Literatura Moldovei include scrierile din perioada Principatului Moldovei, din Moldova de peste Prut, Basarabia, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și din actuala Republică Moldova, indiferent de limba în care au fost scrise. Deși identitatea lingvistică a fost un subiect de dezbatere intensă, limba moldovenească și limba română sunt, în esență, aceleași și împărtășesc o tradiție literară comună. Prin urmare, literatura moldovenească se suprapune în mare parte cu literatura română.
Istorie Înainte de apariția literaturii scrise în Moldova, a existat un bogat folclor care s-a conturat încă din secolele al X-lea și al XI-lea. Acesta cuprindea poezie ritualică legată de calendare și tradiții familiale (cum este Plugușorul), basme, epopei eroice (precum Hidra, Toma Alimoș, Cavalerul Gruia Grozovan, Mihul Copilul, Codreanu, Corbea), cântece istorice (Duca Vodă, Buzhor, Tobultok), legende populare, proverbe, zicători, cântece lirice și balade (Soarele și Luna, Bogatul și Săracul, Dolca). Cea mai mare realizare a poeziei epico-lirice pastorale este balada Miorița, ale cărei diferite variante au fost găsite pe întreg teritoriul României. Lupta națională împotriva ocupației otomane se reflectă în balada Fântâna de ger, care era cunoscută nu doar în Principatul Moldovei, ci și în Țara Românească.
Evul Mediu Primele texte scrise din Moldova datează de la sfârșitul secolelor X-XI și au fost redactate în slavona bisericească veche (sau bulgara medie), care era limba oficială a bisericii și a statului până în secolul al XVII-lea, dar și limba literară a vremii. În această limbă au fost scrise importante opere religioase și istorice, precum Viața Sfântului Ioan cel Nou și predicile lui Grigore Tsamblak, care a fost ierarh al Bisericii Moldovei între 1401 și 1403. De asemenea, în slavonă au fost redactate cronici anonime din secolele al XIV-lea și al XV-lea, dar și lucrările lui Macarie, Eftimie și Azarie din secolul al XVI-lea. Prima carte tipărită în Moldova a fost Cazania (o colecție de tâlcuiri ale Evangheliilor), scrisă de Mitropolitul Varlaam (1590-1657) și publicată în 1643. Urmașul său, Mitropolitul Dosoftei (1624-1693), a tradus Psaltirea în versuri, aceasta fiind una dintre primele opere importante în limba română.
Începând cu secolul al XV-lea, literatura moldovenească a fost influențată de literatura latină, răspândită în principal de dominicani și franciscani, precum și de culturile slavilor de sud, în special din Serbia și Bulgaria. Prima jumătate a secolului al XVII-lea a fost o perioadă de trezire a conștiinței naționale în rândul românilor. Domnul Moldovei, Vasile Lupu, a jucat un rol important în această evoluție, fondând o universitate, mai multe tipografii (începând din 1642) și introducând primul cod de legi al Moldovei. Printre aceste legi se numărau și cele privind iobăgia, care ofereau privilegii importante marilor proprietari de pământ.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, literatura istorică a început să se dezvolte în Principatul Moldovei. Cronicile erau redactate la inițiativa și sub supravegherea domnitorilor, având scopul de a le glorifica domnia și faptele. În timpul lui Ștefan cel Mare, a fost scrisă o cronică oficială în limba slavonă. Deși originalul s-a pierdut, conținutul său a fost păstrat în cinci versiuni diferite: Cronica anonimă, Cronica Mănăstirii Putna (în două variante), Cronica moldo-germană, Cronica ruso-moldovenească și Cronica moldo-polonăTranslated at the end of the sixteenth century from Moldavian court annals that depended on the early 15th century version. See Foot et al. page 342.. Deși toate aceste versiuni acoperă domnia lui Ștefan, ele prezintă diferențe și adăugiri ulterioare făcute de copiști.
Istoriografia moldovenească în limba slavonă a continuat să se dezvolte și în secolul al XVI-lea. Cronica lui Macarie Romanul, redactată la cererea lui Petru Rareș, acoperă evenimentele istorice petrecute între 1504 și 1551. Ulterior, Eftimie, egumenul mănăstirii Căpriana, a fost însărcinat de Alexandru Lăpușneanu să continue lucrarea lui Macarie, incluzând evenimentele dintre 1541 și 1554. Pentru perioada 1554-1574, cronica a fost continuată de călugărul Azarie, discipol al lui Macarie, la ordinul lui Petru Șchiopul. Aceste cronici din secolul al XVI-lea aveau ca scop principal consolidarea ideii de putere centralizată în Moldova și sublinierea continuității dintre istoria romană, greacă și cea moldovenească.Foot et al, page 342. Azarie a fost ultimul reprezentant al școlii de cronicari de curte.
Letopisețele Moldovei oferă o imagine asupra evenimentelor desfășurate între secolele XIV și XVIII. Acestea descriu faptele și realizările diferiților domnitori, precum și rolul mănăstirilor, care erau principalii susținători ai culturii creștine din acea perioadă. Începând cu secolul al XVII-lea, cronicile au început să fie scrise și în limba română. Cei mai cunoscuți cronicari moldoveni sunt Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691) și Ion Neculce (1672-1745).
Istoriografia moldovenească a ajuns la nivelul științei europene contemporane prin lucrările lui Dimitrie Cantemir (1673-1723). Acesta a fost autorul uneia dintre cele mai cuprinzătoare istorii ale turcilor, Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman (1714), care a fost tradusă în numeroase limbi europene. O altă lucrare de mare valoare istorică, etnografică și geografică este Descrierea Moldovei (1716), un document esențial pentru înțelegerea trecutului și specificului cultural al Moldovei.
Epoca Modernă miniatura| Gheorghe Asachi miniatura| Vasile Alecsandri Abia spre sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea a început să se dezvolte în Moldova o literatură laică. Așa-numita Școală Ardeleană a promovat ideea originii romane a poporului român și a limbii sale, contribuind astfel la dezvoltarea conștiinței naționale încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Această mișcare „latinistă” i-a avut printre reprezentanți pe Samuil Micu-Klein (1745-1808), Gheorghe Șincai (1754-1816) și Petru Maior (1756-1821). În 1780, Samuil Micu-Klein a publicat Elemente ale limbii daco-romane sau valahice, o gramatică ce susținea filiația latină a limbii române. Alte lucrări științifice și istorice importante includ Cronica românilor și a altor neamuri de Gheorghe Șincai, la care a lucrat peste treizeci de ani și care a fost publicată postum, precum și Istoria pentru începutul românilor în Dacia (1812) și Dialog despre începutul limbii române între unchi și nepot (1819) de Petru Maior.
Alexandru Beldiman (1832-1898) a scris cronica Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovei întâmplare după răzvrătirea grecilor, care relatează tulburările sociale din timpul răscoalei țărănești din 1821 împotriva boierilor. Literatura din prima jumătate a secolului al XIX-lea reflecta în mare parte lupta socială dintre țăranii săraci și clasa marilor proprietari de pământ, atât în Moldova, cât și în Țara Românească. În această perioadă au apărut numeroase cântece dedicate haiducilor, personaje văzute diferit în funcție de sursă: literatura burgheză îi portretiza adesea ca răufăcători, în timp ce folclorul îi idealiza ca eroi ai poporului și apărători ai drepturilor țărănimii. Tot în acest context, stilul muzical național moldovenesc, Doina, s-a răspândit pe scară largă.
Printre fondatorii poeziei lirice moldovenești se numără Ienăchiță Văcărescu și fiul său, Alecu Văcărescu. Ambii au scris cântece de dragoste în tradiția poetului grec antic Anacreon, un exemplu cunoscut fiind Amărâta turturea.
La începutul secolului al XIX-lea, au devenit cunoscuți scriitorii Gheorghe Asachi (fondatorul primului ziar moldovenesc Albina Românească în 1829), Alecu Donici, Alecu Russo, Constantin Stamati, Bogdan Petriceicu Hasdeu și Mihail Kogălniceanu.
Mihail Kogălniceanu a publicat revista Dacia literară, precum și jurnalul istoric Arhiva Românească în anul 1840. Împreună cu Vasile Alecsandri și Constantin Negruzzi, a editat revista literară Revista, care a fost închisă la scurt timp din cauza cenzurii.
Negruzzi poate fi considerat fondatorul prozei moderne moldovenești. A participat la răscoala țărănească din 1821, iar după aceea s-a refugiat în Basarabia, unde l-a cunoscut pe Aleksandr Pușkin, de la care a preluat o influență profundă.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, literatura moldovenească a fost puternic influențată de clasa de mijloc, în special de cultura franceză. Curentul latinist care lua amploare în Transilvania găsit un ecou considerabil și în Moldova și Țara Românească. De asemenea, literatura germană a avut un impact semnificativ asupra literaturii moldovenești.
Poetul și dramaturgul Vasile Alecsandri a fost activ în mișcarea națională pentru unirea Moldovei și Țării Românești, participând la Revoluția de la 1848. A condus revistele Progress și Dacia Literară și a fondat jurnalul România Literară. În 1888, Elena Sevastos a publicat colecția Cântece Moldovenești. Naționalismul, estetismul și idealizarea artei populare au caracterizat colecțiile de folclor ale epocii. Pe de altă parte, criticul și politicianul Titu Maiorescu a reprezentat un curent conservator în artă. Bogdan Petriceicu Hasdeu, editor al gazetei Troian și al revistei satirice Cerienok, era foarte popular. Criticii au remarcat că, în Moldova de peste Prut și în alte provincii românești, începea să se contureze o cultură română francofonă. Totodată, secolul al XIX-lea a fost marcat de afirmarea unei literaturi naționaliste.
Scriitorul Nicolae Istrati a fost primul dramaturg istoric moldovean. El a înființat mai multe școli în Moldova.
Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească
Din 1926, ziarul Plugarul Roșu publicat la Tiraspol, a fost urmat de Pagini literare, iar în mai 1927 a fost organizată revista Moldova literară, care a ocupat un loc important în literatura moldovenească. În aprilie 1927 a fost înființată Uniunea Scriitorilor Sovietici Moldoveni (Răsăritul), sub conducerea lui Mozeș Cahana. La sfârșitul anului 1931, uniunea scriitorilor din Tiraspol s-a divizat în două secțiuni: Tinerimea și Ularf. În noiembrie, revista Moldova literară s-a reorganizat într-o publicație politico-literară lunară numită Octombrie organ al Uniunii Scriitorilor și al secției socio-literare a Comitetului științific moldovenesc. Începând cu 1930, a început să fie publicată și revista pentru tineret Scânteia leninistă.
Dmitrii Milev poate fi considerat primul scriitor sovietic din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. În povestirile sale, Milev descrie în detaliu cruzimea și teroarea fascismului românesc într-un sat basarabean, precum și protestul și rezistența țărănimii. Totuși, Milev înfățișează țăranii basarabeni ca o masă omogenă, din care se desprind eroi individuali. Mișcarea revoluționară apare ca fiind spontană și lipsită de perspectivă. Unele dintre lucrările sale au o notă de pesimism, chiar dacă acesta este mascat subtil.
Mihai Andriescu, s-a născut într-o familie de țărani în Basarabia și a fost un poet comunist iar unele dintre cele mai importante opere ale acestuia au fost: Navalire și Grigore Malini.
Teodor Malai, s-a născut tot în Basarabia, acesta era un fermier sar totodată a luptat în Războiul Civil, a organizat ferme colective, dar a fost și un membru senior al întâlnirilor colective. Opera sa abordează teme precum Revoluția din Octombrie, dictatura proletariatului, lupta de clasă, problemele construcției socialismului, apărarea URSS-ului, precum și viața în Partid și Comsomol.