miniatura|Bolul reflecțiilor, Iran, începutul secolului al XIII-lea. Muzeul Brooklyn . miniatura|Locuri principale numite în legătură cu ceramica islamică. Ceramica islamică a ocupat o poziție geografică între ceramica chineză și ceramica Imperiului Bizantin și a Europei. În cea mai mare parte a istoriei, acest tip de ceramică a avut mari realizări și influențe estetice, influențând Bizanțul și Europa. Utilizarea vaselor de băut și mâncat din aur și argint, un ideal în Roma și Persia antice, precum și în societățile creștine medievale, este interzisă de Hadis, rezultatul fiind că ceramica și sticla au fost folosite pentru veselă de către elitele musulmane, deoarece ceramica (și, mai rar, sticla) exista și în China, dar era mult mai rară în Europa și în Bizanț. În același mod, restricțiile islamice au descurajat foarte mult pictura murală figurativă, încurajând utilizarea arhitecturală a tiparelor de faianță decorativă, adesea cu modele geometrice, care sunt specialitatea distinctivă și totodată originală a ceramicii islamice. miniatura|Ceașcă cu buchet stilizat, secolul al IX-lea, Irak. Ceramică de lut, decor policrom cu luciu pe glazură opacifiată. Paris, Muzeul Luvru, OA 7479. Era ceramicii islamice a început în jurul anului 622. Din 633, armatele musulmane s-au deplasat rapid spre Persia, Bizanț, Mesopotamia, Anatolia, Egipt și, mai târziu, spre al-Andalus. Istoria timpurie a ceramicii islamice rămâne oarecum obscură și speculativă, deoarece au supraviețuit puține dovezi. În afară de plăcile care au scăpat distrugerii datorită utilizării lor în decorarea arhitecturală a clădirilor și moscheilor, o mare parte din ceramica medievală timpurie a dispărut.
Lumea musulmană a moștenit industrii importante ale olăritului din Mesopotamia, Persia, Egipt, Africa de Nord și, mai târziu, din alte regiuni. Într-adevăr, ceramica glazurată își are originile în Egipt, unde a fost introdusă pentru prima dată în mileniul al IV-lea î.Hr. Cu toate acestea, majoritatea acestor tradiții au folosit intens decorațiunile figurative, care au fost reduse considerabil, deși nu eliminate complet, sub Islam. În schimb, ceramica islamică a dezvoltat decorațiunile geometrice și vegetale la un nivel foarte înalt și a folosit tiparele decorative formate din mai multe plăci mai mult decât orice altă cultură anterioară.
Evul Mediu Timpuriu (622–1200) miniatura|Baldosă din ceramică lustradă, datată din 862, fabricată în Mesopotamia în perioada abasidă. Decorată cu frunziș și hașuri, a făcut parte dintr-un grup de baldose din ceramică cu reflexii metalice care împodobesc partea superioară a mihrabului din Gran Mezquita de Kairuán, în Tunisia. miniatura|Bol din ceramică decorat cu slip sub o glazură transparentă, Gorgan, secolul al IX-lea d.Hr., perioada islamică timpurie, Muzeul Național al Iranului miniatura|„Oală de gătit”, Siria, secolul al X-lea, ceramică neglazurată, decor champlevé, Paris, Luvru MAO 279 Un stil musulman distinct în practica olăritului nu a fost ferm stabilit până în secolul al IX-lea în Irak (fosta Mesopotamia), Siria și Persia. În această perioadă, piesele ceramice foloseau în principal glazură albă de staniu. Informațiile despre perioadele anterioare sunt foarte limitate. Acest lucru se datorează în mare parte lipsei de exemplare supraviețuitoare în stare bună, ceea ce limitează, de asemenea, interesul pentru studiul ceramicii din aceste perioade. Săpăturile arheologice efectuate în Iordania au descoperit doar câteva exemple din perioada omeiadă, în mare parte vase neglazurate din Khirbat Al-Mafjar din Palestina. În Orient, dovezile arată că un centru de producție a fost înființat în Samarkand sub dinastia samanidă, care a condus această regiune și părți ale Persiei între 874 și 999 d.Hr. Cea mai apreciată tehnică a acestui centru este utilizarea caligrafiei în decorarea vaselor. Ceramica est-persană din secolele al IX-lea până în al XI-lea, decorată doar cu inscripții extrem de stilizate, numită „ceramică epigrafică”, a fost descrisă ca fiind „probabil cea mai rafinată și sensibilă dintre toate ceramicele persane”.
Influența chineză În timpul dinastiei Abbaside, producția de olărit a câștigat avânt, folosind în mare parte glazuri de staniu, mai ales sub formă de glazură albă opacă. Unii istorici, precum Arthur Lane, atribuie ascensiunea acestei industrii influenței chineze. Dovezile din manuscrisele musulmane, cum ar fi Akhbar al-Sin wa al-Hind (circa 851) și Cartea Drumurilor și Provinciilor a lui Ibn Kurdadhbih (846-885), sugerează că comerțul cu China era ferm stabilit. Lane a făcut referire și la pasajul dintr-o lucrare scrisă de Muhammad ibn al-Husayn al-Baihaki (circa 1059), în care acesta afirma că guvernatorul Khurasanului, 'Ali ibn 'Isa, i-a trimis cadou califului Harun al-Rashid (786-809) „douăzeci de piese de porțelan imperial chinezesc (Chini faghfuri), asemenea unora care nu se mai văzuseră niciodată la curtea unui calif, pe lângă alte 2.000 de piese de porțelan”. miniatura|Farfurie cu dragon. Persia, secolul al XVII-lea, inspirată de porțelanul albastru și alb chinezesc din secolul al XV-lea Conform lui Lane, influența ceramicii chineze a progresat în trei faze principale. Primul contact cu China a avut loc în 751, când arabii i-au învins pe chinezi în bătălia de la Talas. S-a susținut că olarii și producătorii de hârtie chinezi închiși i-ar fi putut învăța pe musulmani arta olăritului și a fabricării hârtiei. În anii 800, gresia și porțelanul chinezesc au ajuns la Abbaside. A doua fază a avut loc în secolele al XII-lea și al XIII-lea, o perioadă remarcabilă pentru declinul industriei olăritului în urma căderii dinastiei selgiucide. Această perioadă a marcat și invazia mongolilor, care au adus tradițiile olăritului chinezesc.
Influența ceramicii din dinastia Tang poate fi observată pe ceramica lucioasă, produsă de olarii mesopotamieni, și pe unele dintre vechile ceramice albe descoperite la Samarra (în Irakul de astăzi). Ceramica din această perioadă a fost descoperită la Nishapur (în Iranul de astăzi) și Samarkand (în Uzbekistanul de astăzi).
Începutul dinastiei Ming a fost urmat rapid de un decret din 1368, care interzicea comerțul cu țările străine. Aceasta nu a avut succes în întregime și a trebuit să fie repetată de mai multe ori, iar oferirea de cadouri diplomatice imperiale generoase a continuat, concentrându-se pe mătase și porțelan (19.000 de piese de porțelan în 1383), dar a încetinit drastic comerțul de export. Politica a fost relaxată sub următorul împărat după 1403, dar până atunci stimulase considerabil producția de ceramică care imita stilurile chinezești chiar în lumea islamică, care atingea deja un nivel ridicat de calitate în mai multe țări (suficient de ridicat pentru a-i păcăli pe europenii contemporani în multe cazuri).
Adesea, producția islamică nu imita cele mai recente stiluri chinezești, ci pe cele de la sfârșitul epocii Yuan și începutul epocii Ming. La rândul lor, olarii chinezi au început la începutul secolului al XVI-lea să producă unele obiecte în stiluri evident islamice, inclusiv inscripții amestecate în arabă. Acestea par să fi fost realizate pentru piața musulmană chineză în creștere și probabil pentru cei de la curte care doreau să țină pasul cu cochetul împăratului Zhengde (domnie 1505–1521) cu islamul.
Inovații islamice Între secolele al VIII-lea și al XVIII-lea, utilizarea ceramicii glazurate a fost predominantă în arta islamică, de obicei sub forma unor ceramice elaborate. Glazurarea opacifiată cu staniu, pentru producerea ceramicii glazurate cu staniu, a fost una dintre primele tehnologii noi dezvoltate de olarii islamici. Robert B. Mason notează, totuși, că analiza petrografică a relevat că unele ceramici „glazurate cu staniu” conțineau litri și feldspat pentru a obține opacitate. Hadithic texts against gold and silver vessels Primele glazuri opace islamice pot fi găsite sub formă de ceramică vopsită în albastru în Basra, datând din jurul secolului al VIII-lea. O altă contribuție semnificativă a fost dezvoltarea gresiei originare din Irakul secolului al IX-lea. Era o ceramică vitroasă sau semivitroasă cu textură fină, fabricată în principal din lut refractar nerefractar. Alte centre de olărit inovatoare din lumea islamică au inclus Fustat (din 975 până în 1075), Damasc (din 1100 până în jurul anului 1600) și Tabriz (din 1470 până în 1550). stanga|miniatura|Bol din ceramică lucioasă din secolul al IX-lea din Irak Ceramica lucioasă a fost produsă în Mesopotamia în secolul al IX-lea; tehnica a devenit curând populară în Persia și Siria . Hadithic texts against gold and silver vessels Ceramica lucioasă a fost produsă ulterior în Egipt în timpul califatului fatimid în secolele X-XII. Deși o oarecare producție de ceramică lucioasă a continuat în Orientul Mijlociu, aceasta s-a răspândit în Europa — mai întâi în ceramica hispano-morească din Al-Andalus, în special la Málaga, apoi la Valencia, apoi mai târziu în Italia, unde a fost folosită pentru a îmbunătăți maiolica . miniatura|Un călăreț și o călăreață, Țiglă, secolul al XIX-lea, Teheran, Muzeul de Arte Frumoase din Lyon O altă inovație a fost albarello-ul, un tip de borcan din maiolica, conceput inițial pentru a conține unguentele și medicamentele uscate ale farmaciștilor . Dezvoltarea acestui tip de borcan de farmacie își are rădăcinile în Orientul Mijlociu islamic. Aduse în Italia din Spania, primele exemple italiene au fost produse la Florența în secolul al XV-lea.
Frita se referă la un tip de ceramică dezvoltată pentru prima dată în Orientul Apropiat, unde producția este datată la sfârșitul primului mileniu d.Hr. până în al doilea mileniu d.Hr. Frita era un ingredient important. O rețetă de „frită” datând din jurul anului 1300 d.Hr., scrisă de Abu'l Qasim, relatează că raportul dintre cuarț, „sticlă frită” și argilă albă este de 10:1:1. Acest tip de ceramică a fost denumit și „gresie” și „faință”, printre alte denumiri. Un corpus de „proto-gresie” din secolul al IX-lea din Bagdad are „fragmente de sticlă relictă” în țesătura sa. Sticla este alcali-var-plumb-silice și, atunci când pasta a fost arsă sau răcită, s-au format cristale de wollastonit și diopsid în fragmentele de sticlă. Lipsa „incluziunilor de ceramică zdrobită” sugerează că aceste fragmente nu provin dintr-o glazură. Motivul adăugării lor ar fi acela de a acționa ca un flux și astfel „de a accelera vitrificarea la o temperatură de ardere relativ scăzută și, prin urmare, de a crește duritatea și densitatea corpului [ceramic]”.
Mijlociu (1200–1400) miniatura|Albarello cu decor cu flori de lis, începutul secolului al XIV-lea, Siria, muzeul Luvru În această perioadă, tradiția islamică distinctă a plăcilor de faianță decorate a apărut și a continuat să se dezvolte împreună cu ceramica într-un mod unic artei islamice . În relatarea lui Ibn Naji (circa 1016), califul a trimis, pe lângă plăci, „un om din Bagdad ” la Kairouan pentru a produce plăci lucioase pentru mihrabul Marii Moschei (încă bine conservat). Georges Marçais a sugerat că olarii irakieni au venit într-adevăr la Kairouan. Sosirea acestui olar bagdad trebuie să fi dus la înființarea unui centru satelit pentru producția de ceramică în Kairouan, dar încă nu au fost obținute informații care să confirme sau să infirme această sugestie.
Evenimentele care au dus la prăbușirea domniei fatimide în 1171 au determinat mutarea producției de ceramică către noi centre, prin procese similare cu cele descrise mai sus în ceea ce privește Irakul. Drept urmare, Persia a devenit un centru de renaștere sub stăpânirea selgiucidă (1038–1327). Acest lucru nu este o coincidență, deoarece selgiucizii și-au extins stăpânirea asupra Persiei, Irakului, Siriei și Palestinei, precum și asupra Anatoliei și Asiei Mici musulmane. Toate acestea fuseseră, pentru o perioadă considerabilă de timp, centre de ceramică veche. stanga|miniatura|Bol cu vânători, ceramică persană din secolele XII-XIII.