Povestirile din Canterbury (în ) este o colecție de 24 de povestiri scrise în limba engleză mijlocie de Geoffrey Chaucer între 1387 și 1400. Lucrarea prezintă poveștile, în mare parte în versuri, ca parte a unui concurs fictiv de povestiri organizat de un grup de pelerini care călătoresc împreună de la Londra la Canterbury pentru a vizita altarul Sfântului Thomas Becket din Catedrala din Canterbury.
Povestirile sunt considerate pe scară largă capodopera lui Chaucer. Ele au avut un impact major asupra literaturii engleze și ar fi putut contribui la popularizarea limbii engleze ca principal limbaj literar, în detrimentul francezei sau latinei. Totuși, engleza fusese deja folosită ca limbaj literar cu secole înainte de epoca lui Chaucer, iar mai mulți contemporani ai săi — John Gower, William Langland, poetul Gawain și Julian of Norwich — au scris, de asemenea, opere literare importante în engleză. Nu este clar în ce măsură Chaucer a fost decisiv în această evoluție a preferințelor literare.
The Canterbury Tales este, în general, considerată o operă incompletă la momentul morții lui Chaucer. În Prologul General sunt introduși aproximativ 30 de pelerini. Conform prologului, intenția autorului era ca fiecare pelerin să spună câte patru povești, două pe drumul spre destinație și două la întoarcere, către altarul Sfântului Thomas Becket (în total aproximativ 120 de povestiri). Lucrarea este venerată ca una dintre cele mai importante opere din literatura engleză.
Text Întrebarea dacă Povestirile din Canterbury reprezintă o lucrare completă rămâne nerezolvată. Există 84 de manuscrise și patru ediții incunabule (tipărite înainte de 1500) ale operei, mai multe decât pentru orice alt text literar englezesc în limba vernaculară, cu excepția Prick of Conscience. Această comparație nu trebuie însă interpretată drept dovadă a popularității Tales în secolul de după moartea lui Chaucer, deoarece, potrivit lui Derek Pearsall, este problematică, întrucât Prick of Conscience a beneficiat de conservarea sa ca text religios cu caracter dogmatic. Cinci dintre aceste manuscrise sunt considerate inițial complete, în timp ce 28 sunt atât de fragmentare încât este dificil de stabilit dacă au fost copiate independent sau ca parte a unui set. Tales variază atât în detalii minore, cât și majore de la un manuscris la altul; multe dintre variațiile minore se datorează erorilor de copiere, în timp ce în alte cazuri se sugerează că Chaucer și-a revizuit și extins opera pe măsură ce aceasta era copiată și, posibil, difuzată.
Nu s-a păstrat niciun manuscris al Povestirilor din Canterbury scris de mâna lui Chaucer. Cele mai vechi manuscrise cunoscute, care par să fi fost copiate de același scrib, sunt MS Peniarth 392 D (denumit „Hengwrt”) și manuscrisul Ellesmere, un manuscris de lux, ilustrat. Până în anii 1940, cercetătorii tindeau să prefere manuscrisul Ellesmere, considerându-l mai apropiat de intențiile lui Chaucer; după studiile lui John M. Manly și Edith Rickert, cercetarea a început să favorizeze tot mai mult Hengwrt. Prima ediție tipărită a Povestirilor din Canterbury a fost cea realizată în 1476 de William Caxton. A fost una dintre primele cărți tipărite de Caxton, primul tipograf din Anglia. Se cunosc doar zece exemplare ale acestei ediții, inclusiv unul păstrat de British Library și unul de Biblioteca Folger Shakespeare.
Copistul manuscriselor Hengwrt și Ellesmere a fost identificat ca fiind un scrib pe nume Adam Pinkhurst. Deoarece un poem atribuit lui Chaucer pare să-l menționeze pe un scrib numit „Adam”, s-a emis ipoteza că acesta ar fi copiat cele două manuscrise importante și că ar fi colaborat direct cu Chaucer, cunoscându-l personal. Această identificare a fost intens dezbătută în paleografia engleză medievală, deși este considerată în general plauzibilă.
Ordine
Nu există un consens asupra existenței unei versiuni complete a Povestirilor din Canterbury și nici asupra ordinii intenționate de Chaucer a povestirilor.
Dovezi textuale și manuscrise au fost invocate pentru a susține cele mai populare două metode moderne de ordonare a povestirilor. Unele ediții academice împart Povestirile din Canterbury în zece „fragmente”. Povestirile care formează un fragment sunt strâns legate între ele și conțin indicii interne privind ordinea lor de prezentare, de obicei prin intervenții ale personajelor care se adresează unul altuia și își cedează rândul. Între fragmente, însă, conexiunile sunt mai puțin clare. Din acest motiv, există mai multe ordini posibile; cea mai frecventă în edițiile moderne urmează numerotarea fragmentelor (bazată, în ultimă instanță, pe ordinea din manuscrisul Ellesmere). Victorienii utilizau adesea cele nouă „grupuri”, ordinea adoptată de Walter William Skeat în ediția sa Chaucer: Complete Works, folosită de Oxford University Press pentru cea mai mare parte a secolului al XX-lea, dar această ordine este astăzi rar utilizată.Cooper, 7
O ordonare alternativă (atestată în manuscrisul Harley MS. 7334 de la începutul secolului al XV-lea) plasează fragmentul VIII înaintea fragmentului VI. Fragmentele I și II se succed aproape întotdeauna, la fel ca VI și VII, respectiv IX și X, în cele mai vechi manuscrise. Fragmentele IV și V, în schimb, variază considerabil ca poziție de la un manuscris la altul.
Limbaj
Chaucer a scris în principal într-un dialect londonez al englezei mijlocii târzii, care prezenta diferențe clare față de limba engleză modernă. Cercetările filologice au stabilit câteva aspecte ale pronunției englezei din vremea lui Chaucer. Autorul pronunța -e final în multe cuvinte, astfel încât cuvântul care (cu excepția cazului în care era urmat de o vocală) se pronunța [ˈkaːrə], nu // ca în engleza modernă. Alte litere astăzi mute erau, de asemenea, pronunțate, astfel că knight era [kniçt], cu sunetele k și gh articulate, nu . În unele cazuri, vocalele din engleza mijlocie aveau valori foarte diferite față de cele moderne, deoarece Great Vowel Shift nu avusese încă loc. De exemplu, vocala lungă e din wepyng („plângere”) se pronunța [eː], similar cu pronunția din germana sau italiana modernă, nu /iː/.
Niciun manuscris al lui Chaucer nu s-a păstrat în original; toate copiile existente au fost realizate de scribi. Deoarece sunetul final -e a dispărut la scurt timp după perioada lui Chaucer, scribii nu l-au redat întotdeauna corect, ceea ce i-a determinat inițial pe cercetători să creadă că autorul era inconsistent în utilizarea sa. În prezent, s-a stabilit că -e final era o componentă importantă a gramaticii lui Chaucer și ajuta la distingerea adjectivelor la singular de cele la plural și a verbelor la conjunctiv de cele la indicativ.See M. L. Samuels, "Chaucerian Final '-e'", Notes and Queries, 19 (1972), 445–48, and D. Burnley, "Inflection in Chaucer's Adjectives", Neuphilologische Mitteilungen, 83 (1982), 169–77.
Surse miniatura|O poveste din Decameron de John William Waterhouse Nu se cunoaște nicio lucrare anterioară celei a lui Chaucer care să fi reunit povestiri relatate de pelerini aflați în pelerinaj. Este evident, însă, că Chaucer a împrumutat uneori porțiuni, inclusiv fragmente extinse, din opere anterioare și că scrierea sa a fost influențată de contextul literar al epocii. Povestirea reprezenta principala formă de divertisment în Anglia, iar concursurile de povestiri existau de secole. În Anglia secolului al XIV-lea, societatea Pui era un grup cu un lider desemnat care judeca cântecele membrilor; câștigătorul primea o coroană și, similar câștigătorului din Povestirile din Canterbury, o masă gratuită. Era obișnuit ca pelerinii aflați în călătorie să aibă un „maestru de ceremonii” care să-i ghideze și să organizeze drumul. Harold Bloom sugerează că structura operei este în mare parte originală, dar inspirată de figurile-pelerin ale lui Dante și Virgiliu din Divina Comedie. Cercetări mai recente sugerează că Prologul general, în care hangiul Harry Bailey îi prezintă pe pelerini, este o pastișă a unei relatări istorice din 1381 despre locuitorii din Southwark asociată cu același Harry Bailey.
Povestirile din Canterbury prezintă numeroase paralele cu Decameronul de Giovanni Boccaccio, mai mult decât cu orice altă lucrare. La fel ca în Decameron, există o poveste-cadru în care mai mulți naratori relatează o serie de povești. În Decameron, personajele se retrag la țară pentru a scăpa de Ciuma Neagră, iar lucrarea se încheie cu o scuză a lui Boccaccio, asemănătoare Retracției lui Chaucer din Povestirile din Canterbury. Aproximativ un sfert dintre povestiri au un corespondent în Decameron, deși majoritatea au analogii mai apropiate în alte surse. Unii cercetători consideră astfel improbabil ca Chaucer să fi avut o copie a operei la îndemână, presupunând mai degrabă că ar fi citit Decameronul în timpul primei sale misiuni diplomatice în Italia, în 1372. Chaucer a utilizat o gamă largă de surse, inclusiv Biblia, poezia clasică a lui Ovidiu și lucrările scriitorilor italieni contemporani Petrarca și Dante. Chaucer a fost primul autor englez care a folosit operele acestora din urmă. Consolatio Philosophiae a lui Boethius apare în mai multe povestiri, la fel ca lucrările lui John Gower, prieten al lui Chaucer. De asemenea, autorul pare să fi împrumutat din numeroase enciclopedii religioase și lucrări liturgice, precum Summa praedicantium a lui John Bromyard și Adversus Jovinianum a lui Jerome. Mulți cercetători consideră probabil că Chaucer i-a întâlnit pe Petrarca sau pe Boccaccio.
Gen și structură
Povestirile din Canterbury este o colecție de povestiri construită în jurul unui cadru narativ, un gen deja consacrat în perioada medievală. Povestirile lui Chaucer se disting de majoritatea altor colecții de acest tip prin varietatea tematică și stilistică pronunțată. Majoritatea colecțiilor de povestiri se concentrau asupra unei teme, de obicei religioase. Chiar și în Decameron, naratorii sunt încurajați să respecte tema stabilită pentru ziua respectivă. Ideea unui pelerinaj ca pretext pentru reunirea unui grup social divers în scopuri literare era, de asemenea, fără precedent, deși asocierea dintre pelerini și povestiri era familiară. Introducerea unei competiții între povestitori îi încurajează pe cititori să compare povestirile în toată diversitatea lor și îi permite lui Chaucer să își demonstreze amploarea abilităților în diferite genuri și forme literare.
Opera este organizată într-o structură în mare parte liniară, cu o povestire care o urmează pe alta. În Prologul General, Chaucer nu descrie povestirile ce urmează a fi spuse, ci personajele care le vor relata, sugerând că structura va depinde mai degrabă de caractere decât de o temă unitară sau o morală generală. Această idee este consolidată atunci când morarului îi întrerupe rândul Cavalerului pentru a-și spune propria poveste. Faptul că Cavalerul începe primul indică inițial o ordine bazată pe statut social, dar intervenția morarului arată că această structură este abandonată în favoarea unui schimb liber de povestiri între diferitele clase sociale prezente. Temele și perspectivele generale se conturează pe măsură ce personajele își spun povestirile, care sunt uneori reluate sau contrazise de alte personaje în relatările lor ulterioare.
În cele din urmă, Chaucer acordă relativ puțină atenție progresului călătoriei, trecerii timpului sau descrierii locurilor specifice de pe drumul spre Canterbury. Accentul narativ este pus în principal pe povestirile relatate, nu pe pelerinajul propriu-zis.
Stil miniatura|Pagina de titlu a Povestirilor din Canterbury a lui Geoffrey Chaucer, în mâna „Scribe B”, identificat ca Adam Pinkhurst, .