Tulburările din Ierusalim din 1920

Tulburările din Ierusalim din 1920 este un eveniment istoric desfășurat între duminică 4 și miercuri 7 aprilie 1920Segev 2001, p. 126-128..

În timpul celebrării sărbătorii musulmane a profetului Moise (în limba arabă Nabi Musa), mulțimea arabă incitată la violență a atacat populația evreiască din oraș. Autoritățile militare britanice au reacționat cu oarecare pasivitate. Tulburările au provocat moartea a zece persoane și rănirea a aproape 250Segev 2001, p. 128-139..

Aceste tulburări constituie prima manifestare importantă de violență între comunitățile arabă și evreiască din Palestina, în contextul conflictului naționalist în care se confruntă acestea și în secolul al XXI-lea. Evenimentele de atunci i-au determinat pe evrei să-și creeze propria organizație de apărare numită HaganaLevine 1991, p. 27-29..

Există o controversă privind posibilul rol al mai multor înalți comandanți militari britanici, pe care l-ar fi avut în aceste tulburări. Ele ar fi avut scopul de a-l susține pe emirul Faisal, viitorul rege Faisal I al Irakului, înaintea Conferinței de la San Remo, care urma să înceapă în 19 aprilie pentru discutarea viitorului regiunii.

Contextul evenimentelor Conflictul naționalist thumb|Haim Weizmann și emirul Faisal în timpul unei întâlniri din 1918. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, mișcarea sionistă milita pentru înființarea unui „cămin național evreiesc”Între ghilimele, formulările autorilor surselor sau ale persoanelor citate de surse., preferabil în Palestina, regiunea de origine a poporului evreu. În 1917, Declarația Balfour a anunțat sprijinul britanic pentru acest proiect, în timpul în care trupele britanice comandate de generalul cucereau regiunea. Cu acordul guvernului britanic și recunoscută de acesta ca reprezentantă a evreilor din Palestina, în regiune s-a instalat o delagație numită Comisia sionistă, care a început să acționeze pentru crearea unei administrații sioniste care să funcționeze în paralel cu administrația militară britanicăSegev 2001, p. 85-101..

Arabii se opuneau mișcării sioniste și își urmăreau propriile scopuri naționale. Înainte de 1920, acestea erau în principal pan-arabe și preconizau includerea Palestinei într-un stat arab care ar fi urmat să îl aibă în fruntea sa ca rege pe emirul Faisal. Acesta condusese revolta arabă din 1916-1918 și cucerise Siria de la Imperiul Otoman. În octombrie 1915, diplomatul , care era atunci înalt comisar britanic în Egipt, îi promisese independența unui stat arab în Orientul Mijlociu, în schimbul sprijinului în războiul împotriva Imperiului OtomanSegev 2001, p. 46.. În Palestina existau circa 40 de asociații arabe care revendicau independența, se opuneau înființării unui cămin național evreiesc și cereau oprirea imigrației evreilor și a cumpărării de pământuri de către aceștiaSegev 2001, p. 102-126.

Britanicii au încercat să împace punctele de vedere opuse, organizând mai multe întâlniri între Haim Weizmann, unul din liderii mișcării sioniste și emirul Faisal. În 3 ianuarie 1919, ei au semnat un acord prin care Faisal consimțea la stabilirea unui cămin național evreiesc în Palestina, cu condiția ca britanicii să accepte constituirea unui „regat arab mare și independent”.

Acest acord a rămas fără urmări, și mișcarea națională arabă a luat amploareMorris 2003, p. 104-116.. În 1919, comisia King-Crane, trimisă de administrația SUA, a parcurs Orientul Mijlociu cu misiunea de a lua cunoștință de părerea populațiilor locale despre modul de guvernare pe care îl doresc. În acest context, liderii arabi și Amin al-HuseiniAcesta va fi mare muftiu al Ierusalimului între 1921 și 1937. au parcurs orașele și satele arabe din Palestina pentru a organiza manifestații în sprijinul revendicărilor naționale arabeSachar 2007, p. 166.. În 6 iunie 1919, a cerut comisiei „o independență totală și absolută” a „Siriei Mari”, pe un teritoriu care să cuprindă Siria, Libanul și Palestina, inclusiv Transiordania. În același timp a respins „pretențiile sioniste referitoare la stabilirea unui commonwealth evreiesc”. Francezii și britanicii încheiaseră în 1916, în secret, acordul Sykes-Picot, ce atribuia Franței controlul Siriei și al Libanului, și au respins cererea Congresului Național Sirian.

La sfârșitul anului 1919, armata britanică s-a retras din Damasc, lăsând trupele lui Faisal singure în fața trupelor francezePappé 2000, p. 21..

Administrația britanică După înfrângerea otomanilor, administrarea Palestinei era asigurată de armata britanică. În cadrul ei, poziția față de sionism, de evrei și de Comisia sionistă era ambiguă. Ofițerii superiori erau în general împotriva proiectului acesteia, în care vedeau o sursă de tulburări și o nedreptate în privința arabilor, dar aveau relații bune cu Comisia, precum generalul Allenby. Alți ofițeri, mai degrabă favorabili proiectului sionist, dar care trebuiau să gestioneze relațiile cu comisia în problemele cotidiene, aveau conflicte cu aceasta, precum colonelul , guvernatorul Ierusalimului, sau generalul Segev 2001, p. 60 și p. 96.. Mai mulți ofițeri erau în mod deschis antisemiți și, prin urmare, se opuneau sionismului.

Amplificarea violenței left|thumb|Manifestație antisionistă la Poarta Damascului din Ierusalim, 8 martie 1920.

În 1919, organizarea luptei arabilor împotriva sionismului a fost discutată în mai multe conferințeLaqueur 2003, p. 238-244.. În timpul iernii, liderii arabi au organizat manifestații pentru independența Siriei Mari, autorizate de autoritățile britanice, cu mai multe mii de manifestanți, și care s-au desfășurat în general pașnic.

În nordul Galileei exista o zonă care nu era practic controlată nici de britanici, nici de francezi. Aici erau sate arabe și patru colonii agricole evreiești. În decembrie 1919, niște arabi au omorât un evreu din colonia , apoi încă unul în februarie 1920.

La 1 martie, colonia Tel Hai a fost puternic atacată, dar a rezistat. Au căzut mai mulți arabi și câțiva evrei, printre care Iosef Trumpeldor, comandantul lor, care a devenit ulterior celebru ca erou în istoria Israelului. Totuși, cele patru colonii au fost retrase, în ideea că nu vor putea rezista mai departe. Luptele de acolo au dat ocazia la diverse zvonuri. În Ierusalimul arab, de exemplu, circula acela că fuseseră omorâți 1.600 de evrei.

Cu câteva zile mai târziu, în ciuda antisionismului tot mai afirmat al populației arabe, generalul Louis Bols, a declarat unui ziar arab că guvernul britanic va aplica declarația Balfour. În 7 martie, la Damasc, Congresul Național Sirian l-a proclamat pe Faisal rege al Siriei Mari, care includea teoretic Palestina. Haim Weizmann vedea în aceste evenimente un complot organizat de militari britanici împotriva sioniștilor.

În 7 și 8 martie au avut loc manifestații în toate orașele din Palestina, magazinele au fost închise și mai mulți evrei au fost agresați. Se puteau citi lozinci ca „Moarte evreilor” sau „Palestina e pământul nostru și evreii câinii noștri!”.

În 12 martie, Zeev Jabotinski, unul din conducătorii sioniști, l-a avertizat pe Haim Weizmann că „se poate produce un pogrom de la o zi la alta”.

Grupul lui Jabotinski thumb|right|150px|Zeev Jabotinski Jabotinski organizase în mare parte ce participase alături de britanici în război. Începând cu toamna lui 1919, după desființarea acesteia, Jabotinski a început să organizeze un grup de apărare în cadrul clubului sportiv Maccabi din Ierusalim. Acesta cuprindea între 200 și 500 de membri care făceau instrucție fără arme reale. După istoricul israelian Benny Morris, o făceau deschis și chiar defilau, pentru a provoca o reacție a autorităților britanice. Comisia sionistă le-a informat despre acest grup și a cerut înarmarea lui, dar britanicii au refuzat. Totuși, grupul dispunea de unele arme ascunse: cincizeci de puști, precum și pistoale și grenade, care proveneau mai ales de la foști soldați din batalionul american al Legiunii evreiești. Istoricul canadian Neil Caplan vorbește despre „armata lui Jabotinski” și afirmă că aceasta voia să-și demonstreze forța față de arabi, mai ales în 27 martie, când a făcut instrucție pe Muntele Măslinilor, apoi un marș în formație pe străzile IerusalimuluiCaplan 1978, p. 57-67.

Sărbătoarea profetului Moise Conform tradiției, această sărbătoare anuală ar fi fost inițiată de sultanul Saladin (1138-1193) și destinată să aibă loc în timpul Paștelui creștin, pentru a nu da impresia că islamul lasă „creștinii să invadeze orașul”, pentru că atunci se adunau mulți creștini la Ierusalim. Cu această ocazie, mai multe zeci de mii de musulmani din Palestina și din țările învecinate făceau un pelerinaj la Ierusalim, pornind de la presupusul mormânt al lui Moise din apropierea Ierihonului.

În timpul dominației otomane, autoritățile aveau obiceiul să pună în poziție un tun la și să escorteze procesiunea cu mai multe mii de soldați și polițiști. În 1919, sărbătoarea s-a desfășurat pașnic, violențele antisioniste fiind evitate prin măsuri militare „draconice”.

Înaintea sărbătorii din aprilie 1920, Comisia sionistă a atras de mai multe ori atenția autorităților britanice asupra tensiunii care domnea în Ierusalim. Generalii Bols și Allenby au asigurat-o că forțele lor sunt gata pentru orice eventualitate, iar guvernatorul Ierusalimului, Ronald Storrs a afirmat că vor fi luate toate măsurile pentru ca sărbătoarea să nu degenereze în tulburări, dar guvernatorul dispunea numai de 188 de oameni, majoritatea indieni, cu numai opt ofițeri.

Evenimentele Tulburările Duminică 4 aprilie thumb|left|Sărbătoarea profetului Moise la Ierusalim, la începutul lui aprilie 1920. Festivitățile încep pașnic în 2 aprilie.

Duminică, în 4 aprilie, dimineața, circa 70.000 de oameni se adună în piața centrală a orașului cu steaguri. Din cauza zgomotului, oficialii adunați pe balconul Clubului arab nu își pot citi discursurile. Dar la primărie, primarul Ierusalimului, îndeamnă mulțimea să lupte pentru Palestina. , editorul ziarului Suriya al-Janubia, călare pe cal, declară: „Dacă cu folosim forța împotriva sioniștilor și a evreilor, nu vom termina cu ei niciodată!” Sunt agitate portrete ale lui Faisal. Mulțimea răspunde scandând „Independență! Independență!”. Amin al-Huseini, pe atunci simplu activist palestinian, frate al muftiului Ierusalimului, incită și el mulțimea la violențăStorrs 1937, p. 388, apud Taggar 1986..

Între timp au loc primele acte violente la vest de zidurile Orașului Vechi, pe drumul către Iafa, apoi mulțimea revine către cartierul evreiesc. Către ora 9:30, niște grupuri de arabi parcurg străzile cartierului și atacă magazine și trecători. Conform mărturiei scriitorului și omului politic palestinian în autobiografia saKhalil al-Sakakini, Such Am I, O World, apud Morris 2003, p. 112., deseori citată de istorici,

Polițiștii arabi răspunzători de Orașul Vechi nu intervin, ba chiar participă la violențe. Totuși, unii evrei se pot refugia la vecinii lor arabi.

Guvernatorul Storrs este în biroul lui când ia cunoștință despre evenimentele care se desfășoară aproape de Poarta Iafei. Se duce în grabă la cartierul general britanic, unde generalul Bols a convocat o reuniune de urgență. În acel moment, ajunge acolo și Haim Weizmann, „extrem de enervat și furios”, cerând să fie restabilită ordinea. Dar britanicii nu pot face mare lucru, date fiind forțele slabe pe care le au.

Către amiază, Jabotinski se întâlnește cu Storrs pe stradă. Cei doi se cunosc personal și Storrs îl apreciază pe Jabotinski. Acesta îi cere lui Storrs permisiunea să-și desfășoare grupul de apărare. Guvernatorul refuză și îi ordonă să-i predea armele pe care le are asupra lui și să predea îndată armele ascunse de grup, amenințându-l cu arestarea. Totuși, în cursul după-amiezii, ei discută despre posibilitatea de a crea o unitate evreiască de supraveghere, hotărându-se în final să fie înrolați 200 de voluntari ca adjuncți, dar în timp ce aceștia sunt echipați, un ordin anulează operația și sunt trimiși acasă.