Sânnicolau Mare (în , în , in , în bulgara bănățeană Smikluš) este un oraș în județul Timiș, Banat, România. Aflat la nord-vest de Timișoara este și cel mai vestic oraș din România, fiind și al treilea oraș ca mărime din județ, după Timișoara și Lugoj. Este atestat documentar în anul 1247, în „Diplomele privilegiate regale”, însă existența lui vine din timpuri mult mai vechi. Este un oraș de graniță, situat la 4 km de frontiera cu Ungaria și 17 km de frontiera cu Serbia, pe cursul neregularizat al râului Mureș.
Sânnicolau Mare are o populație de 10.653 locuitori, cu o structură etnică diversă, specifică regiunii.
În perioada interbelică, Sânnicolaul Mare a fost capitala plășii cu același nume, Sânnicolaul Mare, din județul interbelic Timiș-Torontal.
Geografie Orașul este așezat în S-E Câmpiei Panonice in N-V Banatului, în câmpia joasă a Arancăi și pe malurile Canalului Aranca, un vechi curs al râului Mureș (în timpuri îndepărtate, acesta era navigabil) și care îi conferă orașului aspecte și fenomene asemănătoare marilor orașe așezate pe fluvii și râuri, dar la un nivel redus. Pe această vatră din cele mai vechi timpuri au existat condiții naturale prielnice și o configurație a terenului adecvate desfășurării de activități umane, fiind pe axa de circulație a Văii Mureșului, pe vechiul drum european Timișoara – Viena, și pe axa N –S, localitatea a devenit un centru nodal important în zona cea mai vestică a României. Așezarea sa îi conferă un potențial natural bogat, fiind la 4 km de Lunca și râul Mureș.
Structura geologică Bazinul Aranca face parte din punct de vedere geologic din Depresiunea Panonică formată prin scufundarea masivului Hercinic care se întindea între Carpații Meridionali și Dinarici. Geografic, face parte din unitatea de relief Câmpia Tisei ce s-a format prin colmatarea Lacului Panonic. Fiind o câmpie de acumulare are la bază sedimente ale Mărilor terțiare mai vechi, peste care s-au depus acelea ale Lacului Panonic, iar mai târziu aluviunile râurilor.
Relieful Câmpia Arancăi este situată în partea cea mai de vest a țării, între râul Mureș și Câmpia Jimboliei, fiind cea mai nouă și cea mai joasă câmpie mureșană. Teritoriul este amplasat în Câmpia Mureșlui care este o formă tipică de subsidență fluvio-lacustră, cu văi puțin adânci cu albii părăsite rezultate în urma regularizării cursurilor de apă și a desecării, având o latitudine cuprinsă între 80–85 m. Partea de nord este situată în fosta luncă a Mureșului, iar partea de sud în fosta luncă a vechiului pârău Aranca, astăzi regularizat și canalizat.
Hidrografia În zona Aranca, hidrografia este rezultatul acțiunii combinate ale factorilor climatici, hidrografici, morfologici și geologici. Morfologia terenului influențează adâncimea și drenajul apei freatice, factorii climatici și hidrografici influențează alimentarea, drenarea și variațiile nivelului apei freatice, iar factorul geologic determină existența stratului freatic și a straturilor acvifere de adâncime. Dintre acești factori, numai factorul climatic este considerat uniform pentru întreaga zonă, ceilalți factori fiind diferiți de la o zonă la alta. Astfel, condițiile de alimentare și drenare diferă în lunca Mureșului față de terasă și câmpie.
Colectorul principal al Câmpiei Aranca este Aranca, ce se varsă în Tisa. Canalul Aranca este instalat pe fostele albii ale Mureșului și dispune de un areal de divagare înainte de îndiguire. Izvorăște din lunca Mureșului, de la Felnac (unde începe digul Mureșului) și se varsă în Tisa.
Flora și fauna Activitățile umane au produs modificări majore în fizionomia covorului vegetal prin extinderea terenurilor agricole și diminuarea vegetației naturale. În Câmpia Arancăi se întâlnesc elemente de floră similare cu cele ale întregii Câmpii de Vest, dar aici apar mai multe specii (în Banat există circa 21.000 de specii reprezentând 2/3 din flora țării). Elementele din cadrul Câmpiei Aranca au diverse obârșii geografice precum: europene, euroasiatice, balcanice, mediteraneene și circumpolare.
În lunca canalului Aranca apar terenuri agricole, dar și pajiști mezofile: iarba câmpului (Agrostis tenius), coada vulpii (Alopicurus pratensis), firuța (Poa pratensis), păiușul de livadă (Festuca pratensis), specii de trefoi (Trifolium pratensis), lucernă sălbatică (Medicago arabica), iar dintre arbori: salcia (Salix alba), plopul (Populus nigra).
Istorie
Localitatea ca centru administrativ-teritorial Așezarea s-a dezvoltat în strânsă legătură cu Morisena feudală (Cenad), aflată în imediata vecinătate.
În epocile paleolitic, neolitic, bronzului și fierului, localitatea era o simplă așezare, cu câteva case în zona Seliște. În perioada dacilor și romanilor localitatea a făcut parte din cetatea și orașul Morisena, care a îndeplinit rolul de centru administrativ al Banatului.
Între anii 380-453 e.n., localitatea se afla tot în componența cetății Morisena, care îndeplinea funcția de capitală a hunilor, fiind reședința lui Attila.
Din 840 până în 907, localitatea încă aparținea cetății Morisena, capitala principilor Glad, Claudius și respectiv Ahtum. Existența acestei localități se datorează faptului că era un avanpost de apărare al cetății, având la sud râul Aranca, lacul Galațca și mlaștinile create de Aranca, iar la nord spre Cenad era pădurea Zăbrani. Între anii 907-1025, localitatea s-a dezvoltat teritorial spre partea de nord, prin noi construcții civile și administrative.
În diplomele regale din 1217 și 1256, localitatea este menționată cu numele de Sân-Nicolau, după numele mănăstirii de aici care avea hramul „Sf. Nicolae”. Mai târziu a fost proprietate a episcopiei catolice de Cenad, fapt atestat de dijmele papale din anul 1334.
Începând cu anii 1241, cetatea și localitatea trec sub ocupație ungurească, aici stabilindu-se un centru administrativ pentru zona Banatului.
După trecerea popoarelor migratoare de tătari, mongoli și cumani între anii 1300-1551, cetatea Cenadului își mută o parte din atribuțiile sale în localitatea Sânnicolau Mare, care devine astfel cetate. Aceasta s-a datorat faptului că localitatea s-a înscris mult mai bine, la intersecția principalelor axe de comunicație nord-sud și est-vest, așezată fiind pe drumul european Timișoara-Budapesta-Viena.
După anul 1552, odată cu ocuparea Banatului de către turci, aceștia își mută reședința de prefectură în cetatea Cenadului, cu o garnizoană în localitate, unde aveau și o școală de ieniceri.
Cercetările arheologice au scos la iveală dovezi care atestă că vatra satului a fost locuită încă din epoca bronzului. Mai târziu, romanii au ridicat aici un castru. Din vremea voievodatului lui Glad, a fost descoperit aici (în 1799) un tezaur medieval timpuriu, compus din 23 de obiecte din aur, expus în prezent la Viena. thumb|left|upright|Piesă din Tezaurul de la Sânnicolau Mare expusă la Viena
În timpul Pașalâcului de Timișoara, la Sânnicolau Mare s-a ridicat o fortificație de pământ lângă așezarea civilă. Această cetate a fost dărâmată în 1701, în urma Păcii de la Karlowitz care prevedea dărâmarea ei ca una dintre condițiile pentru pace.
După trecerea Banatului sub administrație habsburgică, localitatea cunoaște o dezvoltare accelerată, devenind în 1724, oficiu administrativ erarial, apoi reședință de plasă. În 1787 primește privilegiul de a organiza târguri. Acest privilegiu este extins în 1837 când i se permite organizarea unei piețe săptămânale. În tot acest timp a cunoscut o deosebită evoluție economică, demografică și urbanistică. Localitatea a fost colonizată cu germani (șvabi). S-a dezvoltat și localitatea Sânnicolau German, încorporată mai târziu în oraș.
Un loc important în viața localității l-a jucat "Școala inferioară de agricultură", construită în 1799 de către contele Cristofor Naco, aromân la origine, și Gimnaziul de Stat, construit în 1894. Aici s-a născut în anul 1881 compozitorul Béla Bartók, tatăl său fiind director al școlii agricole, iar mama învățătoare. O importantă pierdere în fauna locală este dropia dispărută de prin anii 1978 -1980, localizată în zona balatan.
Localitatea a îndeplinit mai multe funcții: 1717 - reședința districtului Cenad; 1724 - sediul Prefecturii erarhiale și sediul Trezoreriei militare a Banatului; 1765 - primește denumirea de district și devine reședință; 1787 - devine târg anual (primăvara, vara și toamna); 1778-1879 - localitatea aparținea de județul Cenad, iar apoi de județul Torontal; 1807-1820 - se mută sediul Prefecturii de la Becicherecul Mare; 1837 - devine târg săptămânal; 1849-1860 - aparținea de Voievodina; 1870-1918 - reședință de district, având în alcătuire 22 de comune;
Colonizarea germanilor În anul 1751, în urma ordinului emis de Curtea Imperială de la Viena, baronul Kempe trece la schimbarea și transformarea guvernământului specific militar în administrație civilă – provincială. În aceste împrejurări noi, Banatul va fi împărțit în 10 districte din care face parte și Cenadul cu localitatea Sânnicolau Mare. Primul președinte al administrației civile provinciale va fi contele Perlas Rialph, în perioada 1751 – 1768.
Datorită importanței militare a Banatului ca provincie de graniță și a sporirii veniturilor obținute din această provincie, autoritățile habsburge iau o serie de măsuri administrative, militare și culturale, prin „Planul de modernizare a Banatului”. Pentru aplicarea acestui plan, Casa imperială de la Viena a hotărât să colonizeze populație germană, care să contribuie într-o anumită măsură, la dezvoltarea economică a provinciei și a promovării religiei romano – catolice.
Între anii 1910 și 1941, localitatea este comună ce aparține de județul Torontal, precum și sediu de plasă. La 26.06.1942 devine oraș, ceea ce reprezintă oficial actul de naștere propriu-zis.
O ultimă perioadă, între anii 1951 și 1968, a fost reședință de raion, iar odată cu 1968 și până în prezent este oraș al județului Timiș, perioadă în care orașul se mărește masiv expodențional teritorial prin dezvoltarea zonelor industriale din nord, sud și est.
Evoluția teritorială a localității Evoluția suprafeței orașului și mai ales a caselor a început din perioada romanilor, atunci având o suprafață de 14-16 km2 pe locul numit Seliște și pe axa de comunicație Cenad-Timișoara-Sânnicolau Mare-Szeged, ce cuprindeau fortificații romane, precum și spre sud, în Sighet. Vechea vatră a localității este terenul numit astăzi Seliște, unde probabil era construită cetatea și mănăstirea Sfântul Nicolae (1246–1699).
Climă Temperatura medie a aerului (media lunară și anuală)*IanFebMarAprMaiIunIulAugSepOctNovDecAnual -2,0° 0,7° 5,4° 11,0° 16,3° 19,5° 21,1° 20,6° 16,7° 11,1° 5,2° 0,5° 10,5° Prin poziția sa orașul se încadrează în condițiile climatului temperat–continental de tranziție cu predominarea maselor de aer maritim și a celor continentale de origine estică la care se adaugă masele de aer cald ce traversează Marea Mediterană și a unor mase de aer rece polar. Circulația vestică persistă atât în perioada rece cât și în perioada caldă a anului și se caracterizează prin ierni blânde cu precipitații lichide. Circulația polară este determinată de ciclonii din nordul Oceanului Atlantic și se caracterizează prin scăderi de temperatură, nebulozitate accentuată și precipitații sub formă de averse, iar iarna ninsorile sunt însoțite de intensificări ale vântului. Circulația tropicală determină ierni blânde și cantități însemnate de precipitații, iar vara o vreme instabilă cu averse și descărcări electrice.*conform Rodica și I. Munteanu
Demografie Primele date exacte le avem: din 1880, referitor la etnii în ansamblul lor. În acest an Sânnicolau Mare avea cea mai mare pondere a populației de etnie germană 41,17 % cu un număr de 1782 persoane în Sânnicolau German față de 2805 în Sânnicolau Mare. Avem deci un total de 4462 germani după care urmează români 31,28 % (3.390 persoane), sârbi 11,39 %, maghiari 10,81% și 3,35 alte naționalități.