Rapsodia albastră (în ) este o compoziție muzicală din 1924 pentru pian solo și orchestră de jazz, compusă de George Gershwin. Comandată de dirijorul Paul Whiteman, lucrarea combină elemente de muzică clasică cu note influențate de jazz, și a fost prezentată în premieră într-un concert intitulat „An Experiment in Modern Music” pe 12 februarie 1924, la Aeolian Hall, New York City. Orchestra lui Whiteman a interpretat rapsodia, cu Gershwin la pian. Aranjorul lui Whiteman, Ferde Grofé, a orchestrat rapsodia de mai multe ori, inclusiv partitura originală din 1924, partitura pentru orchestra de fosă din 1926, și partitura simfonică din 1942.

Rapsodia albastră este una dintre cele mai cunoscute creații ale lui Gershwin, și o compoziție-cheie care a definit epoca jazzului. Piesa lui Gershwin a inaugurat o nouă eră în istoria muzicală a Statelor Unite, i-a consolidat reputația de compozitor eminent, și a devenit una dintre cele mai populare lucrări de concert. În revista American Heritage, Frederic D. Schwarz afirmă că faimosul glissando de clarinet din deschidere a devenit la fel de ușor de recunoscut pentru publicul pasionat ca și deschiderea Simfoniei a V-a de Beethoven.

Structură și compoziție

Ca un concert de jazz, Rapsodia albastră este scris pentru pian solo cu orchestră. O rapsodie se diferențiază de un concert prin faptul că prezintă o singură mișcare extinsă, în loc de mișcări separate. Rapsodiile încorporează adesea pasaje de natură improvizatorică — deși sunt notate într-o partitură — și au o formă neregulată, cu contraste pronunțate și exuberanță emoțională. Muzica variază de la soli de pian, intens ritmici, la secțiuni lente, ample, și bogat orchestrate. Prin urmare, Rapsodia „poate fi privită ca o fantezie, fără o fidelitate strictă față de formă”.

Deschiderea Rapsodiei albastre este scrisă sub forma unui tril de clarinet urmat de 17 note legato într-o scară diatonică. În timpul unei repetiții, clarinetistul virtuoz al lui Whiteman, Ross Gorman, a interpretat porțiunea superioară a scalei ca un glissando captivant, asemănător trombonului. Gershwin a auzit acest lucru și a insistat ca efectul să fie repetat în cadrul reprezentației. Efectul este obținut prin utilizarea mușchilor limbii și gâtului pentru a modifica rezonanța cavității bucale, controlând astfel continuu înălțimea sunetului. Mulți clarinetiști deschid treptat găurile de sunet ale mâinii stângi pe instrument în timpul pasajului, de la ultimul Fa de concert până la Si♭ de concert superior. Acest efect a devenit acum o practică standard în interpretarea lucrării.

Rapsodia albastră combină ingeniozitatea ritmică cu inspirația melodică, evidențiind talentul lui Gershwin de a crea o lucrare cu o structură armonică și melodică vastă și coerentă. Lucrarea se remarcă prin legătura strânsă dintre motivele sale, majoritatea fiind introduse încă din primele 14 măsuri. Muzicologul David Schiff a identificat cinci teme principale, la care se adaugă un al șaselea „tag”. Două dintre aceste teme apar în primele 14 măsuri, iar tag-ul își face apariția în măsura 19. Două dintre celelalte trei teme sunt ritmic legate de prima temă din măsura 2, cunoscută uneori sub numele de „tema glissando” — după faimosul glissando de început din solo-ul de clarinet — sau „tema ritornello”. Tema rămasă, denumită „tema trenului”, apare pentru prima dată la repetiția 9, după materialul introductiv. Toate aceste teme se bazează pe scara blues, caracterizată prin a șaptea coborâtă și alternanța dintre terțe mari și minore. Fiecare temă este prezentată atât în orchestrare completă, cât și ca solo de pian, existând diferențe remarcabile în maniera de interpretare a fiecăreia.

Structura armonică a rapsodiei este dificil de analizat. Lucrarea începe și se încheie în Si♭ major, dar se modulează spre direcția sub-dominantă, și revine brusc la Si♭ major la final.

Premiera Rapsodia albastră a avut premiera într-o după-amiază înzăpezită de marți, pe 12 februarie 1924, la Aeolian Hall, Manhattan. Intitulat „An Experiment in Modern Music” (Un experiment în muzica modernă), concertul mult așteptat susținut de Paul Whiteman și orchestra sa, Palais Royal Orchestra, a atras o sală plină. Publicul entuziast era format din „artiști de vodevil, manageri de concerte veniți să vadă noutatea, artiști din Tin Pan Alley, compozitori, vedete ale simfoniei și operei, tinere flapper, devoratori de prăjituri, toți amestecați la întâmplare”. Au fost prezente o serie de personalități influente ale epocii, printre care Carl Van Vechten, Marguerite d'Alvarez, Victor Herbert, Walter Damrosch și Willie „Leul” Smith.

Recepție Spre deosebire de primirea călduroasă din partea publicului concertului, criticii muzicali au acordat rapsodiei recenzii mixte. Samuel Chotzinoff, critic muzical al New York World, a recunoscut că compoziția lui Gershwin „a transformat jazzul într-o femeie cinstită”, în timp ce Henrietta Strauss de la The Nation a opinat că Gershwin „a adăugat un nou capitol istoriei noastre muzicale”. Olin Downes, în recenzia concertului din The New York Times, a apreciat rapsodia ca fiind o „formă extrem de originală”, iar compozitorul ca fiind „un nou talent care își găsește vocea”.

Cu toate acestea, alți critici au fost mai puțin pozitivi. Pitts Sanborn a declarat că rapsodia „începe cu o temă promițătoare, bine exprimată”, dar „cât de curând se transformă într-o succesiune de pasaje goale și repetiții fără sens”. O serie de recenzii au fost deosebit de negative. Lawrence Gilman, un entuziast al lui Richard Wagner care avea să scrie mai târziu o recenzie devastatoare a operei Porgy and Bess a lui Gershwin, a criticat dur rapsodia, calificând-o drept „derivată”, „banală” și „inexpresivă” într-o recenzie publicată în New-York Tribune pe 13 februarie 1924.

În general, criticii muzicali profesioniști au criticat în mod repetat piesa lui Gershwin ca fiind, în esență, fără formă, și au afirmat că autorul a lipit la întâmplare segmente melodice între ele.

Moștenire

Deși Rapsodia lui Gershwin „nu este în niciun caz un exemplu definitoriu al jazzului” din era omonimă, istorici ai muzicii precum James Ciment și Floyd Levin au convenit în mod similar că aceasta este compoziția-cheie care sintetizează spiritul epocii.

Încă din 1927, scriitorul F. Scott Fitzgerald era de părere că Rapsodia albastră idealiza spiritul tineresc al anilor jazzului. În deceniile următoare, atât perioada respectivă, cât și operele literare ale lui Fitzgerald au fost adesea asociate cultural de critici și cercetători cu compoziția lui Gershwin. În 1941, istoricul Peter Quennell a opinat că romanul lui Fitzgerald, Marele Gatsby, întruchipa „tristețea și veselia distantă a unei melodii de Gershwin”. În consecință, regizorul Baz Luhrmann a folosit rapsodia ca laitmotiv dramatic pentru personajul Jay Gatsby în filmul său din 2013, o adaptare cinematografică a romanului lui Fitzgerald din 1925.

Diversi scriitori, precum dramaturgul și jurnalistul american Terry Teachout, l-au comparat pe Gershwin însuși cu personajul Gatsby datorită încercării sale de a transcende originea sa din clasa inferioară, succesului său fulminant și morții sale premature, în jurul vârstei de treizeci de ani.

Rapsodia albastră a fost apreciată ca un portret muzical al New York-ului de la începutul secolului XX. Criticul cultural Darryn King a scris în The Wall Street Journal că „fuziunea dintre jazz și tradițiile clasice realizată de Gershwin surprinde amestecul cultural înfloritor al New York-ului din epoca jazzului”.

Montajul de deschidere al filmului Manhattan (1979) al lui Woody Allen prezintă o interpretare a lui Zubin Mehta în care scene tipice din New York sunt acompaniate de muzica celebrului concert de jazz al lui Gershwin. Douăzeci de ani mai târziu, compoziția este folosită de Walt Disney Pictures pentru segmentul dedicat New York-ului din filmul de animație Fantasia 2000 (1999).

Note

Surse

Legături externe

Gershwin's Original Manuscript for Rhapsody in Blue la Library of Congress

Categorie:1924 în muzică Categorie:Compoziții de George Gershwin Categorie:Cultura în orașul New York