Cronica lui Huru

Cronica lui Huru sau Izvodul lui Clănău a fost o narațiune falsificată, publicată pentru prima dată în 1856–1857; se pretindea a fi o cronică oficială a curții medievale moldovenești care ar fi aruncat lumină asupra prezenței românești în Moldova din Dacia romană până în secolul al XIII-lea, oferind astfel o explicație a problemelor legate de originea românilor și de istoria românească în Evul Mediu. Publicată și susținută de intelectualii naționaliști romantici Gheorghe Asachi (care a editat versiunea publicată)Gheorghe Adamescu, Istoria literaturii române. Literatura istorică. Secolul XVI. Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Humanitas, București, 1997 (numeroase reeditări), în engleză: History and Myth in Romanian Consciousness, «Chapter One. History, Ideology, Mythology», Central European University Press, Budapest, 2001, pp. 47-49 și Ion Heliade Rădulescu, s-a susținut că ar fi fost opera paharnicului Constantin Sion (sau a unui alt membru al familiei sale) sau a lui Gheorghe Săulescu, prietenul și colaboratorul de-o viață al lui Asachi.

Ediții La 23 mai 1856, boierul Gheorghe Boldur Costache, „șeful oastei Moldovei, cavaler a mai multor ordine”, i-a trimis lui Gheorghe Asachi un manuscris pe care pretindea că l-a descoperit, susținând că provine din secolul al XV-lea. În scrisoarea însoțitoare, el cerea ca fragmentul să fie tipărit pe cheltuiala sa în o mie de exemplare, împreună cu o „Prefață”, în care explica: „Lumina ce poate produce în filile Istoriei acest tratat las a se degiudeca și a se comenta de cătră literați; eu, mulțemit în conștiința mea de a putea contribui la un rezultat atât de însămnător pentru Istoriea Patriei, mă măgulesc că nu l-am lăsat a zăcea, ca până acuma, în întuneric, supus fatalităței a peri ca multe și foarte interesante alte manuscripte”.Fragment istoric scris în vechea limbă românească din 1495, Institutul Albinei Române, Iași, 1856.

Textul a fost publicat sub titlul „Fragment istoric [al Cronicei vechi latine], scris în vechea limbă română din 1495 [de spătarul Petru Clănău]. Scos la lumină în Moldova la 1856 [de Gh. Asachi prin îngrijirea lui Gh. Boldur-Kostaki]”. Tipărirea a fost realizată la Institutul Albinei Române din Iași. Pagina de titlu, scrisoarea și prefața au fost redactate în alfabet de tranziție, iar textul propriu-zis al cronicii în alfabetul chirilic.Gabriel Ștrempel (coord.), Bibliografia românească modernă (1831-1918), vol. 2 (D-K), București, Editura științifică și enciclopedică, 1986, pp. 349-350 (#22014-22015).

Broșura cuprindea și o pagină de facsimil al manuscrisului „original”, cu semnătura și sigiliul vel spătarului Petru Clănău. O notă explicativă plasată pe contrapagina foii de titlu descrie documentul sursă care era scris pe hârtie pergament și compus din opt file legate cu un găitan roșu. Pe coperta publicației apare mențiunea: „conform cu voința editorului, acest fragment istoric se împărțește gratis cu Gazeta de Moldaviea” (noul nume purtat de Albina Românească după 1850).I. Tanoviceanu, „Probe noue de falșitatea Izvodului lui Clănău”, în Arhiva Societății Științifice și Literare din Iași, III (1892), pp. 470-494.

Același text a fost reprodus integral în numerele din lunile iulie-august 1856 ale revistei Foaie pentru minte, inimă și literatură, suplimentul cultural al Gazetei de Transilvania apărut la Brașov.„Fragment istoric”, în Foaie pentru minte, inimă și literatură, nr. 27-30, iulie-august, 1856.

În primă sa ediție a cronicii apocrife, Asachi nu a dat curs rugăminții lui Boldur Costache de a publica și o „traducere” a documentului în limba română modernă „spre a putea înlesni înțălegerea originalului vechi”. Refuzul său a fost interpretat drept un indiciu că literatul cunoștea foarte bine atât trecutul țării cât și pe contimporanii săi, bănuind de la bun început că Fragmentul istoric „nu e decât o falșificațiune tendențioasă, probabil că chiar mirosea pe falșificatori”.

În schimb, în 1859 Asachi a publicat o traducere franceză a acestui text în volumul său Nouvelles historiques de la Moldo-Roumanie. În „Prefața” lucrării, editorul salută descoperirea recentă a acestui manuscris care umple una dintre lacunele istoriei românilor. „Acest fragment din anul 1495 scris în vechea limbă română, interesant și sub raport filologic, îl oferim în traducere literaturii europene. Originalul însuși, greu de înțeles pentru românii moderni, demonstrează în plus afinitatea sa cu limba mamă și schimbările pe care timpul și cultura literelor le-au operat în reforma sa, dovedind că este susceptibilă de o mare perfecțiune.”Gheorghe Asachi, Nouvelles historiques de la Moldo-Roumanie, Première partie, Institut de l'Abeille, Jassy, 1859, pp. 1-22. thumb|right|220px|Facsimilul manuscrisului din 1856 - scrierea cursivă folosită a fost unul din principalele argumente ale falsității documentului O nouă ediție a cronicii a apărut în 1861 la București, publicată în primul număr al Revistei Române a lui Alexandru Odobescu. Textul era intitulat „Izvodul spătarului Clănău” și precedat de o introducere de 13 pagini „Despre Izvodul spătarului Clănău” semnată de Grigore Ioan Lahovari, care a și consacrat acest nou nume al documentului.„Izvodul spătarului Clănău”, în Revista Română, I, 1861, pp. 547-574; (Gr. I. Lahovary, „Despre Izvodul spătarului Clănău”, pp. 533-546). Ediția din revistă cuprindea și reproducerea în facsimil a unui fragment de la începutul și sfârșitul manuscrisului.Melchisedec (Ștefănescu), Chronica Hușilor și a episcopiei cu aseminea numire, București, 1869, Appendice, pp. 15-20. În același an a apărut și o ediție separată Isvorul spatharului Clanau explicat și annotat de Greg. I. Lahovari, Doctor în Drept, tipărită la Imprimeria Națională a lui Ștephan Rassidescu din București.Gabriel Ștrempel (coord.), Bibliografia românească modernă (1831-1918), vol. 3 (L-Q), București, Editura științifică și enciclopedică, 1989, p. 10 (#31183).

În 1862, Aron Pumnul a reprodus textul în tomul al treilea al Lepturariului rumînesc publicat la Viena pentru uzul elevilor din clasele a V-a și a VI-a ale gimnaziului de sus. Fragmentul este intitulat „Frîntură istorică, scrisă de Hurul latinesce, trădusă de Petru Clănău, secretariul lui Stefann cell Mare la 1495 în rumînesce (Esplicată și resfirată pe înțieles de Giorgiu Săulescul)”. Sunt dispuse pe pagină în paralel (juxtă) versiunea „modernă”, redactată cu alfabet latin și versiunea originală a manuscrisului, cu alfabet de tranziție.Aron Pumnul, Lepturariu rumînesc - cules de’n scriptori rumîni pre’n Comisiunea denumitœ de cœtrœ naltul Ministeriu all învœtiœmîntului asœdat spre folosînta învœtœceilor, tomul III, Viena, 1862, pp. 1-29. Având un scop didactic, antologia lui Aron Pumnul a asigurat o popularitate largă documentului moldovenesc și în rândul românilor din Imperiul Austriac.

O ultimă ediție separată a apărut în 1879 la Focșani sub titlul „Fragment istoric al Moldo-Românilor [de] Campoducele Arbore. Cronograph prescris dupe autor, de Hurul mare cancelar al ducelui Dragoș”. În descrierea documentului se menționează că el ar fi fost tradus în Moldova de Petru Clănău, mare spătar sub Ștefan cel Mare, în târgul Vaslui, la anul 7003 august 13 (?). „Apoi dupe ce au fost întru căt-va prefăcut în limba modernă de philologul român Spătarul George Săulescu, s'a imprimat în fine pentru prima oară prin îngrijirea Logofătului Costake Boldur, într'un almanach pe 1857, al repausatului de eternă memorie G. Asaki.”

Alte reproduceri integrale sau parțiale ale cronicii au apărut inserate în cadrul unor publicații ulterioare. În 1885, Grigore Tocilescu a reprodus întregul document cu alfabet chirilic în articolul său „Izvodul Spătarului Clănău” din seria de „Studii critice asupra cronicelor române” publicate în Revista pentru istorie, archeologie și filologie din București. Textul este însoțit de facsimilul litografiat al manuscrisului, preluat din ediția din 1856 a lui Asachi pentru compararea cu alte documente autentice din epocă.Grigore Tocilescu, „Studii critice asupra cronicelor române (II). Izvodul Spătarului Clănău”, în Revista pentru istorie, archeologie și filologie, II (1885), pp. 464-500. În 1887, Simeon Mangiuca a publicat o traducere în limba germană a cronicii în cadrul unui articol apărut în Romänische Revue din Reșița.Simeon Mangiuca, „Die Chronik des Huru und die grosse Militärische Expedition in die Moldau des ungarischen Königs Ladislaus Cumanus ad reducendos Cumanos fugitivos”, in Romänische Revue, V-VI, III (1887), pp. 241-255.

Conținut Documentul pretindea a fi versiunea unui text din secolul al XIII-lea, bazându-se pe informații consemnate inițial de un anume „campodux Arbore” și editate în limba latină medievală de Huru, înfățișat drept cancelar al fondatorului Moldove, voievodul Dragoș (care, conform textului, ar fi domnit între anii 1270-1280). Versiunea finală se pretindea a fi o traducere a cronicii lui Huru în limba română prin intervenția spătarului Clănău, un membru al curții lui Ștefan cel Mare, de la sfârșitul secolului al XV-lea. Conform epilogului redactat de acesta din urmă, căpeteniile de oști ale lui Ștefan cel Mare ar fi descoperit cronica lui Huru la Liov, pe atunci parte a Poloniei jagellone, „la curtea unui mare boier leșesc Vișnovski”, în timpul expediției de jaf din Podolia și Galiția de după bătălia de la Codrii Cosminului.

Bogdan Petriceicu Hasdeu a relatat episodul cu reținere în Ioan Vodă cel Cumplit (1865): „Apoi Ștefan cel Mare, în războiul său cu polonii, ajunse cu fier și sabie până sub murii acestei capitale, pustiind într-un mod înfricoșat toate satele dimpregiur și chiar mahalalele, și se zice noi nu ne pronunțăm se zice că în jaful palatului unui magnat galițian ar fi găsit acolo cea mai veche cronică moldovenească, descoperită zice-se în anii trecuți sub numele de Cronica lui Huru.”Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit. După el... (27)

Rezumat Cronica începe prin a sublinia continuitatea dintre coloniștii romani din regiune și locuitorii Moldovei: în 274, când împăratul Aurelian a ordonat trupelor sale să se retragă din zonele de la nord de Dunăre, coloniștii s-au adunat la Iași și au votat să rămână pe poziții și să reziste intruziunilor popoarelor migratoare. Prin urmare, au decis să se organizeze ca o republică federală care se întindea de la Carpați la vest până la Nistru la est. thumb|right|220 px|Figuri de daci din imaginarul istoric al epocii (gravură a lui Michel-François Dandré-Bardon după Columna lui Traian, 1774) Din punct de vedere administrativ, țara a fost împărțită în trei regiuni („giudețe”) delimitate de marile râuri: una de la munți până la Siret cu capitala la Roman, alta de la Siret până la Prut, cu capitala la Bârlad și a treia de la Prut până la Nistru cu capitala la Lăpușna. În aceste orașe își avea reședința câte un mare jude, administratorul civil și judecătorul regiunii respective, asistat de doisprezece consilieri numiți „pretorieni”. În fruntea întregii acestei ierarhii era un senat compus din funcționarii înalți superiori numiți „kokii veachi”.

Existau două feluri de armată. Armata permanentă și salariată își avea garnizoanele în cetăți și orașe. O a doua armată, un fel de gardă civică, era compusă din locuitorii satelor, sub comanda moșnenilor. Locuitorii anumitor orașe erau scutiți de dări și făceau serviciul militar fără soldă.

Sunt descrise cu lux de amănunte însemnele tuturor dregătoriilor, veșmintele purtate, culoarea togilor, a căptușelilor, a șireturilor și a nasturilor pentru fiecare categorie. După o întrerupere a descrierii, cronica este reluată cu lista dregătoriilor dintr-un moment istoric a cărei dată nu se poate preciza.