În medicină, sănătate publică și biologie, transmiterea este procesul prin care un agent patogen ce provoacă o boală transmisibilă este transferat de la o gazdă infectată, fie individ sau grup, către un alt individ sau grup, indiferent dacă acesta a fost anterior infectat.
Termenul se referă în mod specific la transmiterea directă a microorganismelor de la un individ la altul prin unul sau mai multe dintre următoarele mecanisme:
Transmitere aerogenă – particule foarte mici, uscate sau umede, care rămân suspendate în aer pentru perioade îndelungate, permițând contaminarea chiar și după plecarea gazdei, în absența contactului direct. Dimensiunea particulelor este mai mică de 5 μm. Transmitere prin picături – particule mici, de obicei umede, care rămân în aer pentru o perioadă scurtă și necesită, de regulă, proximitatea față de gazdă pentru a determina contaminarea. Dimensiunea particulelor este mai mare de 5 μm. Contact direct – atingerea unei persoane infectate, inclusiv prin contact sexual. Contact indirect – atingerea unei suprafețe sau a unui obiect contaminat, denumit fomit (un obiect inanimat care poate transmite agenți patogeni), inclusiv solul contaminat. Transmitere fecal-orală – de obicei cauzată de igienă deficitară, prin mâini murdare, alimente sau surse de apă contaminate. Aceasta este o cale frecventă de transmitere în pediatrie, medicina veterinară și în țările în curs de dezvoltare. Transmitere prin sânge sau produse din sânge – prin utilizarea de ace hipodermice contaminate sau prin transfuzii de sânge.
Transmiterea poate fi, de asemenea, indirectă, prin intermediul unui organism viu, fie un vector (de exemplu, un țânțar sau o muscă), fie o gazdă intermediară (de exemplu, o tenie la porci care poate fi transmisă la oameni prin consumul de carne de porc insuficient gătită). Transmiterea indirectă este frecvent asociată cu zoonoze (boli transmise de la animale la oameni, precum rabia sau gripa aviară) sau cu agenți patogeni de dimensiuni mai mari, precum macroparaziții (cum ar fi limbricii sau teniile), care au cicluri de viață complexe.
Transmiterea poate fi autotonă (între două persoane aflate în aceeași zonă geografică) sau poate implica deplasarea microorganismului ori a gazdelor infectate.
Organizația Mondială a Sănătății a adoptat în 2024 o terminologie standardizată referitoare la modurile de transmitere ale agenților patogeni respiratori, aliniindu-se la principiile fizicii particulelor pentru a reduce ambiguitatea și a facilita coordonarea în politicile globale de sănătate publică. Acești termeni includ: transmitere aerogenă, inhalare, depunere directă și contact. Cu toate acestea, acești termeni nu au fost încă implementați în politici, inclusiv în strategiile de control al infecțiilor, în acordurile pandemice sau în Regulamentul Sanitar Internațional actualizat.
Definiție și termeni aferenți Un agent patogen al unei boli infecțioase poate fi transmis în două moduri: prin transmitere orizontală, de la un individ la altul din aceeași generație (persoane din aceeași grupă de vârstă), prin contact direct (prin lingere, atingere sau mușcătură) sau indirect, prin aerosoli sau picături respiratorii – produse prin tuse sau strănut – sau prin intermediul vectorilor sau fomitilor (care facilitează transmiterea agentului patogen fără contact fizic direct). Transmiterea poate avea loc și pe cale verticală, când agentul patogen este transmis de la părinte la descendenți, în special în perioada prenatală sau perinatală.
Termenul infectivitate se referă la capacitatea unui microorganism de a pătrunde, supraviețui și de a se înmulți în organismul gazdă, în timp ce contagiozitatea unui agent patogen descrie ușurința cu care acesta se transmite de la o gazdă la alta, în special în cazul transmiterii interumane. Transmiterea agenților patogeni poate avea loc prin contact direct, consumul de alimente sau apă contaminate, expunerea la fluide biologice (precum sânge, salivă, secreții respiratorii sau alte lichide corporale), contact cu obiecte contaminate, inhalarea de aerosoli sau prin vectori biologici, cum ar fi țânțarii, căpușele sau puricii.
Transmisibilitatea reprezintă probabilitatea de transmitere a unei infecții în urma unui contact între o gazdă infectată și o persoană susceptibilă.
Transmiterea comunitară se referă la situațiile în care sursa infecției nu este cunoscută sau nu poate fi stabilită o legătură epidemiologică clară între pacienți și alte persoane. Acest termen reflectă dificultatea în stabilirea traseului epidemiologic al bolii în comunitate, dincolo de cazurile confirmate.
Transmiterea locală înseamnă că sursa infecției a fost identificată în zona geografică de raportare (de exemplu, într-o țară, regiune sau oraș).
Căile de transmitere Calea de transmitere este importantă pentru epidemiologi, deoarece tiparele de contact variază între diferite populații și grupuri de populații, în funcție de caracteristici socio-economice, culturale și alți factori. De exemplu, igiena personală și alimentară precară din cauza lipsei unei surse de apă potabilă poate duce la o transmitere crescută a bolilor pe cale fecal-orală, precum holera. Diferențele în incidența acestor boli între diverse grupuri pot, de asemenea, oferi indicii despre căile de transmitere ale bolii. De exemplu, dacă se observă că poliomielita este mai frecventă în orașele din țările cu infrastructură sanitară precară, comparativ cu orașele cu infrastructură sanitară corespunzătoare, se poate formula ipoteza că poliomielita se răspândește pe cale fecal-orală. Două căi principale de transmitere aerogenă sunt considerate: infecțiile transmise prin aerosoli și infecțiile prin picături respiratorii.
Infecții transmise prin aerosoli Transmiterea prin aerosoli se referă la agenții patogeni care se răspândesc prin nuclei de picături (reziduuri din picături evaporate) ce conțin microorganisme infecțioase. Aceste organisme pot supraviețui în afara gazdei și pot rămâne suspendate în aer pentru perioade îndelungate, uneori ore întregi, crescând riscul de expunere pe distanțe mai mari, chiar și peste 2 metri. Ele pot infecta alte persoane prin inhalare, afectând tractul respirator superior și inferior. Dimensiunea particulelor responsabile de infecțiile transmise prin aerosoli este de obicei mai mică de 5 μm.
Această formă de transmitere necesită măsuri stricte de izolare, cum ar fi sisteme de ventilație separate, utilizarea filtrelor HEPA sau camere cu presiune negativă, pentru a preveni contaminarea aerului. Radiațiile UV germicide pot fi, de asemenea, utilizate în unele unități sanitare pentru a reduce încărcătura virală din aer. În plus, anumite virusuri pot rămâne viabile în aerosoli timp de câteva ore, sporind riscul de expunere. Exemple de boli transmise prin aerosoli includ tuberculoza, varicela și rujeola.
Infecții prin picături respiratorii
alt=Droplet image captured under dark background on scattering illumination or tyndall effect|miniatura| Picăturile respiratorii se eliberează în timpul vorbirii, tusei sau strănutului. Transmiterea prin picături respiratorii are loc prin particule mai mari de 5 μm, generate prin tuse, strănut sau vorbire. Picăturile respiratorii pot infecta alte persoane atunci când ajung pe mucoasele ochilor, nasului sau gurii. Spre deosebire de aerosoli, picăturile respiratorii nu rămân suspendate în aer pentru perioade lungi și sunt de obicei dispersate pe distanțe scurte, în general până la 1-2 metri.
Transmiterea indirectă poate apărea și prin contactul cu suprafețe contaminate, urmat de atingerea feței. De asemenea, unele virusuri, precum SARS-CoV-2, pot fi transmise de persoane asimptomatice sau pre-simptomatice, ceea ce face controlul transmiterii mai dificil. În cazul unor virusuri, supraviețuirea pe suprafețe poate varia de la câteva ore până la câteva zile, în funcție de tipul suprafeței și condițiile de mediu.
Agenții patogeni transmiși prin picături respiratorii includ virusuri respiratorii virusul gripal, virusul paragripal, adenovirusurile, rinovirusurile, virusul sincițial respirator, metapneumovirusul uman, Bordetella pertussis, pneumococii, Streptococcus pyogenes, Corynebacterium diphtheriae (care provoacă difteria), virusul rubeolei și coronavirusurile. Răspândirea picăturilor respiratorii de la o persoană infectată poate fi redusă prin utilizarea unei măști chirurgicale sau a măștilor de protecție cu filtru, precum FFP2 sau FFP3.
Pentru a reduce riscul de transmitere a infecțiilor respiratorii, este esențială purtarea măștilor în medii aglomerate sau în spații închise cu ventilație slabă. Igiena mâinilor, prin spălare frecventă cu apă și săpun sau utilizarea dezinfectanților pe bază de alcool, contribuie la prevenirea transmiterii indirecte. Distanțarea fizică de cel puțin 1-2 metri în locurile publice ajută la reducerea expunerii la picături respiratorii, în timp ce ventilarea adecvată a încăperilor, fie prin deschiderea ferestrelor, fie prin utilizarea sistemelor de ventilație eficiente, diminuează concentrația de aerosoli. Curățarea și dezinfectarea regulată a suprafețelor frecvent atinse, cum ar fi mânerele ușilor, întrerupătoarele și mesele, reprezintă o altă măsură importantă de prevenire a transmiterii.
Aplicarea consecventă a acestor măsuri contribuie semnificativ la reducerea transmiterii infecțiilor.
Contact direct Contactul direct are loc prin contact tegumentar, sărut sau contact sexual. De asemenea, expunerea la sol sau vegetație care adăpostesc agenți patogeni infecțioși reprezintă o formă de contact direct. Deși transmiterea fecal-orală este, în general, considerată o cale indirectă, în anumite circumstanțe, contactul direct cu materii fecale poate duce la transmiterea agenților patogeni, mai ales în condiții de igienă deficitară.
Bolile transmise prin contact direct sunt denumite contagioase. Este important de menționat că contagios nu este sinonim cu infecțios; deși toate bolile contagioase sunt infecțioase, nu toate bolile infecțioase sunt contagioase. Aceste boli pot fi, de asemenea, transmise prin utilizarea în comun a unor obiecte personale, cum ar fi prosoape (mai ales dacă sunt folosite energic pe piele) sau articole de îmbrăcăminte aflate în contact direct cu tegumentul, cum ar fi șosetele, dacă nu sunt igienizate corespunzător între utilizări. Din acest motiv, bolile contagioase sunt frecvente în colectivități, precum școlile, unde prosoapele sunt împărțite, iar hainele pot fi schimbate accidental în vestiare.
Exemple de boli transmise prin contact direct includ tinea pedis (piciorul atletului), impetigo, sifilisul, verucile cutanate și conjunctivita.
Exemple de boli transmise prin contact direct includ tinea pedis (piciorul atletului), impetigo, sifilisul, verucile cutanate și conjunctivita.
Contact sexual Contactul sexual este o cale comună de transmitere a infecțiilor, acestea putând fi transmise prin sex vaginal, anal și, mai rar, prin contact oral-genital. În cazuri izolate, infecțiile pot fi transmise și prin sex manual. Agenții patogeni se pot transmite fie prin contact direct între tegumente sau mucoase în timpul actului sexual (calea predominantă pentru infecțiile bacteriene și cele care provoacă leziuni cutanate), fie prin secreții biologice, precum material seminal sau secreții vaginale, care conțin agenți patogeni și pătrund în circulația sanguină prin microleziuni ale penisului, vaginului sau rectului.
Sexul anal prezintă un risc mai mare de transmitere a infecțiilor din cauza sensibilității mucoasei rectale, care este mai susceptibilă la fisuri comparativ cu vaginul, acesta având o elasticitate mai mare. Cuplurile sero-discordante (în care unul dintre parteneri este HIV pozitiv, iar celălalt negativ) pot reduce riscul de transmitere prin utilizarea profilaxiei pre-expunere (PrEP) sau prin tratament antiretroviral eficient, care poate reduce încărcătura virală până la niveluri nedetectabile.