin plan se situează așa-zisa „literatură sentimentală”, în mare vogă și în vestul Europei. Reprezentant important al acestei tendințe este Nicolai Karamzin, autor de povestiri și impresii de călătorie în țările Europei occidentale, prin care face cunoscute în Rusia ideile epocii respective. În scrierile sale, limba literară rusă se eliberează definitiv de elementele literaturii bisericești, făcându-se purtătorul de cuvânt al așa zișilor „înnoitori” în conflict cu purtătorii tradițiilor arhaicizante.
Secolul al XIX-lea
În secolul al XIX-lea literatura rusă cunoaște o deosebită înflorire. Principalele tendințe din această perioadă sunt romantismul și realismul. Operele lui Aleksandr Pușkin marchează începutul literaturii ruse moderne.
Aleksandr Sergheievici Pușkin (1799–1837) După începuturi, în tradiția clasică, Pușkin devine cel mai important reprezentant al romantismului în toate genurile literaturii ruse: poezie lirică, dramă (Boris Godunov, 1831), roman în versuri (Evghenii Oneghin, 1833).
Scriitori contemporani cu Pușkin: Ivan Andreevici Krîlov, autor de fabule. Aleksandr Griboiedov, autor dramatic. Vladimir Odoievski, autor de nuvele (Nopți ruse).
Mihail Iurievici Lermontov (1814–1841) Remarcabil în proză cu romanul Un erou al timpului nostru (1840).
În domeniul teoriei și criticii literare: Vissarion Belinski Nikolai Dobroliubov
Nicolai Vasilievici Gogol (1809–1852) Gogol se îndepărtează de patosul romantic și își găsește propriul stil în povestiri, piese de teatru și satire, cu un accentuat caracter de critică socială, dintre care se remarcă nuvela Mantaua (1842), comedia Revizorul (1836), romanul Suflete moarte (1842).
Scriitori contemporani cu Gogol, în special autori de schițe, nuvele și romane: Nicolai Nekrasov Mihail Saltîkov-Șcedrin, autor satiric (Cronică de familie, 1846–1856). Ivan Goncearov, autorul romanului Oblomov (1857), în care creează tipul personajului superficial, inutil într-o societate în transformare.
Realismul critic
A doua jumătate a secolului al XIX-lea se caracterizează prin dezvoltarea romanului realist, gen în care excelează Ivan Turgheniev, Lev Tolstoi și Fiodor Dostoievski.
Ivan Sergheievici Turgheniev (1818–1883) Ivan Turgheniev pledează în romanele sale pentru o europenizare a Rusiei. Cel mai important roman al său, Părinți și copii (1862), prezintă conflictul dintre viziunea idealistă și umanitară a generațiilor vechi și nihilismul tineretului, problemă controversată în cercurile intelectualității ruse din acea epocă.
Lev Nicolaievici Tolstoi (1828–1910) În vasta sa operă literară, temele predominante sunt căutarea unui sens al existenței omenești și rolul individului în societate. Astfel, în monumentalul roman Război și pace (1865–1869), pe fundalul perioadei războaielor napoleoniene, omul este confruntat cu problema rolului individului în determinarea cursului istoriei. Romanul Anna Karenina (1875–1877) reprezintă o critică inovativă a relațiilor sociale, în special din cadrul tradițional al familiei, prin exemplul destinului tragic al eroinei. Problema relațiilor de familie revine în romanul Sonata Kreuzer (1889). O temă curentă a literaturii ruse, purificarea spirituală prin ispășire, este tratată în romanul Învierea (1889).
Fiodor Mihailovici Dostoievski (1821–1881) Fiodor Dostoievski a îmbogățit literatura rusă și universală prin subtila sa analiză psihologică, uneori deschis impulsivă, a caracterelor umane, plină de sensuri absconse și cu semnificații contradictorii. Aceeași „polifonie” stilistică se întâlnește și în reprezentarea societății ruse contemporane lui. În timp ce în Crimă și pedeapsă (1866), protagonistul romanului comite un omor din considerații filosofice, pentru ca apoi să caute purificarea prin căință și ispășire, eroul romanului Idiotul (1868–1869) își vede distruse idealurile creștine în confruntarea cu materialismul predominant în societate. Romanul Demonii (1871–1872) este o vastă frescă critică a tezelor distructive ale mișcărilor anarhiste. În Frații Karamazov (1880) se descrie tabloul oscilant al Rusiei, între tradiție și tendințele înnoitoare ale timpului.
Alți reprezentanți ai realismului critic: Aleksandr Ostrovski, autor dramatic. Vladimir Korolenko Gleb Uspenski
Literatura impresionistă și simbolistă
Către sfârșitul secolului al XIX-lea apar noi tendințe în literatură, în special impresionismul și simbolismul.
Anton Pavlovici Cehov (1860–1904) Deși scrie în tradițiile realismului, cu un caracter satiric și umoristic în același timp, datorită descrierilor nuanțate ale stărilor sufletești, Anton Cehov este încadrat în literatura impresionistă. Elementele centrale ale creației lui sunt banalitatea vieții cotidiene, singurătatea, pasivitatea sau dorința de afecțiune, ca în piesele Pescărușul (1896), Unchiul Vania (1899), Trei surori (1901) sau Livada cu vișini (1904).
În perioada de trecere spre secolul al XX-lea, simboliștii ruși reiau tema „artei pure”, sub impulsul scrierilor teoretice ale lui Vladimir Sergheievici Soloviov, și se îndepărtează de temele sociale în favoarea înnoirii formei. Teme preferate sunt ocultismul, teozofia, antropozofia. Andrei Belîi, pseudonimul literar al lui Boris Nikolaevich Bugaev, este unul din fondatorii școlii simboliste ruse și autorul romanului Petersburg. Valeri Iakovlevici Briusov scrie poeme inspirate de simbolistul francez Stéphane Mallarmé. Dmitri Sergheievici Merejkovski, autor de scrieri cu conținut mistic și filozofic. Aleksandr Blok, autor de poezii lirice pline de muzicalitate. Fiodor Sologub, autor de romane cu descrieri macabre, fantasic-demoniace (romanul trilogie Vrăjitorul morților (1908–1913); romanul Mai dulce ca otrava (1908).
Secolul al XX-lea
După anul 1910 se înregistrează o mare varietate de curente, stiluri și experimente:
Futurism Vladimir Maiakovski Velimir Hlebnikov Aleksei Ieliseievici Krucionâh
Acmeism Nikolai Gumiliov Anna Ahmatova Osip Mandelștam
Imagism Serghei Aleksandrovici Esenin
Alți scriitori rămân credincioși tradiției marii literaturi ruse din secolul al XIX-lea: Aleksandr Ivanovici Kuprin Ivan Alekseievici Bunin, Premiul Nobel pentru literatură, 1933.
Maksim Gorki (1868–1936) După o tinerețe aventuroasă, începe să scrie povestiri romanțioase. Întâlnirea cu Lenin, în anul 1905, marchează trecerea la angajarea socială și revoluționară, devenind mai târziu exemplu și purtător de cuvânt al realismului socialist. Dintre operele sale remarcabile sunt de menționat drama Azilul de noapte (1903) și romanul Mama (1907).
Perioada postrevoluționară (1922–1929) Primii ani după revoluție sunt caracterizați prin apariția diverselor curente de avangardă, nu rareori rivalizând între ele. Futuriștii, grupați în jurul lui Maiakovski, pledau în revista lor „LEF” pentru o sinteză între experimentele verbale și idealurile revoluționare. Dimpotrivă, A.A. Bogdanov împreună cu grupul numit Proletkult cerea o orientare structurală radicală a literaturii în serviciul clasei muncitoare. Alături de aceștia, tradiționaliștii denumiți Popuciki și grupul Frații Serapion (după titlul unui volum de povestiri ale scriitorului german E.T.A. Hoffmann) din Petrograd, acceptând noul sistem politic, pledau totuși pentru o autonomie a fenomenelor culturale față de agitația politică și pentru o reluare a tradiției marii literaturi ruse a secolului al XIX-lea. De menționat sunt: A.K. Voronski L.M. Leonov N.S. Tihonov Konstantin Fedin W.W. Ivanov M.M. Zoșcenko
Unul din cei mai remarcabili scriitori ai epocii a fost
Boris Leonidovici Pasternak (1890–1960) Autor de poezii lirice în tradiția lui Rainer Maria Rilke și Aleksandr Pușkin și al romanului Doctor Jivago, publicat abia în 1957 în afara Uniunii Sovietice. Apariția cărții a declanșat o campanie critică și polițienească din partea oficialităților, Pasternak este obligat să refuze Premiul Nobel, care i s-a decernat în 1958, în același an este exclus din Uniunea scriitorilor sovietici, pentru a fi „reabilitat” în 1987.