thumb|right|250px|Actul proclamării Regatului, 1881

Regatul României a fost recunoscut ca stat independent în urma Războiului Ruso-Turc din 1877–1878 (cunoscut ca și Războiul de Independență al României). În anul 1878 domnitorul (titlu echivalent cu cel de principe) Carol I de Hohenzollern a primit titulatura de „alteță regală”. În anul 1881 a fost modificată Constituția din 1866, pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege, iar România, regat sau monarhie constituțională (cunoscută sub denumirea oficială de Regatul României). Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.

Prin tratatele de pace din 1878, de la San Stefano și Berlin, România a obținut a patra sa provincie, Dobrogea de Nord, cu județele Tulcea și Constanța. În 1913, regele Carol I a implicat România în Al Doilea Război Balcanic, care s-a terminat prin înfrângerea Bulgariei. Tratatul de la București din 1913 a consfințit statutul Regatului României ca putere regional-balcanică și, totodată, a adus României o nouă provincie, Dobrogea de Sud, cunoscută sub numele de Cadrilater, formată din județele Durostor și Caliacra. În 1914, regele Carol I moare și rege al României devine principele moștenitor, Ferdinand I, care va domni pe întreg parcursul participării României la Primul Război Mondial, și până la moartea sa în 1927.

Banatul, Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au unit cu Regatul României după Primul Război Mondial. După cel de-Al Doilea Război Mondial și ocuparea României de către trupele sovietice, ultimul rege al țării, Mihai I, a fost silit să abdice în data de 30 decembrie 1947, fiind proclamată Republica Populară Română.

Istoric Vechiul Regat thumb|left|258x258px|Regatul României în perioada 1878-1913

Ascendența din 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza în funcția de domn al Moldovei și al Țării Românești sub suzeranitatea nominală a Imperiului Otoman a unit o parte a națiunii române în jurul unui singur conducător. În 1862 cele două principate s-au unit formal sub numele de România, cu capitala la București. Pe 23 februarie 1866 o așa-numită Monstruoasă coaliție, compusă din conservatori și radicalii liberali, l-a forțat pe Cuza să abdice. Prințul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost desemnat Prinț al României, în speranța asigurării sprijinului german pentru o viitoare unire și independență. Descendenții săi au devenit regii României, până la venirea la putere a comuniștilor în 1947. În 1877, după un război ruso-româno-turc, România a devenit independentă, dar sudul Basarabiei a fost reanexat de Rusia țaristă. La data de 14 martie 1881, România a fost proclamată regat, iar Carol a fost încoronat ca prim rege al României.Manifestatie la proclamarea regatului, 18 apr 2008, Emanuel Bădescu, Ziarul de Duminică, accesat la 13 decembrie 2011 Noul stat, situat geografic între Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Rus și Regatul Serbiei, privea cu speranță înspre vest, în special spre Franța, pentru modelele sale culturale, educaționale și administrative. În 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei. În 1918, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus s-au dezintegrat, Marea Adunare Națională în Transilvania, Sfatul Țării în Basarabia și Congresul General în Bucovina și-au proclamat Unirea cu România, iar Ferdinand a fost încoronat rege al României, la Alba Iulia, pe 15 octombrie 1922.

Vechiul Regat este un termen colocvial utilizat pentru a nominaliza teritoriile acoperite de primul stat românesc independent – Principatele Unite Moldova și Țara Românească. Locuitorii acestor ținuturi sunt numiți regățeni. Termenul a apărut după Primul Război Mondial, când Vechiul Regat s-a unit cu Banatul, Basarabia, Bucovina și Transilvania.

Primul Război Mondial

Campania militară a Regatului României din timpul Primului Război Mondial s-a terminat cu un dezastru și astfel, la începutul anului 1918, forțele românești mai controlau doar teritoriul Moldovei din 1859, după ce s-a reușit stoparea ofensivei Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărășești, Mărăști și Oituz. Când bolșevicii au preluat puterea în Rusia în urma Revoluției din Octombrie și au semnat cu Imperiul German și aliații săi Tratatul de la Brest-Litovsk, România a fost lăsată complet izolată și încercuită de forțele ostile, neavând altă opțiune decât să iasă la rândul ei din război și să accepte condițiile umilitoare ale Păcii de la București. După ofensiva încununată cu succes de la Salonic care a avut ca rezultat scoaterea din război a Bulgariei, România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi mai înainte ca acesta să se încheie pe Frontul de Vest.

După dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Rus, Regatului României i-au fost recunoscute noile granițe prin Tratatul de la Versailles din 1919. Armata Română a pierdut aproximativ 400.000 de soldați: morți, răniți, dispăruți sau prizonieri, iar pierderile cumulate ale armatelor germane, austro-ungare, bulgare și otomane au fost estimate la aproximativ 60.000 de oameni.

Marea Unire

thumb|250px|right|Animație cu evoluția teritoriilor românești în decursul timpului

Realizarea Marii Uniri, prin unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, precum și a teritoriului denumit istoric Partium (care cuprindea teritorii din actualele județe , , , , , și ) cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acțiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârșitul Primului Război Mondial. Unirea acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării internaționale a principiului autodeterminării naționalităților, exprimat în cele 14 puncte ale președintelui american Woodrow Wilson, și a fost consfințită sub aspectul dreptului internațional prin semnarea Tratatului de la Trianon în 1920.

250px|right|thumb|Harta fizică a Regatului României, 1938

Basarabia

În frunte cu Partidul Național Moldovenesc, creat în martie 1917, Basarabia a rezistat tendințelor Ucrainei de a o anexa, în contextul haosului total din Rusia revoluționară. În octombrie 1917 a avut loc la Chișinău un congres al ostașilor moldoveni, care a proclamat „autonomia teritorială și politică a Basarabiei” și a decis crearea Sfatului Țării ca organ reprezentativ. Conducerea sa executivă a fost încredințată unui consiliu director în frunte cu Ion Inculeț. La 2 decembrie 1917 se proclamă Republica Democratică Moldovenească, membră a Republicii Federative Ruse.

Pentru a opri anarhia militară din Basarabia consiliul director a apelat la guvernul român, care a trimis trupe, restabilind ordinea. Ca răspuns, la 13 ianuarie 1918, guvernul sovietic a întrerupt relațiile diplomatice cu România, sechestrând tezaurul României. La 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești, care se alipește României la 27 martie 1918.

Bucovina

După semnarea Păcii de la Brest-Litovsk la 18 februarie 1918, Ucraina ridică pretenții asupra Bucovinei. Ca răspuns la manifestul „Către popoarele mele credincioase” al împăratului Carol I al Austriei, deputații români din parlamentul de la Viena constituie Consiliul Național Român (CNR). La inițiativa lui Sextil Pușcariu, la 14 octombrie 1918, se convoacă la Cernăuți o adunare națională, numită „Adunarea Constituantă de la Cernăuți”, care proclamă „unirea Bucovinei integrale” la celelalte provincii românești. Ca organe centrale s-au creat Consiliul Național Român al Bucovinei și un birou executiv condus de Iancu Flondor. Consiliul Național Român al Bucovinei cere guvernului român intervenția militară, care este aprobată la 23 octombrie 1918, pentru a contracara presiunile Ucrainei. La 12 noiembrie 1918, CNR a votat „Legea fundamentală provizorie asupra puterilor Țării Bucovinei”. La 15 noiembrie se convoacă Congresul General al Bucovinei, care a votat în unanimitate, cu sprijinul locuitorilor germani și polonezi, unirea cu România.

Transilvania

În Transilvania principalele forțe politice românești erau concentrate în jurul Partidului Național Român (PNR), condus de Iuliu Maniu, și al Secțiunii Române a Partidului Social Democrat din Ungaria (PSD-R), în frunte cu Ion Flueraș. La 29 septembrie 1918, prin Declarația de la Oradea, ele anunță hotărârea de autodeterminare și separarea politică de Regatul Ungariei. La 18 octombrie 1918 se constituie Consiliul Național Român Central (CNRC) ca organ politic unic al românilor din Transilvania, alcătuit din 6 membri ai PNR și 6 ai PSD-R. În noiembrie, în întregul teritoriu se formează consilii și gărzi naționale, după modelul CNRC. Acestea preiau de îndată controlul politic și administrativ, asigurând ordinea într-o perioadă tulbure. După nota ultimativă a CNRC adresată guvernului maghiar, se desfășoară tratative româno-ungare la Arad în 13-14 noiembrie 1918, care însă nu dau rezultate.

În acest context, la 5 noiembrie 1918, prin manifestul „Către popoarele lumii”, se face cunoscută dorința națiunii române din Transilvania de a se uni cu Vechiul Regat. CNRC mai decide convocarea unei mari adunări plebiscitare care să adopte această hotărâre. La 7 noiembrie se publică textul convocării, Marea Adunarea Națională a Românilor întrunindu-se la 18 noiembrie 1918 la Alba Iulia. La 1 decembrie 1918 aceasta a proclamat în unanimitate unirea cu Regatul României.

Perioada interbelică

thumb|right|250px|Județele, orașele și plășile Regatului României în anul 1938

În perioada imediat următoare războiului, Regatul României a fost pus într-o situație sensibilă, în care necesita să balanseze politica internă cu cea externă. Importanța acestui echilibru a fost sporit de caracterul incert pe care unirile cu provinciile românești le aveau în ochii anumitor state vecine, în special ai Rusiei sovietice.

În aprilie 1921 cei mai mulți membrii ai Partidului Comunist din România sunt arestați. Vor fi judecați, alături de evreul anarhist Max Goldstein în 1922, în Procesul din Dealul Spirii. Goldstein va fi condamnat la muncă forțată pe viață însă cei mai mulți comuniști români vor fi achitați, alegere conștientă luată de Guvernul Brătianu, cu scopul de a nu spori în mod pripit tensiunile dintre România și autoritățile bolșevice de la Moscova.Cioroianu, pp. 22-23

Regatul României a progresat în perioada interbelică, o nouă Constituție fiind adoptată în 1923. Majoritatea guvernelor românești din această perioadă au păstrat forma, dar nu și substanța unei monarhii constituționale de inspirație liberală. La 15 octombrie 1922 are loc, la Alba Iulia, încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria ca suverani ai României Mari. Partidul Național Liberal, în frunte cu Ion I.C. Brătianu, sfătuitorul lui Ferdinand I, a fost forța politică dominantă după Primul Război Mondial și până la moartea aproape concomitentă a regelui Ferdinand și a lui Ion I.C. Brătianu în 1927.

Criza dinastică din 1925 a fost provocată de prințul Carol, moștenitorul tronului, care, trimis în 1925 să reprezinte familia regală a României la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii, nu s-a mai întors în țară, întâlnindu-se cu iubita sa, Elena Lupescu. La 12 decembrie, printr-o scrisoare, renunță la drepturile sale la tron, în favoarea fiului său, Mihai. La 4 ianuarie 1926, Parlamentul României îl proclamă moștenitor pe prințul Mihai. După moartea regelui Ferdinand la 20 iulie 1927, Mihai I este proclamat rege, domnind sub o regență formată din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și primul președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Gheorghe Buzdugan. Neînțelegerile dintre cei trei subminează monarhia constituțională, încurajând agitațiile care susțineau revenirea lui Carol al II-lea la tron, ca „salvator” al țării. Ca urmare a decesului, la 24 noiembrie 1927, al prim-ministrului României și președintelui Partidului Național Liberal de la acea vreme, Ion I.C. Brătianu, Partidul Național-Țărănesc obține, la alegerile din 1927, o majoritate zdrobitoare. La 6 iunie 1930, Carol al II-lea revine în țară, fiind proclamat rege al României la 8 iunie 1930.