Disidența sub Nicolae Ceaușescu desemnează formele de exprimare a dezacordului față de politicile guvernamentale ale Republicii Socialiste România în timpul regimului totalitar condus de Nicolae Ceaușescu, în special după adoptarea Tezele din iulie din 1971.
Din cauza rolului extins al poliției politice a regimului (Securitatea) și a sistemului de sancțiuni represive, deschisă a fost relativ rară. Cu toate acestea, au existat mai multe forme de opoziție individuală și colectivă. Printre actele notabile de disidență se numără scrisorile adresate lui Ceaușescu de către Paul Goma în 1977, fondarea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), un sindicat independent al muncitorilor, în 1979, precum și o serie de conflicte de muncă, între care se remarcă Greva minerilor din Valea Jiului din 1977 și Revolta de la Brașov din 1987.
Disidența manifestată în interiorul Partidului Comunist Român a devenit vizibilă public pentru prima dată prin intervenția lui Constantin Pârvulescu, membru veteran al partidului, care, în 1979, în cadrul celui de-al XII-lea Congres al PCR, l-a acuzat pe Nicolae Ceaușescu că subordonează interesele partidului intereselor personale. Ca urmare, Pârvulescu a fost exclus din partid. În 1989, acesta a semnat, alături de alți cinci foști lideri comuniști, Scrisoarea celor șase, o scrisoare deschisă formulată dintr-o perspectivă comunistă reformistă, critică față de conducerea lui Ceaușescu.
Revoluția Română din cadrul evenimentelor din decembrie 1989 a debutat ca un act de disidență locală, generat de solidarizarea populației cu pastorul reformat maghiar László Tőkés, care urma să fie evacuat din locuința sa ca urmare a pozițiilor sale critice față de regim.
Contracultura anilor 1960
Începând cu mijlocul anilor 1960, în România s-a dezvoltat o formă de contracultură în rândul tinerilor și al studenților. Deși aceasta împărtășea anumite elemente estetice ale contraculturii occidentale a anilor 1960 (precum moda hippie sau rock and roll-ul) și o atitudine general antiautoritară, din punct de vedere ideologic nu era integrată în mișcarea contraculturală globală.Fichter, p. 567
Contracultura românească utiliza frecvent o retorică naționalistă și, spre deosebire de omoloagele sale din Occident sau din Iugoslavia, care îmbrățișau ideile „Noii Stângi” și războiului din Vietnam, manifesta în România o atitudine față de socialism, chiar dacă unele poziții pot fi descrise drept socialism liberal.Fichter, p. 574 Deși participanții erau informați despre mișcările occidentale, aceștia nu le-au împărtășit obiectivele și nu au manifestat interes pentru declararea unei solidarități politice explicite.Fichter, p. 568
O comunitate disidentă relativ coerentă s-a conturat pe măsură ce România a traversat o perioadă de liberalizare limitată, care a permis un grad sporit de libertate de exprimare. Literatura, filmul, teatrul, muzica și filosofia cu caracter nonconformist au cunoscut o dezvoltare vizibilă, tinerii intelectuali contestând abuzurile din prima etapă a României Socialiste și solicitând extinderea libertății de gândire și exprimare, precum și îmbunătățirea nivelului de trai.Fichter, p. 568 În același timp, contracultura a susținut anumite obiective promovate de autorități, precum reformele interne și afirmarea independenței față de Uniunea Sovietică.Fichter, p. 578
Declinul culturii protestului asociate contraculturii a început în decembrie 1968, când un grup de câteva sute de studenți protestatari a fost dispersat violent de poliție, iar liderii acestuia au fost arestați.Fichter, p. 567 În 1969, Nicolae Ceaușescu a avertizat public împotriva oricăror poziții artistice și politice ostile regimului, iar în anul următor asemenea manifestări contraculturale au fost interzise în mod explicit. În 1971, prin adoptarea Tezele din iulie, a fost inițiată o „mini-Revoluție Culturală”, care impunea un conformism ideologic strict.Fichter, p. 578–579
Partidul Comunist Român a consolidat controlul asupra mediilor de film, teatru și literatură, impunând respectarea normelor realismului socialist. Deși aceste măsuri nu au dus la dispariția completă a contraculturii, ele i-au redus considerabil vizibilitatea și influența. Criticii regimului au fost supuși unor forme constante de hărțuire, excluși din partid, privați de locurile de muncă sau constrânși să emigreze.Fichter, p. 579 Unii artiști și intelectuali, precum Cornel Chiriac, au ales exilul în Europa de Vest, în timp ce alții, precum Adrian Păunescu — criticat în 1972 pentru activități considerate subversive și pentru plângerile privind cenzura — au ajuns ulterior să colaboreze cu aparatul de propagandă al regimului.Fichter, p. 579
Scrisorile lui Goma din 1977
Paul Goma, scriitor născut în Basarabia, a reprezentat prima contestare publică de amploare a regimului Ceaușescu din interiorul României Socialiste în primăvara anului 1977.Deletant, p. 235 Goma se remarcase anterior ca un critic al autorităților comuniste: în 1956, a citit în mediul universitar un capitol dintr-un roman care descria o mișcare studențească inspirată de Revoluția Ungară din 1956.Deletant, p. 236 Ulterior, în 1968, manuscrisul romanului său Obstinato a fost respins de cenzură, la fel ca și romanul Gherla; ambele lucrări au fost publicate ulterior în traduceri franceză și germană.
Frustrat de interzicerea constantă a scrierilor sale și inspirat de mișcarea cehoslovacă Carta 77, Goma i-a adresat o scrisoare de solidaritate scriitorului Pavel Kohout. Întrucât a găsit puțini susținători dispuși să o semneze, Goma i-a adresat ironic o invitație lui Nicolae Ceaușescu de a semna documentul. În scrisoarea trimisă acestuia, Goma afirma că nu reușește să adune semnături din cauza fricii generalizate față de Securitate și că singurii doi români care nu se tem de aceasta ar fi el și Ceaușescu.Deletant, p. 238
În pofida presiunilor exercitate de Securitate, scrisoarea inițiată de Goma a fost semnată de peste 200 de persoane, printre care psihiatrul Ion Vianu și criticul literar Ion Negoițescu. Regimul a reacționat printr-o condamnare publică, Ceaușescu denunțând semnatarii drept „trădători ai țării”.Deletant, p. 239 După ce Goma i-a adresat o scrisoare suplimentară, formulată într-un ton mai radical, autoritățile au dispus excluderea sa din Uniunea Scriitorilor, arestarea sa temporară și declanșarea unei campanii de denigrare în presa controlată de stat, inclusiv în reviste precum Săptămâna, Luceafărul și Contemporanul.Deletant, p. 241
Ca urmare a presiunilor exercitate de opinia publică internațională, Goma a fost eliberat, iar în noiembrie 1977 a părăsit România, stabilindu-se în exil în Franța.Deletant, p. 242
Din exil, Goma a continuat să critice regimul Ceaușescu. În 1982, autoritățile române au ordonat unui agent al serviciilor secrete, Matei Pavel Haiducu, să-l asasineze pe Goma, împreună cu un alt disident, Virgil Tănase, prin injectarea unei substanțe toxice care ar fi provocat stop cardiac. Haiducu a refuzat însă să ducă la îndeplinire ordinul și a trecut de partea autorităților franceze, dejucând tentativa.Deletant, p. 242
Litigii de muncă
Greva minerilor din Valea Jiului din 1977
La doar câteva luni după scrisorile lui Paul Goma, în august 1977, a avut loc prima grevă majoră din România comunistă. Cauza imediată a conflictului a fost noua legislație adoptată în iulie 1977, care elimina pensiile de invaliditate pentru mineri și majora vârsta de pensionare de la 50 la 53 de ani.Deletant, p. 243 Ca reacție, Nicolae Ceaușescu a format o comisie condusă de Ilie Verdeț pentru a negocia cu minerii la Lupeni; membrii comisiei au fost însă reținuți temporar de greviști, care au cerut prezența directă a lui Ceaușescu.Deletant, p. 244
Ceaușescu a sosit la Lupeni în aceeași zi și, confruntat cu mulțimea, a acceptat public mai multe revendicări: introducerea unei zile de muncă de șase ore în întreaga Vale a Jiului, construirea de fabrici care să ofere locuri de muncă pentru soțiile și fiicele minerilor și promisiunea că organizatorii grevei nu vor fi sancționați. După aceste angajamente, minerii s-au dispersat și au reluat lucrul.Deletant, p. 245
În lunile următoare, majoritatea promisiunilor nu au fost respectate. Securitatea a declanșat anchete ample și o campanie de represiune: aproximativ 4.000 de mineri au fost relocați forțat în alte zone miniere, iar alții au fost arestați.Deletant, p. 245 Concesiile privind reducerea programului de lucru și vârsta de pensionare nu au fost aplicate; singura promisiune parțial respectată a fost crearea de locuri de muncă pentru membrii familiilor minerilor.Deletant, p. 246 Pe întreaga durată a evenimentelor, presa a păstrat un total asupra grevei.
Uniunea Liberă a Muncii din România, 1979
În martie 1979, un grup de 15 muncitori de la șantierele navale din Turnu Severin, sprijiniți de directorul general Ionel Cană, au fondat un sindicat independent, cunoscut sub numele de Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR). Declarația de constituire a fost difuzată de Radio Europa Liberă la 4 martie 1979 și a atras rapid peste 2.400 de semnături din întreaga țară.Deletant, p. 247 Inițiativa a beneficiat de sprijinul public al lui Paul Goma și al preotului ortodox disident Gheorghe Calciu-Dumitreasa.
Manifestul SLOMR solicita legalizarea sindicatelor independente și garantarea libertății de asociere. După arestarea mai multor membri, inclusiv a lui Cană și a economistului Gheorghe Broșoveanu, organizația a reacționat printr-o scrisoare deschisă de protest. Succesorul la conducerea sindicatului a fost ulterior condamnat la 18 luni de închisoare sub acuzația de „transmitere de secrete de stat către Amnesty International”.Deletant, p. 247
Greve în timpul austerității din anii 1980
În anii 1980, regimul Ceaușescu a introdus măsuri severe de austeritate pentru reducerea importurilor și rambursarea datoriilor externe contractate de la bănci occidentale. Alimentele și energia au fost raționalizate, iar salariile reale au scăzut semnificativ.Deletant, p. 248
În septembrie 1983, minerii din șapte exploatări metalifere din Maramureș au declanșat o grevă împotriva reducerilor salariale; protestul a fost rapid înăbușit de Securitate.Deletant, p. 248 Alte conflicte de muncă au avut loc la Uzina de Utilaje Grele și la Uzina de Instalații Frigorifice din Cluj-Napoca, precum și la fabrica de sticlă din Turda în noiembrie 1984, în urma reducerii rațiilor de pâine și a sancțiunilor salariale pentru neîndeplinirea planurilor de producție. În mod similar cu Valea Jiului, autoritățile au promis concesii, iar Securitatea a declanșat anchete și relocări forțate ale muncitorilor implicați.Deletant, p. 249
La 16 februarie 1987, aproximativ o mie de angajați ai fabricii de material rulant Nicolina din Iași au protestat împotriva reducerilor salariale; circa 150 de muncitori au fost concediați.
Greva de la Brașov din 1987
La 15 noiembrie 1987, câteva mii de muncitori de la uzina Steagul Roșu din Brașov s-au adunat pentru a participa la alegerile locale, dar au mărșăluit spre centrul orașului, unde se afla sediul local al PCR, scandând lozinci antiregim și cântând „Deșteaptă-te, române!”. Lor li s-au alăturat muncitori de la uzina de tractoare și locuitori ai orașului.Deletant, p. 252
Protestul a avut loc la cinci zile după intrarea în vigoare a unui decret privind reducerea încălzirii locuințelor private și după o a doua lună consecutivă de diminuări salariale cauzate de neîndeplinirea planurilor de producție, pe fondul penuriei de materii prime, al lipsei comenzilor comerciale și al penuriei alimentare.Deletant, p. 252
Conducerea locală de partid a părăsit clădirea prin intrările secundare, în timp ce manifestanții au devastat sediul PCR și clădirea Consiliului Popular, distrugând mobilier, documente și simboluri ale regimului, care au fost ulterior incendiate.Deletant, p. 250Deletant, p. 251